Merv, orașul care a stăpânit drumurile Asiei Centrale și a căzut în 1221

În 1221, porțile s-au deschis. În fața mongolilor conduși de Tolui, fiul lui Ginghis Han, unul dintre cele mai mari orașe ale lumii medievale a ales să primească năvala înăuntru. Urmarea a fost o distrugere atât de mare, încât sursele au păstrat-o ca pe o rană deschisă: oraș ars, mormântul sultanului Sanjar profanat, morți numărați cu sutele de mii. Până atunci, Merv fusese numit „Merv cel Mare”, „capitala lumii islamice răsăritene”, „mama lumii”. După acel an, a rămas încă pe hartă, a mai fost refăcut pe alocuri, dar nu și-a mai recâștigat niciodată strălucirea de odinioară.

Povestea lui Merv nu începe însă cu mongolii și nici nu se poate reduce la sfârșitul său. Ea începe într-o oază. În delta interioară a râului Murghab, pe marginea sudică a deșertului Karakum, la 37°30’ N și 62° E, s-a ridicat unul dintre marile noduri ale Asiei Centrale. Aici se întâlneau drumuri: dinspre Herat și Balkh către câmpiile Karakumului și mai departe, dinspre Tus și Nișapur către Bukhara și Samarkand. De aceea, Merv a fost un popas al Drumului Mătăsii, un loc unde negustorii puteau schimba cai sau cămile, dar și mult mai mult decât atât. A fost capitală, provincie, cetate, metropolă, centru religios și centru de învățătură. Un oraș care și-a schimbat stăpânii de multe ori, fără să-și piardă repede importanța.

Textele vechi îi dau și o aură care spune mult despre prestigiul său. Scrierile Zend Avesta ale lui Zarathustra îl pomenesc, iar tradițiile hinduse și arabe îl consideră sediul „Paradisului Terestru”. În zoroastrism, Mouru, adică Merv, era unul dintre cele șaisprezece ținuturi perfecte create de Ahura Mazda. Mai târziu, mai multe religii l-au socotit loc sfânt, iar orașul a devenit și un important centru al creștinismului răsăritean.

Oaza care a făcut un oraș indispensabil

Merv a însemnat, înainte de toate, avantajul unui loc. Oaza Margiana, irigată de un sistem de canale desprinse din Murghab, era renumită pentru fertilitatea ei. Se cultivau din belșug cereale și fructe, precum grâu, mei, orz și pepeni, dar și orez și bumbac. Tocmai această fertilitate, în mijlocul unei regiuni uscate, a făcut din Merv un punct natural de oprire și de control.

Sursele engleze subliniază limpede cele două mari avantaje ale acestui loc. Mai întâi, oferea o rută ușoară dinspre înălțimile afgane către ținuturile joase ale Karakumului, valea Amu Darya și Khwarezm. Apoi, fiind o zonă bine udată în mijlocul uscăciunii, devenea o verigă firească între nord-vestul Iranului și Transoxiana. Din acest motiv, Merv a fost când avanpost, când treaptă de trecere, când centru de comandă.

Există urme de viață omenească la Merv încă din mileniul al III-lea î.Hr. Așezările au continuat apoi, cu transformări succesive, până în secolul al XVIII-lea d.Hr. În epoca ahemenidă, sub numele de Margu, locul apare în inscripțiile de la Behistun ale lui Darius cel Mare, datate aproximativ în 515 î.Hr. Prima cetate a Mervului a fost întemeiată în secolul al VI-lea î.Hr., în cadrul expansiunii ahemenide în regiune, sub Cyrus cel Mare. În acel timp, Merv era centrul satrapiei Margiana.

Mai târziu, orașul a fost legat de numele lui Alexandru cel Mare. În tradiția românească, el apare ca fondator al orașului antic cunoscut drept Alexandria Margianei. Lucrările de referință englezești sunt mai prudente și arată că vizita lui Alexandru la Merv este doar legendară, dar că orașul a purtat pentru o vreme numele de Alexandria. După moartea lui Alexandru, în 323 î.Hr., locul a devenit capitala provinciei Margiana pentru stăpâniri succesive: seleucidă, greco-bactriană, partă și sasanidă. Antiochus Soter, care a domnit între 281 și 261 î.Hr., i-a dat numele de Antiochia Margiana și a refăcut și extins orașul.

Orașul sfânt și orașul cărturarilor

Merv a adunat în el o densitate religioasă rară. În zoroastrism era un ținut perfect. Timp de circa un mileniu, între secolele al IV-lea și al XIV-lea, a fost un important episcopat al creștinismului nestorian, iar lucrările de specialitate precizează că între secolele al V-lea și al XI-lea a servit drept sediu al unei provincii metropolitane est-siriene. Aici au trăit, de-a lungul vremii, practicanți ai mai multor credințe: zoroastrieni, budiști, maniheeni și creștini ai Bisericii Răsăritene. La Merv, budismul a fost practicat vreme de multe secole, înainte de islamizare, iar în zona Gyaur Kala și Baýramaly existau temple monastice budiste și stupa locale.

După cucerirea arabă, Merv a devenit capitala provinciei Khorasan sub omeiazi. În 671, Ziyad ibn Abi Sufyan a trimis aici 50.000 de arabi ca garnizoană. Orașul a fost apoi baza de plecare pentru campaniile conduse de Qutayba ibn Muslim între 705 și 715, prin care întinse regiuni din Asia Centrală au fost aduse sub dominație. În februarie 748, generalul iranian Abu Muslim a proclamat la Merv noua dinastie abasidă și a folosit orașul drept centru al răscoalei împotriva omeiazilor. Între 746 și 750, în timpul Revoluției Abaside, Merv a fost un centru constant al partizanilor noii puteri.

Prestigiul politic al orașului a ajuns atunci la apogeu. Între 813 și 818, reședința temporară a califului al-Ma’mun a făcut din Merv capitala întregii lumi musulmane. Tot aici s-a mutat din Bagdad pentru câțiva ani Ali ar-Ridha, al optulea imam al șiiților duodecimani. În același timp, Merv a devenit centrul unei mișcări neo-mazdakite conduse de al-Muqanna, „Profetul acoperit”, născut la Merv și urmat de mulți pentru că pretindea că este o încarnare a lui Dumnezeu și moștenitor al lui Abu Muslim.

Dacă puterea i-a dat greutate, cultura i-a dat faimă. În secolele al XI-lea și al XII-lea, Merv s-a transformat într-un mare centru al științei și culturii islamice. Atrasese și produsese poeți, muzicieni, medici, matematicieni și astronomi renumiți. Omar Khayyam, poetul, medicul, filosoful și astronomul persan născut în 1043 și mort în 1123, a locuit aici între 1116 și 1118. Și-a consacrat atunci activitatea studiilor de astronomie, înainte de a reveni spre sfârșitul vieții la Nișapur. A lucrat câțiva ani la observatorul din Merv.

Prestigiul intelectual al orașului a fost văzut și de contemporani. Geograful și călătorul persan al-Istakhri scria despre Merv:

Of all the countries of Iran, these people were noted for their talents and education.

Orașul era vestit și pentru bibliotecile sale. Lucrările românești amintesc zece biblioteci, iar altele îl citează pe Yaqut al-Hamawi, care a numărat zece biblioteci uriașe, dintre care una, aflată într-o mare moschee, conținea 12.000 de volume. Yaqut al-Rumi, născut în 1179 și mort în 1229, a locuit la Merv timp de doi ani, înainte de distrugerea din 1221. În aceeași perioadă, Merv, asemenea Samarqandului și Buharei, funcționa ca unul dintre marile orașe ale învățăturii musulmane.

Capitala selgiucizilor și apogeul unui oraș

În 1037, selgiucizii, turkmeni oghuzi veniți din stepele de la est de Marea Aral, au preluat pașnic Mervul sub conducerea lui Tughril. Sultanul ghaznavid Mas’ud I era extrem de nepopular în oraș, iar schimbarea s-a făcut fără mare rezistență. Fratele lui Tughril, Chaghri, a rămas la Merv, pe măsură ce domeniile selgiucide s-au extins asupra restului Khorasanului și Iranului.

Orașul a devenit apoi favorit al sultanilor selgiucizi. Chaghri, fiul său Alp Arslan și strănepotul Ahmad Sanjar au fost îngropați la Merv. Spre sfârșitul secolului al XI-lea, Merv era capitala răsăriteană a statului selgiucid împărțit. Din 1118, a servit însă drept capitală a întregului imperiu. În acei ani, s-a extins la dimensiunea maximă. Geografii arabi și persani îl numeau „mama lumii”, „locul de întâlnire al celor mari și mici”, „orașul de frunte al Khorasanului” și „capitala lumii islamice răsăritene”.

Sursele vorbesc despre o bibliotecă mare și o madrasa întemeiate de Nizam al-Mulk, vizirul imperiului selgiucid, dar și despre alte instituții culturale de seamă. Piața orașului era descrisă drept „cea mai bună dintre marile orașe ale Iranului și Khorasanului”. Merv era cunoscut și pentru textilele sale de calitate. Al-Idrisi nota că de aici veneau multă mătase și un bumbac de calitate superioară, „Merv cotton”, deosebit de moale. Lumea islamică admira veșmintele elegante și turbanele de mătase produse aici.

În secolele al XII-lea și al XIII-lea, Merv ar fi putut fi cel mai mare oraș din lume. O serie de studii amintesc o populație de până la 500.000 de locuitori. Potrivit lui Tertius Chandler, pe la 1150 Merv avea 200.000 de locuitori, iar până în 1210 ar fi putut ajunge la 500.000. Yaqut al-Hamawi scria că orașul și clădirile lui se vedeau de la o zi de drum depărtare. Este o măsură indirectă, dar foarte sugestivă, a proporțiilor sale.

Sub Sanjar, domnia s-a încheiat însă greu. Conflictele cu Kara-Khitai și cu khwarazmienii au slăbit orașul, iar în 1153 turkmeni nomazi de dincolo de Amu Darya l-au jefuit. După aceea, Merv a trecut dintr-o mână în alta: la gurizi în 1192 și la khwarazmieni în 1204. Marele oraș încă exista. Dar siguranța sa dispăruse.

Când porțile s-au deschis

În 1221, Merv a deschis porțile în fața lui Tolui. Ceea ce a urmat a rămas în cronici ca una dintre cele mai sângeroase căderi de oraș din istorie. Istoricul arab Ibn al-Athir a descris episodul pe baza relatării unor refugiați din Merv. Potrivit sursei engleze, Ginghis Han ar fi șezut pe un tron de aur și ar fi poruncit să fie aduși înaintea lui prizonierii, care au fost apoi executați. Bărbații, femeile, copiii și averile au fost separate. Cei bogați au fost bătuți și torturați pentru a li se smulge averea. Orașul a fost incendiat. Mormântul sultanului Sanjar a fost ars și deschis în căutare de bani.

Sursele dau cifre uriașe. Relatarea pomenită de Ibn al-Athir vorbește despre aproximativ 700.000 de cadavre. Istoricul persan Juvayni ridică numărul la peste 1.300.000. Se spune și că fiecărui soldat i-au revenit spre execuție trei sau patru sute de oameni. Aproape întreaga populație a Mervului, împreună cu refugiații veniți din alte părți ale Imperiului Khwarazmian, a fost măcelărită.

După acest șoc, orașul a fost parțial reconstruit. Săpăturile arheologice au arătat o refacere drastică a fortificațiilor după distrugere. Dar prosperitatea dispăruse. Invazia mongolă a însemnat eclipsa Mervului și a altor mari centre pentru mai bine de un secol. Mai târziu, în prima parte a secolului al XIV-lea, orașul a fost sediul unei arhiepiscopii creștine a Bisericii Răsăritene sub kartizi, vasali ai ilhanilor. Până în 1380, Merv aparținea imperiului lui Timur.

Ultima nimicire și drumul spre ruină

Istoria târzie a Mervului este o succesiune de cuceriri și schimbări de stăpân. În 1505, uzbecii au ocupat orașul. Cinci ani mai târziu, Shah Ismail I, fondatorul dinastiei safavide din Iran, i-a alungat. În această perioadă a fost refăcut marele baraj Soltanbent de pe râul Murghab, iar așezarea dezvoltată în aria irigată a ajuns să fie cunoscută sub numele de Baýramaly.

După moartea lui Shah Ismail, regiunea a ajuns dependentă de Khiva, dar în 1593 Merv a fost cucerit de Abdullah Khan al II-lea din Bukhara. Curând după aceea a fost capturat de Shah Abbas, care l-a numit guvernator pe Biktash Khan Ustajlu în 1600. Din 1608, Mihrab Khan Qajar a devenit guvernator, inaugurând două secole de guvernare qajară asupra Mervului. Din 1715, elita qajară a început să afirme independența orașului față de safavizi, dar în mai puțin de un deceniu oaza a devenit nesigură din cauza raidurilor tătarilor și turkmenilor. Nader Shah a pornit campanii care i-au înfricoșat pe acești atacatori și a restaurat sistemul de irigație al Mervului.

După moartea lui Nader Shah, qajarii locali și-au declarat independența și au format Principatul Qajar de Merv. În 1785, emirul manghit al Buharei, Shah Murad, a atacat orașul și l-a ucis pe conducătorul său, Bayram ‘Ali Khan Qajar. Apoi, în 1788 și 1789, Shah Murad a ras orașul de pe fața pământului, a distrus barajele și a transformat regiunea într-un pustiu. Populația întreagă a orașului și a oazei, aproximativ 100.000 de oameni, a fost deportată în mai multe etape în oaza Buharei și în regiunea Samarkandului, în valea Zarafshan.

După această lovitură, Mervul nu a mai fost orașul care fusese. În secolul al XIX-lea, a trecut la Hanatul Khivei în 1823. Mai târziu, puterea în regiune a fost deținută de turkmenii Tekke, până când rușii au ocupat oaza în 1884. Până în 1888, orașul era complet abandonat. Când George Curzon a vizitat ruinele în 1888, a văzut ziduri, turnuri, bastioane și cupole întinse „într-o confuzie amețitoare până la orizont”, semn că pustiul de atunci acoperea centrul unei măreții trecute.

Ce a rămas din Merv

Ruinele Mervului păstrează încă forma unei istorii lungi, așezată în straturi. Situl cuprinde mai multe orașe înconjurate de ziduri, construite foarte aproape unele de altele în epoci diferite, apoi folosite, părăsite și nereconstruite. Patru astfel de orașe corespund marilor perioade din istoria Mervului. Cel mai vechi, Erk Gala, este partea cea mai veche a complexului și corespunde Mervului ahemenid. A fost construit în secolul al VII-lea î.Hr. ca o fortăreață de tip persan care controla oaza de pe Murghab.

Gäwürgala, ridicată în epoca elenistică timpurie sub Antiochus I, a fost locuită apoi de partți și sasanizi și a devenit capitala provinciei omeiade Khorasan. Soltangala, de departe cel mai mare dintre orașe, s-a născut când Abu Muslim a poruncit ridicarea de structuri monumentale la vest de zidurile Gäwürgalei, la începutul dinastiei abaside. Aici s-au concentrat cele mai importante clădiri ale perioadei medievale. Mai târziu, la sud, a apărut și orașul timurid Abdyllahangala.

Unul dintre monumentele cele mai ușor de recunoscut este mausoleul sultanului Sanjar. Descrierile românești îl prezintă drept un cub de cărămidă cu latura de 38 de metri, peste care se ridică o cupolă, în mijlocul câmpiei unde a fost odinioară Mervul. Este un monument din secolul al XII-lea, cel mai mare dintre mausoleele selgiucide și primul complex datat de tip moschee-mausoleu. Are plan pătrat, de 27 de metri pe fiecare latură, două intrări pe laturi opuse și o cupolă mare susținută de un sistem octogonal de nervuri și arce. Exteriorul cupolei era turcoaz, iar înălțimea ei era atât de impunătoare, încât caravanele ar fi putut vedea mausoleul de la o zi de mers de oraș.

Mausoleul a fost restaurat sub conducerea UNESCO, prin corectarea unor restaurări anterioare făcute în vremea URSS-ului. Dincolo de acest monument, situl este păstrat astăzi de statul turkmen ca Parcul istoric și cultural „Vechiul Merv”, înființat în 1987. În 1999, parcul a fost înscris de UNESCO în Patrimoniul Mondial. Sursele engleze îl numesc cel mai vechi și cel mai bine păstrat dintre orașele-oază de pe Drumul Mătăsii istoric din Asia Centrală.

Asta explică de ce Merv contează și astăzi. Nu doar pentru că a fost mare, nici doar pentru că a fost distrus. Ci pentru că în ruinele sale se vede aproape întreaga logică a Asiei Centrale: apa care creează orașul, drumurile care îl îmbogățesc, imperiile care îl revendică, religiile care îl sfințesc, cultura care îl ridică și violența care îl poate doborî într-o singură generație. Puține locuri adună atât de limpede, în același spațiu, promisiunea bogăției și fragilitatea puterii.