Ostia, poarta Romei spre mare și orașul care a hrănit imperiul

La gura Tibrului, acolo unde râul își varsă apele în Marea Tireniană, Roma își ținea una dintre cele mai mari mize. Nu era vorba doar despre un oraș de coastă, aflat la 35 de kilometri sud-vest de capitală, ci despre locul prin care treceau cerealele, uleiul, vinul, garumul și alte mărfuri venite din întreaga lume romană. De aici porneau mai departe, spre portul fluvial de la Emporium. Câtă vreme Ostia a funcționat, Roma a avut o poartă spre mare. Când această poartă a început să se strâmteze, întregul echilibru al aprovizionării s-a schimbat.

Numele orașului spune totul. În latină, ostium înseamnă „intrare”, iar tradiția a legat această „intrare” de două începuturi. Pe de o parte, aici ar fi ajuns Enea, refugiindu-se din Troia în flăcări, făcându-și intrarea pe pământul Italiei. Pe de altă parte, tot aici apele Tibrului își fac intrarea în mare. Între legendă și geografie, Ostia a rămas, vreme de secole, locul unei treceri decisive: dinspre Mediterana spre Roma.

Astăzi, orașul antic, cunoscut drept Ostia Antica, nu mai atinge marea. Din cauza depunerilor aduse de fluviu, situl se află acum la 3 kilometri de țărm. Dar tocmai această schimbare, urmată de abandon și de acoperirea cu dune de nisip, a ajutat la păstrarea lui. Au rămas străzi, antrepozite, magazine, sanctuare, băi, locuințe și blocuri de apartamente cu mai multe etaje, fresce și mozaicuri. Ostia nu mai este portul Romei. Este una dintre cele mai limpezi ferestre către felul în care trăia un oraș roman.

O colonie la marginea apei

Originile Ostiei se află la granița dintre tradiție și arheologie. Potrivit legendei, Ancus Marcius, al patrulea rege al Romei, ar fi distrus Ficana, un vechi oraș aflat la 17 kilometri de Roma și prevăzut cu un mic port pe Tibru, apoi ar fi întemeiat noua colonie cu 10 kilometri mai spre vest, mai aproape de mare. O inscripție pare să confirme existența vechiului castrum, adică a taberei militare, în secolul al VII-lea î.Hr. Cel mai vechi rest arheologic descoperit până acum datează însă doar din secolul al IV-lea î.Hr., iar cele mai vechi clădiri vizibile astăzi sunt din secolul al III-lea î.Hr., mai ales Castrul.

Este posibil ca Ostia să fi fost prima colonie a Romei. În orice caz, forma primului nucleu urban arată limpede o așezare gândită strategic. Castrul republican avea un plan rectangular, trasat de două drumuri principale care se intersectau în unghi drept în centru: cardo și decumanus maximus. Aceste artere ieșeau din incintă prin patru porți. Zidurile aveau puțin peste 1,5 metri grosime și erau ridicate din blocuri de tuf.

Orașul a crescut apoi dincolo de acest nucleu. La sud, drumul ducea spre Laurentum, mai târziu parte a Viei Severiana. La vest, decumanus cobora spre plaja care pe atunci era aproape. Extinderea ulterioară a urmat aceste trasee, iar planul urban a căpătat o aparență mai dezordonată decât geometria severă a castrului inițial. Ostia s-a născut ca punct militar și de control. Curând, avea să devină altceva: un oraș împins de nevoile crescânde ale Romei.

Când marea aducea pâinea Romei

În epoca republicană, Ostia s-a dezvoltat probabil ca bază navală. În 267 î.Hr., în timpul Primului Război Punic, a fost sediul quaestor Ostiensis, magistratul însărcinat cu flota. În timpul celui de-al Doilea Război Punic, orașul a avut un rol comercial și militar important, atât de important încât locuitorii săi au obținut scutirea de serviciul militar.

Schimbarea de fond s-a produs în secolul al II-lea î.Hr. Atunci, rolul comercial al Ostiei, mai ales pentru importul de grâne către Roma, a devenit treptat dominant. Clădirile au început să se răspândească în afara castrului. Cheiul vechi de pe malul drept al râului nu mai era suficient pentru nevoile unei Rome în continuă creștere, iar pretorul Gaius Caninius a luat o mare porțiune de teren pe malul stâng pentru noi docuri.

Din acest moment, Ostia trebuie înțeleasă ca un nod al unei uriașe rețele de aprovizionare. Mărfurile veneau din lumea romană, erau descărcate aici, depozitate în antrepozite și trimise mai departe spre Roma. Orașul a fost, în sensul cel mai concret, una dintre mașinăriile care alimentau capitala imperiului.

Dar creșterea Romei a adus și o limită. Ostia nu a mai avut capacitatea de a acoperi toate nevoile orașului, iar Puteoli a devenit principalul port al Romei. Aici apare una dintre tensiunile esențiale ale istoriei sale: Ostia a fost vitală, dar nu a fost niciodată invulnerabilă. Chiar succesul Romei o obliga să se schimbe.

Lovituri, panică și ziduri noi

Secolul I î.Hr. a adus violență directă. În anii 80 î.Hr., în vremea războaielor civile, Ostia a devenit teatru de luptă. În 87 î.Hr., Marius a atacat orașul pentru a tăia fluxul comerțului către Roma. A fost ajutat de generalii săi, Cinna, Carbo și Sertorius. Orașul a fost cucerit și jefuit. Nu era o simplă ciocnire locală. Cine stăpânea Ostia putea atinge Roma prin foame și blocaj.

Și mai grav a fost atacul piraților din 68 î.Hr. Ei au incendiat portul, au distrus flota de război consulară și au răpit doi senatori de seamă. La Roma s-a produs panică. Răspunsul a venit rapid: Pompei cel Mare a făcut în așa fel încât tribunul Aulus Gabinius să treacă legea numită lex Gabinia, care îi permitea lui Pompei să ridice o armată și să distrugă pirateria. În decurs de un an, pirații au fost înfrânți.

Ostia a fost apoi refăcută și a primit ziduri defensive începute în timpul consulatului lui Cicero, în 63 î.Hr., și încheiate de Publius Clodius Pulcher, tribun al plebei în 58 î.Hr. Zidurile închideau un perimetru neregulat de aproximativ 69 de hectare. În ele se aflau trei porți cunoscute astăzi sub nume moderne: Porta Romana, spre drumul către Roma, Porta Laurentina, la capătul secțiunii sudice a lui cardo maximus, și Porta Marina, spre plajă.

Aceste ziduri spun multe despre momentul de cotitură. Ostia nu mai era doar o așezare deschisă spre comerț. Devenise un loc care trebuia apărat. Atacul piraților arătase cât de vulnerabilă era aprovizionarea Romei și cât de repede un port putea deveni o problemă de stat.

Sub împărați, un oraș în plină putere

Epoca imperială a adus prosperitatea maximă. În vremea lui Augustus, Agrippa a construit teatrul, între 18 și 12 î.Hr. Forumul orașului a fost probabil ridicat sub Tiberius, iar sub Caligula, între anii 37 și 41 d.Hr., a fost construit un apeduct. În 14 d.Hr., Claudius a înlocuit vechea funcție a chestorilor ostieni cu un procurator annonae din ordinul ecvestru, însărcinat cu aprovizionarea cu grâne, adică cu annona. Este un semn clar al importanței administrative a orașului.

Totuși, portul Ostiei era prea mic. Claudius a comandat construirea unui port nou, uriaș, la Portus, pe gurile nordice ale Tibrului. Proiectul lui, insuficient apărat de furtuni, a fost completat mai târziu de portul hexagonal construit de Traian și terminat în 113 d.Hr. Traian a dezvoltat și portul de la Civitavecchia, Centum Cellae, aflat la 20 de kilometri depărtare.

Mutarea accentului spre Portus nu a însemnat prăbușirea Ostiei. Dimpotrivă, dezvoltarea activităților portuare a crescut prosperitatea orașului, care și-a păstrat funcția de centru administrativ al aprovizionării cu grâne. Se estimează că, în secolul al II-lea d.Hr., Ostia avea în jur de 50.000 de locuitori. Sub Hadrian, care a deținut de două ori magistratura principală a orașului, aceea de duumvir, și sub succesorii săi, construcțiile au fost ample. Lucrările au continuat cel puțin până la sfârșitul epocii severiene, când teatrul a fost restaurat și au fost ridicate o piață mare și Via Severiana.

Ostia era dotată cu tot ceea ce putea cere un oraș al vremii: un teatru mare, multe băi publice și private, taverne, hanuri și chiar un serviciu de stingere a incendiilor. Popularitatea cultului lui Mithras se vede în descoperirea a optsprezece Mithraea, sanctuare dedicate acestei divinități. Orașul găzduia și Sinagoga din Ostia, considerată cea mai veche sinagogă identificată până acum în Europa. Analizele arheologice și arhitecturale indică o construcție probabilă în partea târzie a secolului I d.Hr., urmată de mai multe renovări între secolele al II-lea și al IV-lea.

În centrul orașului, forumul, amenajat în epoca lui Augustus și transformat sub Hadrian, era flancat de porticuri. La un capăt se ridica Capitoliumul lui Hadrian, iar la celălalt templul Romei și al lui Augustus, ridicat sub Tiberius. Pe latura vestică se aflau bazilica și curia, sediul decurionilor. Aceasta era fața monumentală a orașului. Dar forța Ostiei se vede la fel de bine în clădirile obișnuite.

Blocurile de apartamente, insulae, împărțite în locuințe pentru mai mulți ocupanți, erau răspândite în tot orașul. La parter se aflau de obicei tabernae, adică prăvălii deschise spre stradă. Unele locuințe mai luxoase aveau un medianum, o cameră centrală luminată, în jurul căreia se așezau încăperile de primire și dormitoarele. Alte case, domus, se organizau în jurul unei curți. Ostia păstrează astfel nu doar imaginea unui port, ci și anatomia unei societăți urbane, de la magazine și ateliere la apartamente înalte și case elegante cu marmură, mozaicuri și fântâni.

Un oraș care se schimbă înainte de a se stinge

Criza secolului al III-lea a adus un declin al populației. Semnele sunt concrete: clădiri prăbușite și niciodată reconstruite, dispariția magistraților locali și trecerea orașului direct sub autoritatea procurator annonae. Și sursa românească notează pagube importante pricinuite de migrația popoarelor și de declinul economiei romane de la sfârșitul secolului al III-lea d.Hr.

Totuși, istoria târzie a Ostiei nu este o simplă coborâre în ruină. La începutul secolului al IV-lea, Maxențiu a întemeiat aici monetăria, mutând-o de la Cartagina, în 308/309. După ce Constantin cel Mare a făcut din Portus un oraș independent, sub numele de Civitas Flavia Constantiniana, s-a crezut multă vreme că Ostia intră într-un declin lent. Cercetările mai recente au arătat însă că orașul a continuat să prospere. Activitatea economică s-a mutat în mare parte spre Portus, dar Ostia s-a transformat într-un centru rezidențial luxos. Zonele vechi de producție au fost abandonate, însă construcțiile au continuat, adesea cu refolosirea materialelor mai vechi.

Orașul devenise sediu episcopal în cadrul Diecezei Romei încă din secolul al III-lea d.Hr., iar Constantin a construit aici o bazilică episcopală dedicată sfinților Petru, Pavel și Ioan Botezătorul, în partea de sud-est a orașului. Ostia este amintită și de Sfântul Augustin, care a trecut pe acolo la sfârșitul secolului al IV-lea. În 387, la Ostia, a murit mama sa, Sfânta Monica, în timp ce se întorceau spre Africa după convertirea lui Augustin la creștinism. Biserica Santa Aurea a fost ridicată pe locul înhumării ei.

Viața urbană nu dispăruse. Numeroase băi erau încă în funcțiune în secolele al IV-lea și al V-lea. În secolul al IV-lea, 26 de băi continuau să funcționeze, iar Băile lui Neptun au cunoscut reparații majore în anii 370. Prosperitatea din secolul al V-lea este sugerată de lucrări la băi și clădiri publice, de construcția de biserici, de repavarea străzilor și de extinderea locuirii și a activităților comerciale dincolo de perimetrul zidului sudic.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, așezarea se concentra în zona din afara zidurilor, în jurul Porta Marina și de-a lungul Viei Severiana, care lega Portus de Terracina, în timp ce multe dintre clădirile vechiului oraș se aflau acum în ruină. Ostia nu a fost implicată în jefuirea Romei, așa cum s-a întâmplat cu Portus. Schimbarea nu a fost, așadar, o dispariție bruscă, ci o mutare a centrului de greutate.

Nisipul, săpăturile și memoria unui oraș

După căderea Imperiului Roman de Apus, în 476, Ostia a intrat încet în decădere, pe măsură ce populația Romei, estimată la 700.000-800.000 în anul 400, s-a redus la 200.000 sau mai puțin în anul 500. În 849, aici s-a purtat Bătălia de la Ostia între creștini și sarazini. Cei rămași s-au mutat apoi la mică distanță, în Gregoriopolis.

Orașul părăsit a fost acoperit de dune de nisip, iar acest lucru i-a ajutat conservarea. Timp de secole, ruinele au fost folosite ca o carieră de marmură pentru palatele ridicate la Roma. Papalitatea a început să-și organizeze propriile săpături pentru sculpturi sub papa Pius al VII-lea. Apoi, sub Benito Mussolini, între 1939 și 1942, au fost întreprinse săpături masive, care au adus la lumină mai multe vestigii, mai ales din perioada republicană. Acestea au fost întrerupte când Italia a devenit un câmp major de luptă în Al Doilea Război Mondial.

După război, cercetarea a continuat. În 1954 a apărut primul volum al seriei oficiale Scavi di Ostia, consacrat topografiei orașului de Italo Gismondi. Au existat săpături minuțioase și în 1966-70 și 1974-75, iar o estimare arată că două treimi din orașul antic nu au fost încă excavate. În 2014, un studiu geofizic cu magnetometrie a indicat existența unui zid de delimitare pe latura nordică a Tibrului, care închidea o zonă neexcavată cu trei antrepozite masive.

Astăzi, Ostia Antica este un mare sit arheologic deschis publicului, iar descoperirile sunt păstrate la fața locului, în Museo Ostiense. Importanța sa este dublă. Pe de o parte, spune povestea unui port fără de care Roma nu putea trăi. Pe de altă parte, oferă ceva mai rar: detaliul concret al vieții urbane romane, greu de surprins chiar în orașul Roma. Străzile, forumul, porțile, băile, hanurile, sinagoga, blocurile de apartamente și casele luxoase alcătuiesc, împreună, nu o simplă ruină, ci memoria întreagă a unui oraș care a fost cândva intrarea Romei în lume.