Limba latină, de la Latium la o limbă a Europei

La început a fost un ținut și o limbă legată de el. În regiunea din jurul Romei, numită Lazio, Latium în Antichitate, se vorbea latina. Numele limbii provine chiar de acolo: limba vorbită în Latium. Nimic nu anunța, în această origine locală, că latina avea să devină limba oficială a Imperiului Roman, apoi limba Europei savante pentru mai mult de o mie de ani.

Puține istorii lingvistice au o asemenea amplitudine. Latina a pornit ca limbă a latinilor din Italia centrală, într-un spațiu în care se aflau și alte limbi italice, precum umbriana și osca, în vecinătatea imediată a etruscei, o limbă neindo-europeană, de la care latina a suferit influență culturală. Apoi a urmat expansiunea Romei, iar odată cu ea, ascensiunea unei limbi ce avea să devină instrument de administrație, justiție, armată, liturghie, universitate și știință.

Aceasta nu este o poveste simplă a unei victorii, ci și a unei transformări lente. Latina clasică nu a dat naștere direct limbilor romanice. Acestea provin din latina vulgară, registrul colocvial, vorbirea vie, mai puțin prestigioasă. În timp ce forma scrisă a limbii se fixa și se cultiva, vorbirea de zi cu zi începea să se desprindă, să se schimbe, să se fragmenteze. Din tensiunea dintre normă și uz, dintre literă și voce, s-a născut una dintre cele mai semnificative moșteniri ale lumii europene.

O limbă locală care a urcat odată cu Roma

Latina aparține ramurii italice a limbilor indo-europene. În Antichitate, limbile italice formau, alături de limbile celtice, germanice și elenice, o sub-familie centum a limbilor indo-europene. Dintre toate aceste limbi italice, doar ramura care duce spre latină și apoi spre limbile romanice a supraviețuit. Celelalte ramuri sunt atestate în documente din Italia preromană, dar au fost asimilate în timpul perioadei republicane sau la începutul epocii imperiale.

Momentul de cotitură a venit odată cu expansiunea teritorială a Romei antice. Începând din secolul al III-lea î.Hr., latina s-a răspândit tot mai larg. A ajuns în cea mai mare parte a Europei Occidentale, în Africa de Nord, în Asia Mică și în regiunile dunărene. Sub Imperiu, ea este limbă a justiției, a administrației și a armatei romane, precum și a numeroaselor colonii romane, împreună cu greaca și alte graiuri locale.

Aceasta este una dintre cheile succesului său istoric. Latina s-a impus prin cultură sau prestigiu literar, dar și prin funcție. Era limba în care se conducea, se judeca și se organiza. Când un imperiu își mută legile, ordinele și actele într-o limbă, îi schimbă acesteia destinul.

Din latina vorbită de populația din Latium s-a ajuns la limba dominantă în Peninsula Italică și apoi în întreg Imperiul Roman. Mai târziu, tocmai această extindere avea să producă și fisura. Cu cât o limbă acoperă un teritoriu mai vast, cu atât este mai expusă schimbării regionale. Latina a câștigat întindere, dar în această întindere s-au ascuns germenii diferențierii.

Între arhaism și normă

Istoria internă a latinei este împărțită în mai multe faze. Latina arhaică, numită și prisca latinitas, este latina folosită de la origini până la începutul secolului I î.Hr. Conceptul de latină veche este la fel de vechi ca acela de latină clasică, amândouă datând de la sfârșitul Republicii Romane. Chiar în acea epocă, Cicero observa că limbajul pe care îl folosea zilnic, cel al înaltei societăți romane, era împodobit cu arhaisme, pe care le numea „verborum vetustas prisca”.

După această etapă, latina clasică devine forma standardizată, cultivată, elaborată conștient de oratori, poeți, istorici și alți oameni ai scrisului. Este latina marilor opere de literatură clasică, cea predată în școlile de gramatică și retorică. În ea se vede pentru prima dată limpede ambiția unei limbi de a se supraveghea pe sine, de a se corecta, de a se perpetua prin model.

Aici apare una dintre marile tensiuni ale istoriei latinei. Pe de o parte, exista limba prestigioasă, normată, șlefuită. Pe de altă parte, exista latina vulgară, latina vorbită în registrul colocvial, acel sermo vulgi, „vorbirea maselor”, despre care analiza filologică lasă urme în inscripții și în unele opere literare. În perioada clasică, limbajul informal a fost rar scris. De aceea, urmele lui sunt mai greu de prins. Dar tocmai din acest strat al uzului cotidian se vor desprinde limbile romanice.

Când afirmăm astăzi că italiana, româna, franceza, catalana, spaniola, portugheza, sarda sau retoromana provin din latină, este necesar să facem o precizare esențială: ele nu derivă din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară. Acest fapt schimbă perspectiva. Moștenirea latinei include marile texte, dar și vorbirea zilnică, limba trăită de oameni obișnuiți.

După cădere, o altă formă de putere

Căderea Imperiului Roman de Apus, în secolul al V-lea, ar fi putut însemna și prăbușirea latinei. Nu s-a întâmplat așa. Invadatorii germanici au adoptat progresiv modul de gândire roman și limba latină pentru a-și înscăuna legitimitatea. În loc să dispară odată cu structurile imperiale din Apus, latina și-a mutat centrul de greutate. A pierdut teren ca limbă vernaculară, însă a câștigat o nouă putere ca limbă a formalului.

Doar Anglia romană va fi lent germanizată de invadatorii anglo-saxoni, care și-au păstrat limba germanică. Aceasta s-a răspândit progresiv în detrimentul celei celtice vorbite de brito-romani, care a reușit totuși să se mențină până astăzi. În rest, latina a rămas de-a lungul Evului Mediu Timpuriu limba actelor oficiale, a diplomației, a liturghiei și a literaturii savante, de la teologie și filosofie la științe.

În lumea vestică medievală, pentru mai mult de o mie de ani, latina a funcționat ca lingua franca. Era limba învățată și vorbită pentru conducerea afacerilor Bisericii Romano-Catolice și pentru soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-juridic. Este o metamorfoză remarcabilă din istoria culturii europene. O limbă care nu mai era, în mare parte, maternă, a rămas totuși limba prin care se comunica peste granițe.

În Evul Mediu, latina este limba liturgică a Bisericii Romano-Catolice. Aproape toate bibliile utilizate în Occident în această perioadă sunt scrise în latină, după modelul Vulgatei a Sfântului Ieronim, la fel ca alte cărți liturgice. Traducerea Bibliei în limbile diferitelor popoare era declarată prohibită de la sfârșitul secolului al XII-lea prin scrisorile emise de papa Inocențiu al III-lea, apoi de mai multe concilii la începutul secolului al XIII-lea.

Tot latina este limba universităților încă de la crearea lor pe la sfârșitul secolului al XII-lea. Intelectualii Evului Mediu își scriu tratatele în latină. Historia scholastica, scrisă de Pierre le Mangeur și text de bază pentru studiul Bibliei începând din 1170, este redactată în latină. Enciclopedia lui Vincent de Beauvais, Speculum maius, este tot în latină. În această lume, latina nu mai este limba poporului, dar este limba cunoașterii legitime.

Sub această suprafață a unității, schimbarea continua. Nu există un consens unanim privind delimitarea exactă a latinei medievale față de latina vulgară, dar în general ea este considerată latina scrisă începând de pe la 500 d.Hr. și până în pragul Umanismului, la jumătatea secolului al XIV-lea. Prin anul 800, apoi în secolul al XI-lea, latina s-a reformat după modelul latinei clasice, tocmai pentru a evita o derivă spre limbi proprii fiecărei țări unde era folosită. Aici se vede limpede miza epocii: păstrarea unei limbi comune într-o Europă care se diferenția tot mai mult.

Clipa în care limbile fiice ies la lumină

Latina nu a dispărut brusc. Ea s-a desfăcut, treptat, în limbile romanice. Între secolele al VI-lea și al IX-lea, schimbarea naturală a latinei vernaculare în diferite regiuni a dus la apariția unor limbi distincte. În același timp, pentru scris, pentru administrație, pentru religie și pentru cultură înaltă, continua să fie folosită latina medievală.

De aici decurge un fapt esențial pentru istoria Europei: vreme îndelungată, limba scrisă și limba vorbită nu au mai coincis. În Italia, Franța, Portugalia, Spania și în alte părți ale fostului Imperiu, vorbirea populară se schimba, în timp ce latina scrisă rămânea standardizată. Abia în secolul al IX-lea, cel târziu, latina vorbită începuse să se diferențieze în mod clar în limbi distincte.

Actualele limbi romanice sunt izvorâte din latină. În sursele noastre sunt enumerate italiana, româna, franceza, occitana, franco-provensala, catalana, spaniola, portugheza, sarda și retoromana, alături de limbile stinse dalmata și mozaraba. Pentru română, este menționată și existența celor patru dialecte ale sale: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân.

Deosebirile dintre latină și limbile romanice spun mult despre această despărțire. Cu excepția românei, limbile romanice și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor, cu excepția unor pronume. Româna a păstrat mai multe cazuri, chiar dacă unele, precum ablativul, nu mai sunt reprezentate. În această privință, româna ocupă un loc aparte între limbile romanice menționate de surse.

Există și alte diferențe semnificative. Latina are o lungime distinctivă a vocalelor, în timp ce retoromana are accentul distinctiv. În italiană și sardă există lungime distinctivă a consoanelor și accent, în spaniolă doar accent distinctiv. În franceză, accentuarea este descrisă ca qvasi-moton, pe aproape fiecare silabă în vorbire, ceea ce face accentul nedistinctiv. În română, accentul este folosit doar în vorbire, cu foarte rare excepții.

Această geografie a diferențelor arată că latina nu a lăsat în urmă copii fidele, ci o familie. Toate limbile romanice provin din latina-mamă, dar fiecare a urmat o cale proprie.

Alfabetul și gramatica unei limbi de mare precizie

Durabilitatea latinei ține și de forma ei. Romanii sunt creatorii alfabetului latin, derivat din alfabetul etrusc și cel grec. În epoca clasică, alfabetul latin avea 23 de litere, între care 4 vocale, 2 semivocale și 17 consoane. Literele y și z au fost adăugate pentru transcrierea cuvintelor grecești începând din epoca clasică. Quintilian se plângea că această îmbogățire a alfabetului permite transcrierea mai bună a cuvintelor grecești decât a celor latine.

Astăzi, alfabetul latin, îmbogățit cu litere suplimentare și cu semne diacritice, este utilizat de numeroase limbi vii. Dar rădăcina lui istorică duce spre această limbă a Romei, a cărei scriere a devenit, în timp, unul dintre cele mai răspândite sisteme grafice din lume.

Și gramatica latinei explică de ce a fost atât de prețuită în școală, în drept, în teologie și în știință. Latina este o limbă flexionară, cu un sistem gramatical extins. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor se numește declinare, iar cea a verbelor, conjugare. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Latina are șapte cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, ablativ, vocativ și, pentru unele substantive, locativul.

Sursele mai notează că latina are două numere și trei genuri. Flexiunea ei îi dă o mare libertate de construcție, pentru că rolul cuvintelor în propoziție este marcat de terminații. Tocmai această precizie a făcut ca latina să rămână puternic legată de terminologia juridică și științifică. În aproape toate sistemele de justiție din întreaga lume, latina continuă să fie folosită. Ideea de bază, așa cum apare în surse, este claritatea deciziei pentru toți cei interesați și capacitatea unei terminologii latine de a uni barierele de interpretare ale unor principii valabile internațional.

În medicină, toate ramurile se bazează în terminologia lor pe latină și, prin aceasta, pe greaca veche. Anatomia folosește o terminologie predominant latină pe