Listă de regi franci și felul în care a fost ținut laolaltă un regat mereu împărțit

La moartea lui Clovis, nimic nu era simplu. Regatul nu trecea întreagă în mâna unui singur urmaș, ci se frângea, după vechi obiceiuri germanice, între fii. Din acel punct începe una dintre marile dificultăți ale istoriei france timpurii: cum urmărești o listă de regi când regatul însuși se rupe și se recompune mereu? Și totuși, tocmai aici stă povestea. Regii franci nu au domnit peste un cadru fix, ci peste o lume care se rearanja la fiecare succesiune, prin moarte, prin alianță, prin tratat sau prin cucerire.

Regatele francilor au fost conduse de două mari dinastii. Mai întâi merovingienii, cei care au creat imperiul francilor. Mai târziu carolingienii, care au pornit ca prefecți ai palatului, au ajuns conducători de fapt și, în cele din urmă, au luat coroana. Între 509, când Clovis I ajunsese să domnească peste toți francii, și 843, când Tratatul de la Verdun a împărțit regatul între fiii lui Ludovic cel Pios, se vede limpede o tensiune constantă: nevoia de a ține împreună un spațiu vast și obiceiul de a-l împărți.

O listă de regi franci nu este, așadar, doar o înșiruire de nume. Este urmele lăsate de o putere care s-a schimbat din mers.

Înainte de unitate

Înainte ca merovingienii să dea forma cea mai puternică a regatului franc, francii au fost conduși de personaje pe care sursele engleze le numesc duci și reguli. Printre cei pomeniți se află Genobaud, Merogais și Ascaric, Marcomer, Sunno, un alt Genobaud, Mallobaudes, Theodemer, Ragnachar și Chararic. Unii apar în secolul al III-lea sau al IV-lea, alții în al V-lea. Despre Ragnachar și Chararic se spune că au fost uciși de Clovis.

Dintre grupurile france care au urcat la proeminență, cei mai importanți au fost merovingienii salieni. Ei au cucerit cea mai mare parte a Galiei romane și, după Bătălia de la Vouillé din 507, și teritoriul galic al regatului vizigot. În nordul Franței apar, în această succesiune, Chlodio, Merovech, Childeric I și Clovis I. În zona Kölnului sunt pomeniți Childebert, Sigobert Șchiopul și Chlodoric Parricidul, ultimii doi morți în jurul lui 509, iar sursa spune din nou că au fost uciși de Clovis sau la instigarea lui.

Pe filiera merovingiană, lista începe cu Pharamond, aproximativ 410-426, urmat de Clodio, 426-447, Merovech, 447-458, Childeric I, 458-481, și Clovis I, 481-511. În lucrările de specialitate, Clovis I este numit primul rege merovingian și cel care, până în 509, îi conducea pe toți francii.

Aceasta este cotitura. Clovis nu mai apare ca un simplu nume într-o succesiune, ci ca omul sub care micile regate france sunt unite, alături de cea mai mare parte a Galiei romane. A cucerit domeniul de la Soissons al generalului roman Syagrius și regatul vizigot de la Toulouse, adică Aquitania. El și-a așezat reședința la Paris, iar Parisul, alături de Soissons, Reims, Metz și Orléans, a devenit unul dintre principalele centre ale puterii.

Clovis și regatul care se sparge în patru

Moartea lui Clovis a arătat imediat cât de fragilă era unitatea. Regatul a fost împărțit între cei patru fii ai săi. Lista nu îi enumeră aici, dar subliniază esențialul: împărțirea nu a fost o excepție, ci regula. Mecanismul este limpede. Fiecare fiu primea o parte din vechiul teritoriu franc și, totodată, o parte din Aquitania recent dobândită.

Această împărțire repetată face ca o cronologie perfect liniară a conducătorilor să fie greu de urmărit. De aceea, istoria regilor franci din această epocă trebuie privită pe mai multe linii în același timp. Izvoarele vorbesc despre liniile lui Theuderic I și Sigibert I la Reims și Metz, adică în Austrasia, apoi despre Chlodomer și Guntram la Orléans și în Burgundia, despre Childebert I și Charibert I la Paris și despre liniile lui Clothar I și Chilperic I la Soissons.

Totuși, dintre toți acești succesori, unul iese la capătul primei mari etape: Chlothar, din Soissons. Se afirmă direct că el a preluat în cele din urmă controlul asupra celorlalte trei regate după moartea fraților săi și a succesorilor lor. În versiunea simplificată, Clovis I este urmat, pentru domnia asupra tuturor francilor, de Chlothar I, între 558 și 561.

Dar victoria asupra fragmentării a durat puțin. După moartea lui Chlothar, regatul a fost din nou împărțit între cei patru fii ai săi. Acesta este unul dintre marile ritmuri ale istoriei france timpurii: reunificare, apoi împărțire; putere centrală, apoi revenirea liniilor regionale.

Cercetările mai adaugă un lucru important despre fiii lui Clovis I. Ei au cucerit regatele burgunzilor și ale alamannilor, au dobândit Provence și au făcut din bavari și turingi clienți ai lor. Cu alte cuvinte, împărțirea internă nu a însemnat neputință. Expansiunea a continuat. Numai că această putere nu era administrată într-un singur centru, ci împărțită între ramuri familiale.

Chlothar al II-lea și încercarea de a împăca regatul

O altă mare reunificare vine cu Chlothar al II-lea. El a învins-o pe Brunhilda și pe moștenitorii ei și a reunificat regatul. Se precizează și numele strănepotului ei, Sigibert al II-lea. În lista simplificată a regilor tuturor francilor, Chlothar al II-lea domnește între 613 și 629. Din nou, un singur rege peste tot. Din nou, doar pentru o vreme.

Problema era că între timp Neustria, Burgundia și Austrasia dezvoltaseră identități regionale. A ține totul împreună nu mai însemna doar a învinge rivali din aceeași familie, ci și a negocia cu puteri locale. De aceea, se arată un gest politic esențial. Chlothar al II-lea a creat subregatul Austrasia, pentru a împăca anumite forțe și a asigura granițele. Lucrările de referință arată mai clar că a făcut din fiul său tânăr, Dagobert I, rege al Austrasiei.

Aici se vede schimbarea de ton a regatului franc. Împărțirea nu mai este doar rezultatul unei moșteniri. Devine și un instrument de guvernare. Austrasia era, de regulă, condusă de un rege separat, adesea fiu sau frate al regelui care stăpânea Neustria și Burgundia. Pentru Aquitania a existat o aranjare asemănătoare, dar de scurtă durată.

Fiul și succesorul lui Chlothar al II-lea, Dagobert I, a continuat această mișcare. A numit subregi pentru Aquitania în 629 și pentru Austrasia în 634. În lista simplificată a istoricilor, Dagobert I apare ca rege al tuturor francilor între 632 și 634. Chiar și când regatul era tratat din nou ca un întreg, realitatea internă rămânea aceea a unor componente puternice.

Regii care domneau tot mai puțin

După această fază, lucrările de referință descriu o nouă schimbare. Theuderic al III-lea a fost recunoscut ca rege al tuturor francilor în 679. Din acel moment, regatul poate fi tratat iarăși ca o unitate, cu excepția unei foarte scurte perioade de război civil. Numai că unitatea nu mai însemna și autoritate efectivă a regelui.

Este epoca numită în lucrările de specialitate roi fainéant, „do-nothing kings”, regii care erau din ce în ce mai mult umbriți de maiorii palatului. Lista simplificată a regilor tuturor francilor pentru această vreme îi dă pe Theuderic III, 679-691, Clovis IV, 691-695, Childebert IV, 695-711, Dagobert III, 711-715, Chilperic II, 715-717 și 719-721, Theuderic IV, 721-737, Charles Martel ca regent între 737 și 741, apoi Childeric III, 743-751.

Faptul decisiv nu este doar succesiunea acestor nume, ci deplasarea puterii. În timp ce regii rămâneau simbolul continuității merovingiene, conducerea reală trecea spre o altă familie.

Maiorii palatului și drumul carolingienilor spre coroană

Carolingienii nu au intrat în scenă direct ca regi. Ei au fost, la început, prefecți sub regii merovingieni, mai întâi în Austrasia și apoi în statul franc reunificat. Lucrările de specialitate oferă o listă clară a acestei urcări.

Pepin cel Bătrân, 580-640, a fost prefect al Austrasiei în 623-629 și 639-640. Ansegisel, 602-685, a fost prefect al Austrasiei în 629-639. Grimoald, 616-662, fiul lui Pepin, a fost prefect al Austrasiei în 643-657. Pepin cel Mijlociu, 640-714, fiul lui Ansegisel, a fost prefect al Austrasiei în 679-714 și, din 688, Duce și Prinț al francilor, conducător de fapt al întregului regat. Carol Martel, 690-741, a fost prefect al Austrasiei în 717-741 și, din 718, al întregului regat. Carloman, 716-754, a fost prefect al Austrasiei în 741-747. Pepin cel Tânăr, 714-768, a fost prefect al Neustriei în 741-751 și, din 747, prefect al Austrasiei.

Lucrările de referință pun accentul pe două praguri. În 687, Pepin de Heristal a luat titlul de Duce și Prinț al francilor după cucerirea Neustriei în Bătălia de la Tertry, moment citat de cronicarii contemporani ca început al domniei sale. Apoi, în 747, Pepin cel Scurt, adică Pepin cel Tânăr în unele lucrări, a devenit maior al palatului în Austrasia pe lângă Neustria, devenind astfel stăpânitorul întregului regat franc.

De aici până la coroana regală mai era un singur pas. Pepin a aranjat depunerea regelui merovingian Childeric al III-lea, iar în martie 752 a fost uns el însuși rege al francilor. Când Pepin cel Tânăr a devenit rege, carolingienii au succedat dinastiei merovingiene. Funcția de maior a fost absorbită în Coroană.

Schimbarea de dinastie nu a fost, așadar, o simplă înlocuire de nume. Ea a marcat trecerea de la o lume în care regele era tot mai mult umbrit la una în care cel care exercita deja puterea a luat și titlul.

De la Pepin la împărțirea din 843

Lista regilor carolingieni ai francilor începe cu Pepin cel Tânăr, 751-768. Îi urmează Carol cel Mare, 768-814, inițial doar peste Neustria, Aquitania și Austrasia de nord, în timp ce Carloman I, 768-771, stăpânea Burgundia, Allemania și Austrasia de sud. După aceea vin Ludovic cel Pios, 814-840, și Lothar I, 817-855, până în 840 sub tatăl său.

Succesiunea regilor tuturor francilor este, de asemenea, simplificată: Pepin cel Scurt, 751-768, Charles the Great, 771-814, și Louis the Pious, 814-840. În plus, un moment de mare anvergură este notat: Carol cel Mare a fost încoronat împărat în anul 800, deschizând linia împăraților romano-germani care a durat, cu întreruperi, până în 1806, deși după 962 titlul a fost purtat de monarhi germani.

În timpul lui Ludovic cel Pios, împărțirile nu au încetat. El a făcut multe împărțiri ale imperiului său încă din timpul vieții. Împărțirea finală, pronunțată la Worms în 838, îl făcea pe Charles the Bald moștenitor în vest, inclusiv în Aquitania, iar pe Lothair moștenitor în est, inclusiv în Italia și fără Bavaria, care rămânea pentru Louis the German. După moartea împăratului în 840, imperiul a fost aruncat într-un război civil care a durat trei ani.

În 843, Tratatul de la Verdun a împărțit regatul franc între fiii lui Ludovic cel Pios. Lothar și-a păstrat titlul imperial și regatul Italiei și a primit nou-creatul regat al Franciei de Mijloc, un coridor de pământ de la Italia la Marea Nordului, incluzând Țările de Jos, Renania, inclusiv Aachen, Burgundia și Provence. Charles a fost confirmat în Aquitania, unde i se opunea Pepin al II-lea, fiul lui Pepin I, și a primit Francia de Vest, pământurile de la vest de regatul lui Lothar. Louis the German a fost confirmat în Bavaria și a primit Francia de Est, pământurile de la est de regatul lui Lothar.

Acesta este momentul în care vechile împărțiri ale Franciei, pământurile francilor, încep să capete caracterul unor regate mai permanente. Francia de Vest a format inima a ceea ce avea să devină regatul Franței, Francia de Est a evoluat în regatul Germaniei, iar Francia de Mijloc a devenit în nord regatul Lotharingiei, în sud regatul Italiei și în vest regatul Provencei. Apoi, Francia de Vest și Francia de Est au împărțit între ele aria Franciei de Mijloc.

O schimbare de idee politică a avut loc. Noțiunea de „rege al francilor”, Rex Francorum, a dispărut treptat. Titlul este atestat în regatul Franței până în 1190, iar acela de „regină a francilor” până în 1227. Aceasta arată trecerea de la o monarhie gândită ca o conducere a unui popor, uneori fără teritoriu clar definit, la o monarhie legată de un teritoriu anume.

De aceea lista regilor franci contează mai mult decât pare. În ea se vede trecerea de la șefi ai unor grupuri france, la merovingienii care au unit cea mai mare parte a Galiei romane, apoi la regii unei lumi împărțite necontenit între fii, și în cele din urmă la carolingienii care au transformat funcția de maior în coroană. Între 509 și 843, această istorie nu spune doar cine a domnit. Spune cum a fost ținut laolaltă, și cum s-a desfăcut, unul dintre marile regate ale Europei timpurii.