Moartea neagră și lumea pe care a schimbat-o

În vara lui 1347, boala a ajuns la Constantinopol pe mare. Venea dinspre Kaffa, portul genovez din Crimeea, și odată cu ea intra în Europa una dintre cele mai mari catastrofe din istoria omenirii. Istoricul bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino avea să noteze răspândirea ei între orașele maritime, iar Nichifor Gregoras scria despre numărul crescând al morților, despre inutilitatea medicamentelor și despre panica cetățenilor. Primul focar din Constantinopol a durat un an. Apoi boala a revenit de zece ori înainte de 1400.

Aceasta este scena de început a Morții negre, pandemia care a lovit Europa între 1346 și 1353. A fost una dintre cele mai mortale pandemii din istoria omenirii. Estimările din surse vorbesc despre până la 50 de milioane de morți și despre pierderea a 30% până la 60% din populația Europei, probabil chiar jumătate din populația europeană a secolului al XIV-lea. Pentru Orientul Mijlociu, estimarea frecvent invocată este de aproximativ o treime din populație. Nu există cifre exacte. Dar amploarea dezastrului nu lasă loc de îndoială.

Moartea neagră a fost mai mult decât o criză de sănătate. A fost al doilea mare dezastru natural al Europei din Evul Mediu târziu, după Marea Foamete din 1315-1317. A provocat tulburări religioase, sociale și economice și a schimbat cursul istoriei europene. A marcat începutul celei de-a doua pandemii de ciumă, într-o lume care avea să rămână bântuită de reveniri ale bolii secole întregi.

Numele venit târziu pentru o catastrofă veche

Cei care au trăit pandemia nu au numit-o, în mod obișnuit, „Moartea neagră”. În secolele al XIV-lea și al XV-lea, ea era descrisă în latină prin termeni precum pestilentia, pestis, mortalitas sau prin formule precum „marea pestă” și „marea pestilență”. Numele sub care o cunoaștem astăzi a apărut mai târziu.

Termenul „Black death” este atestat în engleză abia în 1755, tradus din daneză, den sorte død, adică „moartea neagră”. Ca nume propriu pentru pandemie, expresia fusese popularizată de cronicari suedezi și danezi în secolele al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, apoi a trecut și în alte limbi. Formula însă era mult mai veche. Homer o folosise în Odiseea pentru a descrie moartea. Seneca cel Tânăr ar fi putut să o aplice unei epidemii, iar în secolul al XII-lea sau al XIII-lea Gilles de Corbeil folosea deja atra mors pentru o „febră pestilențială”.

În 1350, Simon de Covino a folosit expresia latină mors nigra, „moarte neagră”, într-o poezie care punea ciuma pe seama unei conjuncții astrologice a lui Jupiter și Saturn. Totuși, folosirea expresiei sale nu este legată fără echivoc de pandemia începută în 1347. Cu alte cuvinte, numele celebru al catastrofei nu s-a născut în clipa dezastrului, ci s-a fixat mult după ce dezastrul trecuse.

De unde a venit boala

Originea teritorială a Morții negre rămâne disputată în surse. O echipă de geneticieni condusă de Mark Achtman a susținut că Yersinia pestis a evoluat în sau în apropierea Chinei, iar cercetări ulterioare au plasat originile mai precis în munții Tian Șan, la granița dintre Kârgâzstan și China. Mormintele nestoriene din 1338-1339 de lângă Issyk-Kul, în Kârgâzstan, cu inscripții care pomenesc ciuma, i-au făcut pe unii istorici și epidemiologi să creadă că acolo poate fi văzut începutul izbucnirii epidemiei.

Există însă și rezerve serioase. Cercetările asupra Sultanatului din Delhi și ale dinastiei Yuan nu arată dovezi ale unei epidemii grave în India secolului al XIV-lea și nici dovezi specifice de ciumă în China secolului al XIV-lea. De aceea, unii istorici, între care Ole Benedictow, susțin că, dacă primele rapoarte clare despre Moartea neagră provin de la Kaffa, atunci focarul cel mai probabil trebuie căutat în apropiere, pe malul nord-vestic al Mării Caspice.

Oricare ar fi punctul exact de plecare, explicația modernă predominantă este mai limpede în ce privește mecanismul bolii. Ciuma era cauzată de bacteria Yersinia pestis. Schimbările climatice din Asia ar fi împins rozătoarele din pajiștile uscate spre zone mai populate, unde boala s-a răspândit mai ușor. Bacteria circula în populații de purici purtați de rozătoare. În 1894, Alexandre Yersin a identificat bacilul în timpul unei epidemii din Hong Kong și a arătat că el se găsește la rozătoare. În 1898, Paul-Louis Simond a descris mecanismul clasic de transmitere prin purici: intestinul puricelui se blochează, insecta se hrănește agresiv și, regurgitând, introduce bacteriile în noua gazdă.

Sursele amintesc și dezbaterea mai nouă despre răspândire. Ideea populară că boala a fost purtată în primul rând de șobolani și puricii lor a fost contestată de unii cercetători și arheologi. S-a sugerat că, în anumite contexte, transmiterea de la om la om, inclusiv prin păduchi și purici umani, ar explica mai bine viteza de propagare. Dezbaterea continuă. Ceea ce este confirmat fără echivoc este agentul cauzal.

Confirmarea decisivă a venit în 2010, când un studiu publicat în PLOS Pathogens a identificat ADN sau ARN de Y. pestis în schelete din gropi comune asociate arheologic cu Moartea neagră. În 2011, rezultatele au fost confirmate prin probe de la East Smithfield, în Anglia. Tot atunci, alte cercetări au arătat că tulpina care a provocat Moartea neagră este ancestrală pentru majoritatea tulpinilor moderne de Y. pestis. ADN prelevat din 25 de schelete din Londra secolului al XIV-lea a indicat o tulpină aproape identică cu cea care a lovit Madagascarul în 2013.

Kaffa, galerele și drumul spre Europa

Povestea răspândirii în Europa începe limpede în surse la Kaffa. În 1345-1346, orașul era asediat de armata Hoardei de Aur a lui Jani Beg. Trupele, în mare parte tătare, sufereau ele însele de boală. Relatarea rămasă spune că atacatorii au catapultat cadavre infectate peste ziduri pentru a-i molipsi pe apărători. Sursele adaugă însă că este mai probabil ca șobolanii infectați să fi trecut liniile de asediu și să fi dus epidemia în oraș.

De aici, comercianții genovezi au fugit peste Marea Neagră spre Constantinopol. Acolo boala a ajuns în vara lui 1347. Apoi au urmat navele. Douăsprezece galere genoveze au dus ciuma în Sicilia, în octombrie 1347. Boala s-a răspândit repede pe întreaga insulă. În ianuarie 1348, galere venite din Kaffa au ajuns la Genova și Veneția. Câteva săptămâni mai târziu, focarul din Pisa a devenit poarta de intrare în nordul Italiei. Spre sfârșitul lui ianuarie, una dintre galerele alungate din Italia a ajuns la Marsilia.

Din Italia, epidemia a alergat spre nord-vest. Până în iunie 1348, lovise Franța, Spania, Portugalia și Anglia. Apoi s-a întins spre est și nord, prin Germania, Scoția și Scandinavia, între 1348 și 1350. În 1349, o navă a adus-o în Norvegia, la Askøy, de unde s-a răspândit spre Bjørgvin, actualul Bergen, și apoi spre Islanda. În 1351 a ajuns în nord-vestul Rusiei, iar în unele surse engleze apare și faptul că a atins Moscova în 1353.

Nu toate regiunile au fost lovite la fel. Zonele cu comerț mai puțin dezvoltat și așezările mai izolate au fost mai puțin vulnerabile. Sursele pomenesc mare parte din Țara Bascilor, părți izolate din Belgia și Țările de Jos, sate alpine și, în general, alte locuri aflate în afara marilor circuite comerciale. Chiar și acolo unde boala a ajuns, mortalitatea a variat puternic.

Orașe, drumuri și o boală cu mai multe fețe

Contemporanii nu știau ce văd. Cea mai autoritară explicație timpurie, într-un raport al facultății de medicină din Paris către regele Filip al VI-lea al Franței, punea vina pe ceruri: o conjuncție a trei planete, în 1345, ar fi provocat o „mare pestilență în aer”. Era teoria miasmei, ideea că aerul stricat aduce boala. În lumea musulmană, unii savanți religioși au văzut pandemia ca martiriu și milă de la Dumnezeu pentru credincioși, și ca pedeapsă pentru necredincioși.

Orașele nu aveau aproape nici un fel de apărare reală. Importanța igienei avea să fie recunoscută abia în secolul al XIX-lea, odată cu teoria germinală a bolii. Până atunci, străzile erau adesea murdare, printre oameni trăiau animale de toate felurile, iar paraziții umani erau abundenți. În asemenea condiții, răspândirea unei boli transmisibile era ușurată din capul locului.

Cea mai cunoscută formă a bolii era ciuma bubonică. Simptomele includeau febră de 38-41 °C, dureri de cap, dureri articulare, greață, vărsături și o stare generală de rău. Dacă nu era tratată, 80% dintre cei infectați mureau în opt zile. Semnul cel mai remarcat de contemporani era apariția buboanelor în zona inghinală, la gât și la axile, umflături care răsuflau puroi și sângerau când erau deschise. După ele urmau febra acută și vărsăturile cu sânge. Mulți mureau în două până la șapte zile de la infecția inițială. Petele și erupțiile de pe piele au fost notate și ele.

În bărbați și femei deopotrivă, boala se arăta mai întâi prin apariția unor umflături în zona inghinală sau la subraț, unele cât un măr obișnuit, altele cât un ou… Din aceste două părți ale corpului, acest gavocciolo mortal începea curând să se întindă în toate direcțiile; apoi chipul bolii se schimba, apărând în multe cazuri pete negre sau vineții pe braț, pe coapsă sau în altă parte, uneori puține și mari, alteori mici și numeroase. Așa cum gavocciolo fusese și rămânea un semn sigur al morții ce se apropia, la fel erau și aceste pete pentru oricine le avea.

Exista și ciuma pneumonică, descrisă în 1348 de Lodewijk Heyligen, al cărui stăpân, cardinalul Colonna, murise de ciumă. Această formă ataca plămânii. Simptomele erau febra, tusea și sputa cu sânge, care devenea apoi abundentă și de roșu aprins. Rata mortalității era de 90-95%.

A treia formă, ciuma septicemică, era mai rară, dar aproape întotdeauna fatală. Simptomele includeau febră înaltă și pete purpurii pe piele. În formele pneumonică și septicemică, evoluția putea fi atât de rapidă, încât nu mai exista timp nici pentru dezvoltarea ganglionilor măriți care făcuseră ciuma bubonică recognoscibilă.

De la Alexandria la Cairo, de la Gaza la Mecca

Europa nu a fost singurul teatru al dezastrului. În toamna lui 1347, ciuma ajunsese la Alexandria, în Egipt, adusă pe mare din Constantinopol de o singură navă comercială care transporta sclavi. Până la sfârșitul verii lui 1348, boala a lovit Cairo, capitala Sultanatului mameluc, un mare centru cultural al lumii islamice și cel mai mare oraș din bazinul mediteranean. Copilul-sultan An-Nasir Hasan a fugit. Mai mult de o treime dintre cei 600.000 de locuitori au murit.

Sursele păstrează una dintre cele mai puternice imagini ale dezastrului: Nilul era sufocat cu cadavre. La Cairo exista deja un spital medieval, dar asta nu a împiedicat prăbușirea. Istoricul al-Maqrizi descria munca din belșug pentru săpătorii de morminte și pentru cei care îndeplineau ritualurile funerare. Ciuma a revenit acolo de mai mult de cincizeci de ori în următorul secol și jumătate.

În 1347, boala a mers spre est până la Gaza în aprilie, a ajuns la Damasc în iulie și a izbucnit la Alep în octombrie. În același an au fost infectate Ashkelon, Acre, Ierusalim, Sidon și Homs. În 1348-1349 a ajuns la Antiohia. Locuitorii au fugit spre nord, dar majoritatea au murit pe drum. În doi ani, pandemia s-a răspândit în toată lumea islamică, din Arabia în Africa de Nord. Mecca a fost infectată în 1348 de pelerinii veniți pentru Hajj.

Pe coasta africană, boala a coborât spre vest din Alexandria. Tunisul a fost infectat în aprilie 1348 de o navă sosită din Sicilia. Apoi o armată din Maroc, care ataca Tunisul, s-a risipit și a dus boala cu ea înapoi. În 1351 sau 1352, sultanul rasulid al Yemenului, al-Mujahid Ali, eliberat din captivitatea mamelucilor din Egipt, a dus ciuma cu el la întoarcerea acasă.

Moartea, frica și lumea răsturnată

Nu există o singură cifră sigură pentru numărul total al morților. Unele estimări urcă până la 75-200 de milioane de oameni în Eurasia. Pentru Europa se folosesc adesea estimări între 45% și 50% din populație, iar Ole Benedictow a sugerat chiar 60%. În 1348, înainte ca medicii sau autoritățile să poată înțelege originile bolii, aproximativ o treime din populația europeană pierise deja, spun sursele. În orașele aglomerate, până la 50% din populație putea muri.

Parisul, cu 100.000 de locuitori, și-a pierdut jumătate din populație. Florența a scăzut de la 110.000-120.000 de locuitori în 1338 la 50.000 în 1351. Înregistrările fiscale florentine sugerează chiar că 80% din populația orașului a murit în doar patru luni, în 1348. La Hamburg și Bremen au pierit cel puțin 60% dintre locuitori, iar la Londra numărul morților dintre 1346 și 1353 este estimat la aproximativ 62.000. În Germania, înainte de 1350 existau circa 170.000 de așezări; până în 1450, numărul lor se redusese cu aproape 40.000.

Cadavrele au fost atât de multe, încât au fost necesare gropi comune. Unele situri de înmormântare includ sute sau chiar mii de schelete. Cronicarul italian Agnolo di Tura, scriind despre Siena, a lăsat o mărturie care concentrează întreaga prăbușire a ordinii cotidiene: tați care își părăseau copiii, soții care își părăseau soțiile, morți duși în șanțuri fără preot și fără slujbă, gropi mari săpate una după alta.

Moartea neagră a adus și altceva: o explozie de frică și de vinovății căutate cu disperare. Pentru că vindecătorii și guvernele nu puteau opri boala, oamenii au dat vina pe astre, pe cutremure și pe otrăvirea fântânilor de către evrei. Mulți au văzut epidemia ca pe o pedeapsă divină pentru păcate. A urmat un val de persecuții. Evrei, străini, cerșetori, pelerini, leproși și romi au fost acuzați de criză. Leproșii și oameni cu alte boli de piele au fost uciși în toată Europa.

În februarie 1349, la Strasbourg au fost uciși aproximativ 2.000 de evrei. În august 1349, comunitățile evreiești din Mainz și Köln au fost anihilate. Până în 1351, 60 de comunități evreiești majore și 150 mai mici fuseseră distruse. Mulți evrei s-au mutat atunci în Polonia, unde au primit o primire călduroasă din partea regelui Cazimir cel Mare.

Dar pandemia nu a produs doar violență. A schimbat economia și raporturile sociale. Odată cu scăderea bruscă a populației, salariile au crescut din cauza lipsei de forță de muncă. În același timp, în unele locuri, muncitorii plătiți numai cu salariu au suferit din cauza inflației violente. Proprietarii de terenuri au încercat să-i țină pe lucrători înlocuind chiriile în bani cu servicii de muncă. Prețurile alimentelor și valorile terenurilor au scăzut în multe regiuni ale Europei între 1350 și 1400. Supraviețuitorii au moștenit pământ și bunuri de la rudele moarte, iar această redistribuire a slăbit probabil feudalismul.

În plan religios și politic, efectele au fost la fel de adânci. Continentul fusese până atunci o lume feudală, dominată de Biserica Catolică, de feude și de orașe-state. Pandemia a dezorganizat întregul sistem. Supraviețuitorii s-au îndreptat spre alte forme de spiritualitate, iar echilibrul puterii s-a clătinat. O teorie susține că devastarea Florenței și a Italiei între 1348 și 1350 a contribuit la schimbarea viziunii despre lume care avea să ducă la Renaștere. Sursele sunt prudente: Moartea neagră a afectat întreaga Europă, nu doar Italia. Dar tocmai această prudență spune mult. Nu un singur efect, ci un șir lung de reașezări a pornit de aici.

Chiar și un cuvânt al modernității își leagă numele de această epocă. În 1377, la Ragusa, actualul Dubrovnik, noii sosiți din zone lovite de ciumă au fost obligați la o izolare de treizeci de zile. Mai târziu, perioada a devenit de patruzeci de zile, quarantino. Din acel cuvânt s-a născut „carantina”.

Moartea neagră nu s-a încheiat odată cu primul val. Ciuma a revenit iar și iar în Europa și în bazinul mediteranean între secolele al XIV-lea și al XVII-lea. Dar anii 1346-1353 rămân punctul în care lumea medievală a fost silită să se privească pe sine într-o formă extremă: în fața unei boli pe care nu o înțelegea, pe care nu o putea opri, și care a schimbat pentru mult timp felul în care oamenii munceau, credeau, se temeau și își îngropau morții.