Listă de legiuni romane și de ce numerotarea lor spune povestea Romei

În spatele unui număr roman aparent simplu stă, de multe ori, o istorie încurcată. I, III, IV, X, XII. Uneori scrise altfel decât astăzi: IIII în loc de IV, VIIII în loc de IX, XIIII în loc de XIV, XIIX în loc de XVIII sau XVIIII în loc de XIX. O listă de legiuni romane pare, la prima vedere, un inventar. Dar, privită atent, ea spune ceva mai adânc despre Roma: despre războaie civile, despre împărați care moșteneau armate deja formate, despre unități distruse, refăcute, redenumite și trimise iar la luptă.

Confuzia numerelor nu este o greșeală de copist, ci semnul unei istorii frământate. Mai multe legiuni au purtat același număr. Augustus și-a numerotat propriile legiuni de la I, dar a moștenit și numerele predecesorilor. În mod normal, fiecare împărat începea de la I legiunile create de el, însă regula nu a fost urmată mereu. Traian, de pildă, a început de la XXX, fiindcă existau deja 29 de legiuni. Vespasian a păstrat aceleași numere pentru legiunile formate din unități desființate. De aceea, numărul nu ajungea. Era nevoie și de titlu, de supranume, de emblemă.

Această lume de nume și renumerotări se vede limpede în trei momente. Mai întâi, ultima perioadă republicană, când comandanții ridicau legiuni într-o Romă sfâșiată de lupte pentru putere. Apoi începuturile imperiului, când vechile unități devin nucleul unei armate permanente. În cele din urmă, epoca târzie, când Dioclețian și Constantin I schimbă radical felul în care arată legiunea, fără a rupe însă cu totul firul numelor vechi.

Când legiunile au început să poarte urmele războaielor civile

În ultima perioadă republicană, între 58 și 31 î.Hr., lista legiunilor păstrează urma unei lumi în care armata era strâns legată de marii comandanți. Multe dintre unitățile remarcabile au fost recrutate de Iulius Caesar, altele de Marc Antoniu, iar unele aveau să fie absorbite mai târziu în armata lui Augustus.

Legiunea I Germanica, recrutată de Iulius Caesar, a existat din 48 î.Hr. până în anul 70, când a fost distrusă în revolta batavilor. Legiunea a IV Macedonica, tot a lui Caesar, a avut aproape aceeași traiectorie: 48 î.Hr.-70, apoi a fost desființată de Vespasian. Legiunea a V-a Alaudae, „Ciocârliile”, recrutată în 52 î.Hr. de Iulius Caesar, a avut un destin și mai frânt: 52 î.Hr.-70, distrusă în revolta batavilor, refăcută, iar în 86 distrusă de daci în Prima Bătălie de la Tapae.

Aceste date seci au greutatea unui fapt repetat: legiunea romană putea dispărea în luptă, dar numele ei, tradiția ei, uneori chiar structura ei, puteau fi chemate din nou la viață. Legiunea a VII-a Claudia Pia Fidelis, legată de Julius Caesar între 51 și 44 î.Hr., a fost desființată și reconstruită de Vespasian ca Legiunea a VII-a Gemina. Legiunea a VIII-a Augusta, datată între 59 și 48 î.Hr. în sursa română, a fost desființată și reînrolată de Augustus ca Legiunea VIII Augusta. Legiunea a IX-a Hispana Triumphalis, tot din vremea lui Caesar, a fost și ea desființată și reînrolată de Augustus ca Legiunea a IX-a Hispana.

Aici se vede limpede de ce o listă de legiuni este mai mult decât o listă. Numele se mută de la un regim la altul. O unitate republicană devine una imperială. Un comandant ridică o legiune, altul o desființează, un al treilea o reconstruiește.

Unele legiuni păstrează și o identitate vizuală foarte clară. Legiunea a III-a Gallica, ridicată în jurul anului 49 î.Hr. de Iulius Caesar, avea ca emblemă taurul. Legiunea a IV Macedonica purta taurul și capricornul. Legiunea a IV Scythica, asociată lui Marc Antoniu și datată din 42 î.Hr., avea capricornul. Legiunea a V-a Alaudae avea elefantul. Legiunea a XI-a avea ca emblemă pe Neptun. Legiunea a VI-a Ferrata purta taurul, lupul și pe Romulus și Remus.

Emblema nu era podoabă. Ea apărea pe vexillum, micul steag dreptunghiular care servea drept stindard al legiunii și purta atât emblema, cât și numele unității. Într-o lume unde mai multe legiuni puteau avea același număr, aceste semne erau esențiale.

Caesar, Antoniu, Augustus și lunga viață a unui nume

Ultimul secol al republicii a lăsat în urmă multe legiuni, iar unele au avut o viață surprinzător de lungă. Legiunea a III-a Cyrenaica, atribuită lui Marc Antoniu, este plasată probabil în jurul anului 36 î.Hr. și apare cel târziu până în secolul al 5-lea. Legiunea a III-a Gallica pornește din jurul lui 49 î.Hr. și ajunge până la începutul secolului al 4-lea. Legiunea a IV Scythica, creată în jurul lui 42 î.Hr., este atestată cel puțin până la începutul secolului al 5-lea. Legiunea a VI-a Ferrata merge din 52 î.Hr. până după 250.

Pe de altă parte, alte unități au avut existențe scurte sau au fost absorbite de altele. Legiunea a X-a Equestris, cunoscută și ca X Equestris, fusese înființată înainte de 58 î.Hr., a existat până în 45 î.Hr., a fost desființată, reconstruită de Lepidus și încorporată în Legiunea a X-a Gemina de Augustus. Legiunea a X-a Veneria nu este altceva decât un alt nume pentru Legiunea a X-a Equestris. Legiunea a XII-a Antiqua a fost reconstruită de Lepidus în 43 î.Hr., numită de Marc Antoniu și inclusă în armata lui Augustus ca Legiunea a XII-a Fulminata.

Augustus a fost momentul de cotitură. Când a devenit unic stăpânitor în 31 î.Hr., el a desființat aproximativ jumătate dintre cele peste 50 de legiuni aflate atunci în existență. Cele 28 rămase au devenit nucleul armatei imperiale timpurii, a Principatului, dintre care multe au durat peste trei secole. Augustus și succesorii săi imediați au transformat legiunile în unități permanente, formate în întregime din soldați de carieră, cu termene standard de 25 de ani.

Această schimbare contează enorm. În republica târzie, legiunile erau ridicate atunci când era nevoie și de obicei erau desființate ulterior. În lumea nouă a lui Augustus, ele devin o structură stabilă. Nu mai sunt doar instrumentele unei campanii, ci instituții ale imperiului.

Și totuși, stabilitatea nu înseamnă simplitate. Chiar legenda listelor de legiuni recunoaște lucrul acesta: numerotarea este confuză. Titlurile se adaugă după campanii succesive și pot fi numeroase. A XII-a Fulminata, de pildă, a purtat și denumirile paterna, victrix, antiqua, certa constans și galliena. Titlurile Pia Fidelis sau fidelis constans au fost acordate mai multor legiuni și, uneori, aceleiași legiuni de mai multe ori. În tabele sunt afișate doar cele mai utilizate.

Și termenul GEMINA cere explicație. El înseamnă, probabil, fie că o legiune este înfrățită cu alta, fie că dintr-o altă legiune a fost desprinsă o parte pentru a forma o unitate nouă. Mai poate însemna, în sursa română, și o dedicare către gemenii Romulus și Remus, fondatorii legendari ai Romei. În sursa engleză, accentul cade pe unirea a două legiuni reduse pentru a crea una nouă. În ambele cazuri, ideea centrală este aceeași: o legiune nu este mereu un bloc neschimbat, ci poate fi rezultatul unor contopiri și refaceri.

De ce aceeași cifră nu înseamnă aceeași legiune

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le arată lista este că cifra, singură, poate înșela. Există Legiunea a III-a Cyrenaica și Legiunea a III-a Gallica, ambele legiuni distincte și de durată din perioada târzie republicană și imperială. Există Legiunea a IV Macedonica și Legiunea a IV Scythica. Există mai multe legiuni cu numărul I, II, III, IV, V sau VI în epoca târzie.

De aceea, cognomenul, supranumele, devine indispensabil. El poate indica locul de recrutare, cum este Italica, „din Italia”, ori Cyrenaica, „din Cyrenaica”. Poate indica un popor învins, precum Parthica, „victorioasă asupra parților”. Poate purta numele unui împărat sau al gintii sale, cum sunt Augusta ori Flavia, semn că legiunea fie a fost fondată de acel împărat, fie a primit numele ca marcă de favoare specială.

Uneori, cognomenul este aproape singurul fir sigur. Legiunea a II-a Sabina este indicată ca primul nume al Legiunii a II-a Augusta. Legiunea a X-a Veneria este doar alt nume pentru Legiunea a X-a Equestris. Legiunea a XII-a Antiqua intră apoi în istoria Legiunii a XII-a Fulminata. Fără aceste titluri, șirul numerelor ar rămâne o labirintică succesiune de unități imposibil de distins.

Mai există și semnul destinului unei legiuni, notat în legenda listelor. ANIH înseamnă anihilată în luptă. DD înseamnă desființată în dizgrație. SNEC, ori în varianta engleză UF, înseamnă soartă necunoscută. Chiar și această clasificare are povestea ei: unele legiuni pier în luptă, altele cad în dizgrație, iar despre altele documentele tac.

În cazul legiunilor din secolele următoare, tăcerea surselor devine uneori regula. Pentru unitățile atestate în secolul al 4-lea și după, nu se știe când sau cum au încetat să existe. O parte din această umbră se datorează și faptului că pentru imperiul târziu dovezile sunt mai puține decât pentru Principat.

Dioclețian schimbă armata, dar nu rupe firul legiunilor

În ultima perioadă a imperiului roman, reforma lui Dioclețian schimbă dimensiunea și rolul legiunii. Scopul era limpede: o mai bună gestionare a amenințării barbarilor din Europa de Nord și a perșilor din est. Efectivele militare sporesc la circa 500.000 de soldați, iar numărul legiunilor ajunge la circa 60. Aceste legiuni sunt mai mici și mai mobile.

Armata este formată din unități de frontieră și unități de câmp. Unitățile de frontieră, limitanei, ocupau limesul, fortificațiile structurate de graniță. Erau soldați profesioniști, dar cu o instrucție inferioară. Ca exemplu de limes, sursa dă Brazda lui Novac. În spatele frontierei stăteau unitățile de câmp, menite să se deplaseze rapid unde era nevoie, cu roluri atât ofensive, cât și defensive. Acestea erau alcătuite din soldați de elită, cu nivel înalt de antrenament și cu arme superioare.

Și aici apare o nouă împărțire: Scholae, garda personală a împăratului creată de Constantin I pentru a înlocui Garda Pretoriană; Palatinae, „trupele palatului”, unități de clasă superioară, create tot de Constantin I după desființarea Gărzii Pretoriene; Comitatensis, unități regulate de câmp, unele noi, altele coborâte din legiunile imperiului timpuriu; Pseudocomitatensis, unități limitanei transformate în armată de câmp și păstrate acolo.

Aceste unități aveau, de obicei, între 300 și 2000 de soldați. Este una dintre cele mai clare dovezi că legiunile târzii erau radical diferite de predecesoarele lor ca mărime, structură și rol tactic, chiar dacă unele păstrau nume vechi. Sursa principală pentru această epocă este Notitia Dignitatum, un document oficial de la sfârșitul secolului al IV-lea, revizuit în jurul anului 420 pentru Imperiul Roman de Vest, care conține toate funcțiile civile și militare din ambele jumătăți ale imperiului.

Numele vechi în armata nouă

Lista legiunilor târzii este, prin ea însăși, o hartă a continuității și a schimbării. La Legiunea I apar unități precum I Flavia Constantia, comitatensis sub comanda unui Magister militum pe Orientis; I Flavia Gallicana Constantia, pseudocomitatensis sub comanda unui Magister Peditum per Gallias; I Flavia Martis, pseudocomitatensis; I Flavia Pacis, comitatensis; I Flavia Theodosiana, comitatensis; I Illyricorum, staționată în Palmyra; I Iovia, percepută de Dioclețian și staționată în Sciția Minor; I Isaura Sagittaria, pseudocomitatensis; I Iulia Alpina, pseudocomitatensis sub comanda Magister Peditum în Italia; I Martia; I Maximiana Thaebanorum, comitatensis ce a staționat la Teba, în Egipt și probabil a participat la Bătălia de la Adrianople; I Noricorum, staționată în Noricum; I Pontica.

La Legiunea II apar II Britannica, II Flavia Constantia, II Flavia Virtutis, II Herculia, percepută de Dioclețian și staționată în Sciția Minor, II Isaura, II Iulia Alpina și II Felix Valentis Thebaeorum. La Legiunea III apar III Diocletiana, III Flavia Salutis, III Herculea, III Isaura și III Iulia Alpina. Lista continuă cu IV Italica, IV Martia, IV Parthica, apoi V Iovia și V Parthica, VI Gemella, VI Gallicana, VI Herculia, VI Hispana, VI Parthica și XII Victrix.

Se vede aici un lucru esențial. Legiunea târzie nu mai este aceeași formă militară care luptase sub Caesar sau Augustus. Dar Roma păstrează limbajul vechi al armatei. Păstrează cifrele. Păstrează multe titluri. Păstrează chiar geografia simbolică a puterii sale: Illyricorum, Noricorum, Pontica, Isaura, Thebaeorum, Parthica.

În același timp, apar și legături puternice cu împărații reformatori. I Iovia și II Herculia sunt percepute de către Dioclețian și staționate în Sciția Minor. Scholae și Palatinae trimit direct la reorganizarea făcută de Constantin I. Numele Flavia, Maximiana, Theodosiana păstrează amprenta epocii imperiale târzii.

Dacă în republica târzie lista legiunilor vorbește despre comandanți care ridică armate pentru campanii și pentru războaie civile, în imperiul târziu ea vorbește despre statul care încearcă să supraviețuiască prin reorganizare. Diferența este mare, dar continuitatea numelor arată că Roma nu și-a abandonat niciodată cu totul trecutul militar.

O listă de legiuni romane spune, așadar, mai mult decât pare. Ea arată cum aceeași civilizație a trecut de la legiuni ridicate de Iulius Caesar sau Marc Antoniu, la armata permanentă a lui Augustus, iar apoi la legiuni mai mici și mai mobile, împărțite între frontieră și câmp, sub Dioclețian și Constantin I. Din această succesiune se vede nu doar schimbarea armatei, ci și schimbarea Romei însăși.