Listă de războaie purtate de armata romană și de ce au contat

La început, Roma nu lupta pentru lume. Lupta pentru vecinătate. Pentru orașele latine, pentru sabini, pentru etrusci, pentru locul ei într-o Italie încă fragmentată. Apoi frontul s-a lărgit. Au venit samniții. Cartagina. Macedonia. Siria. Persia. Galia. Dacia. Britannia. Germania. În cele din urmă, aceeași armată care împinsese hotarele spre depărtări a ajuns să apere, din ce în ce mai greu, un spațiu uriaș, străbătut de invazii, revolte și războaie repetate.

O listă de războaie poate părea, la prima vedere, doar o succesiune de titluri și ani. Dar, privită atent, ea spune o poveste limpede despre ambiție, rezistență și transformare. Armata romană nu a purtat un singur tip de război. A dus războaie de apropiere, pentru controlul peninsulei Italia; războaie de expansiune, care au împins Roma peste mări și munți; și războaie de frontieră, purtate împotriva unor adversari tot mai numeroși, pe linii tot mai întinse. În cele din urmă, a dus și războaie pentru supraviețuire.

Italia, primul câmp de probă

Primele conflicte pomenite de surse sunt cele din secolul al 8-lea î.Hr., războaie cu diferite orașe latine și cu sabinii. În secolul al 7-lea î.Hr. apar războaiele cu etruscii, războaiele cu Alba Longa, un al doilea război cu sabinii și războaiele cu latinii din peninsula Italia. În secolele 7, 5 și 4 î.Hr., confruntările cu etruscii revin în mod repetat. Aceste nume, repetate de-a lungul veacurilor timpurii, arată o realitate simplă: Roma a crescut într-o lume de competiție continuă, în care apropierea geografică însemna aproape inevitabil conflict.

Din această etapă face parte și războiul cu Liga Latină, plasat în 496 î.Hr. și prezentat ca parte a războaielor romano-italice. În sursa suplimentară, același orizont de luptă apare prin războaiele latino-romane și prin bătălii precum cea de la Lake Regillus, în 496 î.Hr., sau cele purtate împotriva volscilor și aequilor. Tot acolo se vede și greutatea confruntării cu etruscii și cu cetatea Veii, reluată în mai multe rânduri, până la cucerirea completă a acesteia la 396 î.Hr.

În această Italie timpurie se formează un obicei militar și politic: Roma nu se luptă o singură dată cu un adversar, ci revine, insistă, reia campania, transformă o înfrângere într-o nouă încercare. Lista este plină de „al doilea război”, „al treilea război”, de bătălii succesive și de conflicte care se întind pe decenii. Aici începe disciplina unei puteri care nu renunță ușor.

Samniții și lecția războiului lung

Dacă primele războaie au fost cele ale vecinătății, războaiele cu samniții arată maturizarea militară a Romei. Ele sunt împărțite limpede în trei faze: primul război samnit, 343 î.Hr.-341 î.Hr.; al doilea, 326 î.Hr.-304 î.Hr.; al treilea, 298 î.Hr.-290 î.Hr. Simplul fapt că acest conflict revine de trei ori spune mult despre rezistența ambelor părți și despre miza controlului în Italia.

Sursa în limba engleză completează tabloul cu nume de bătălii care lasă să se vadă cât de greu s-a purtat această confruntare. În primul război apar Mount Gaurus, Saticula și Suessula. În al doilea, lupta coboară într-un punct de umilință severă la Caudine Forks, în 321 î.Hr., unde romanii conduși de Spurius Postumius Albinus și T. Verturius Calvinus sunt învinși de samniții lui Gaius Pontius. Tot în acest război, romanii mai pierd la Lautulae, în 315 î.Hr., înainte de a obține un succes decisiv la Bovianum, în 305 î.Hr.

Al treilea război samnit duce confruntarea la o scară și mai largă. La Sentinum, în 295 î.Hr., romanii îi înving pe samniți și pe aliații lor etrusci și gali, forțând pacea. La Aquilonia, în 293 î.Hr., urmează o nouă victorie decisivă. Din aceste războaie se vede ceva esențial: armata romană învață să suporte campanii lungi, înfrângeri grele și reveniri costisitoare. Drumul spre dominația Italiei trece prin uzură și perseverență, nu printr-o ascensiune lină.

Sursa suplimentară notează că în 266 î.Hr. Roma a completat ocuparea peninsulei Italia, cu excepția Italiei de Nord, Galia Cisalpină. Este o bornă importantă. După secole de lupte cu latini, sabini, etrusci, volsci, aequi, samniți și gali, Roma nu mai este doar o cetate printre altele. Devine centrul politic și militar al peninsulei.

Peste mări, spre un imperiu

Odată stăpână pe Italia, Roma își mută războaiele dincolo de mare. Războaiele punice sunt una dintre marile axe ale acestei transformări: primul, 264 î.Hr.-241 î.Hr.; al doilea, 218 î.Hr.-201 î.Hr.; al treilea, 149 î.Hr.-146 î.Hr. În aceste conflicte, armata romană nu mai luptă doar pentru controlul unui teritoriu apropiat, ci pentru întâietate în Mediterana.

Primul război punic arată o confruntare întinsă, cu bătălii navale și terestre. Sursa în limba engleză amintește de Messana, Agrigentum, Mylae, Cape Ecnomus, Tunis, Panormus și de victoria romană de la Aegates Islands, în 241 î.Hr. Tot acolo apar și cucerirea Sardiniei, în 238 î.Hr., și a Corsicii, în 237 î.Hr. Conflictul nu înseamnă doar câștigarea unui război, ci și schimbarea direcției romane: Roma devine o putere care trece marea și păstrează ce cucerește.

Al doilea război punic are în listă unele dintre cele mai cunoscute nume de bătălii: Ticinus, Trebia, Lake Trasimene, Cannae, Zama. Seria lor sugerează o luptă dramatică, cu înfrângeri severe pentru romani și cu reveniri tenace. La Cannae, în 216 î.Hr., Hannibal distruge principala armată romană. Dar războiul nu se încheie acolo. Romanii continuă. În Hispania, apar noi campanii și noi victorii, iar în 202 î.Hr., la Zama, Scipio Africanus Major îl învinge decisiv pe Hannibal în Africa de Nord, punând capăt războiului.

Al treilea război punic duce lucrurile până la capăt. În 146 î.Hr., după a doua bătălie de la Neferis, care marchează momentul de cotitură, Scipio Africanus Minor capturează și distruge Cartagina. În același an, la Corinth, romanii îi înving pe ahei, iar Corinthul este distrus, Grecia ajungând sub stăpânire romană directă. În doar câteva decenii, lista războaielor romane arată cum o putere italiană se transformă într-o forță mediteraneană.

Același arc al expansiunii se vede și în războaiele macedonene: primul, 214 î.Hr.-205 î.Hr.; al doilea, 200 î.Hr.-196 î.Hr.; al treilea, 171 î.Hr.-168 î.Hr.; al patrulea, 150 î.Hr.-148 î.Hr. La Cynoscephalae, în 197 î.Hr., și la Pydna, în 168 î.Hr., romanii obțin victorii decisive. Apoi vine războiul romano-sirian, 192 î.Hr.-188 î.Hr., cu Thermopylae și Magnesia, unde Antiochus III cel Mare este înfrânt. Prin aceste conflicte, armata romană mută centrul de greutate al puterii romane spre întregul bazin mediteranean.

Galia, Britannia, Dacia

După marile războaie din Mediterana, expansiunea romană capătă chipuri regionale foarte diferite. Războaiele mitridatice se desfășoară între 88 î.Hr. și 63 î.Hr., primul război începând în 88 î.Hr., iar al treilea și ultimul sfârșindu-se în 63 î.Hr. Sursa suplimentară amintește nume care au rămas asociate cu aceste campanii: Sulla, Lucullus, Pompey. Tot aici apare și asediul Ierusalimului, în 63 î.Hr., când Pompey capturează orașul. Frontul roman se întindea acum din Grecia până în Orientul apropiat.

În același timp, războaiele galice, 58 î.Hr.-51 î.Hr., deschid un alt teatru de operațiuni. Lista bătăliilor este densă: Arar, Bibracte, Vosges, Axona, Sabis, Morbihan, Avaricum, Gergovia, Alesia, Uxellodunum. Firul lor spune o poveste de cucerire progresivă, dar nu lipsită de rezistență. La Gergovia, Caesar eșuează; la Alesia, îl învinge pe Vercingetorix și încheie cucerirea Galliei Comata. În 51 î.Hr., la Uxellodunum, rezistența este zdrobită.

Mai departe, cucerirea romană a Marii Britanii începe în 43. Sursa în limba română reține anul de început; cea în limba engleză completează cu un interval mai lung, 43-96, și cu câteva repere. Bătălia de la Medway, din 43, marchează începutul invaziei. În 50, la Caer Caradoc, Caractacus este învins și capturat. Revolta lui Boudica, din 60-61, este urmată de consolidarea stăpânirii romane în Britannia. Mai târziu, în 83/84, la Mons Graupius, Agricola îi învinge pe caledonieni și împinge temporar stăpânirea romană mai la nord. Dar sursa notează și limita acestei înaintări: costurile unui război prelungit nu justificau beneficiul economic sau politic, iar fortificațiile sunt apoi desființate după Southern Uplands.

În spațiul de la nordul Dunării, războaiele daco-romane sunt notate în două faze: 101-102 și 105-106. Sursa suplimentară oferă câteva puncte de sprijin pentru a înțelege mersul lor. În 101, la a treia bătălie de la Tapae, Traian îl învinge pe Decebalus, dar cu pierderi grele. În 102, la Adamclisi, forțele conduse de Traian nimicesc o armată mixtă dacică-roxolană-sarmată, tot cu pierderi grele de partea romană. În 106, la Sarmisegetusa, o armată romană condusă de Traian cucerește și distruge capitala dacică. O parte din Dacia este anexată Imperiului Roman. Este unul dintre acele războaie în care lista, deși scurtă, lasă să se vadă limpede și prețul, și rezultatul.

Germania, goții și frontierele care ard

Există un moment când lista războaielor romane începe să sune altfel. Tot mai des apar campanii de frontieră, invazii, retrageri, războaie repetitive împotriva unor adversari care nu dispar după o singură înfrângere. Războaiele romano-germanice sunt prezentate ca o serie întinsă între 113 î.Hr. și 439, incluzând războaiele cimbriane, bătălia de la Teutoburger Wald și războaiele gotice. Este o durată uriașă. Ea spune singură că granița nordică și nord-estică a Romei a fost una dintre marile probleme ale istoriei imperiale.

Războiul cimbrian, 113 î.Hr.-101 î.Hr., începe cu înfrângeri grele, la Noreia, Burdigala și Arausio. Abia apoi vin Aquae Sextiae, în 102 î.Hr., și Vercellae, în 101 î.Hr., unde romanii conduși de Gaius Marius și Lutatius Catulus îi înving pe cimbri, care sunt anihilați complet. Modelul e recognoscibil: lovituri dure, apoi o reorganizare și o replică decisivă.

Campaniile romane din Germania, între 12 î.Hr. și 16, duc la unul dintre cele mai cunoscute deznodăminte din istoria militară romană. În 9, la Teutoburg Forest, Arminius trece de partea unei coaliții germanice care nimicește trei legiuni romane conduse de Publius Quinctilius Varus. Urmează campanii de represalii, dar sursa notează și consecința strategică: provincia Germania Antiqua este abandonată, cu toate așezările sale. Armata romană putea lovi puternic. Nu putea transforma orice victorie în stăpânire durabilă.

În secolele al 3-lea și al 4-lea, războaiele gotice devin un capitol de sine stătător. Sursa română le împarte în mai multe episoade: 249-252, 253-268, 270, 367-369, apoi războiul cu goții din 376-382. Sursa suplimentară le dă și un relief mai precis. În 251, la Abrittus, goții îi înving și îi ucid pe împărații Decius și Herennius Etruscus. În 268, la Naissus, romanii obțin o victorie decisivă asupra goților. Dar în 378, la Adrianople, thervingii conduși de Fritigern îl înving și îl ucid pe împăratul de răsărit Valens. Între aceste borne, frontiera nu mai este locul unei expansiuni controlate, ci al unui echilibru mereu amenințat.

În același registru intră și numeroasele războaie cu alemanii, marcomanii sau alte grupuri de frontieră. La Carnuntum, în 170, regele marcoman Ballomar învinge armata romană și invadează Italia. La Strasbourg, în 357, Iulian îi alungă pe alamani din Rhineland. La Solicinium, în 368, romanii obțin încă o victorie. Dar simplul fapt că aceste confruntări revin iar și iar arată că imperiul ajunsese să trăiască într-o stare de apărare aproape permanentă.

Orientul fără sfârșit și secolele de apărare

Niciun alt front nu sugerează mai bine durata unei rivalități decât războaiele romano-persane, notate între 92 î.Hr. și 627. În timp, adversarul se schimbă, iar în listă apar atât parții, cât și sasanizii. Dar un lucru rămâne: pentru Roma, Orientul este un teatru de operațiuni aproape continuu.

Sursa suplimentară amintește războiul cu parții din 54-53 î.Hr., încheiat catastrofal la Carrhae, în 53 î.Hr., unde armata comandată de Crassus este zdrobită. Mai târziu, apar campaniile lui Traian din 115-117, când acesta invadează Parția, ocupă Ctesiphon și controlează Persia de vest printr-un rege client, Parthamaspates. Dar moare, iar armata se retrage, abandonând imediat provinciile nou anexate Assyria, Mesopotamia și Armenia. Este unul dintre cele mai elocvente exemple de limită imperială: o victorie de campanie nu înseamnă întotdeauna o cucerire durabilă.

În secolul al 3-lea, confruntarea continuă cu sasanizii. În 243, la Resaena, romanii conduși de Gordian III îi înving pe perși. În 260, la Edessa, împăratul Valerian este înfrânt și capturat de Shapur I al Persiei. În 298, la Satala, Galerius obține o victorie decisivă asupra lui Narseh. În 363, Iulian ajunge până la Ctesiphon și îl învinge pe Shapur II în afara zidurilor capitalei persane, dar nu poate lua orașul; în același an, la Samarra, este ucis în luptă, iar urmarea este o pace forțată, cu pierderi mari pentru Imperiul Roman.

Această lungă istorie de războaie externe se închide, în sursele de față, într-o lume schimbată profund. Secolul al 5-lea este prezentat în sursa suplimentară drept secolul căderii finale a Imperiului Roman de Apus în fața goților, vandalilor, alanilor, hunilor, francilor și altor popoare. Aici nu mai vedem armata romană numai cucerind, ci și apărând orașe, încercând să respingă invazii, negociind spațiu și timp. Pollentia, Verona, Faesulae, Catalaunian Plains, Arles, Toulouse, Cartagena, Cap Bon, Pavia, Ravenna: fiecare nume spune că lupta continuă, dar și că inițiativa s-a schimbat de tabără.

În 476, la Ravenna, foederatii germanici conduși de Odoacru îl înving decisiv pe Imperiul Roman de Apus și îl detronază pe împăratul Romulus Augustulus. Imperiul Roman de Apus se dizolvă. O listă de războaie care începuse cu vecinii din Latium ajunge aici, după secole de campanii, cuceriri, retrageri și rezistență. Din ea se vede întreaga traiectorie a Romei: ridicarea prin luptă, expansiunea prin armată și, în cele din urmă, uzura unei puteri care a trebuit să apere mai mult decât putea stăpâni pentru totdeauna.