Legiunea a V-a Macedonica, una dintre cele mai longevive forte ale Romei si cheia apararii Daciei

În anul 168, după o expediție anti-marcomană dusă la nordul Alpilor, Legiunea a V-a Macedonica a fost așezată la Potaissa, pe terasa superioară a Arieșului, pe platoul numit azi Dealul Cetate. Acolo a ridicat un castru de format-standard, o fortăreață dreptunghiulară de 573 x 408 m. Nu era o simplă mutare de trupe. Era semnul că Roma voia să țină cu orice preț această margine de lume, într-o provincie aflată sub presiune, într-un timp în care granițele nu mai puteau fi apărate doar prin prestigiu.

Legiunea a V-a Macedonica ajunsese la Potaissa după mai bine de două secole de campanii, deplasări și reorganizări. Luptase împotriva dacilor, fusese trimisă în Armenia, în Palestina și înapoi pe Dunăre. Trecuse prin războaie civile, invazii și schimbări de împărați. Iar în Dacia a devenit una dintre cele două legiuni romane staționate permanent în provincie în secolul al II-lea. De aceea, istoria ei spune mai mult decât traseul unei unități militare. Spune povestea felului în care Imperiul Roman și-a apărat puterea, și a felului în care această putere a început, treptat, să se retragă.

De la Macedonia la Dunăre

Legiunea a V-a Macedonica a fost înființată în anul 43 î.e.n. de Octavian, mai târziu Augustus, și de consulul Gaius Vibius Pansa Caetronianus. Sursele păstrează însă și o tradiție potrivit căreia legiunea ar fi fost înființată probabil de Marcus-Iunius Brutus. Cert este că începuturile ei se leagă de marile frământări ale sfârșitului de republică și de primele decenii ale noii puteri imperiale.

Legiunea a fost una dintre cele douăzeci și opt de legiuni ridicate de Octavian. A participat la bătălia de la Philippi, iar numele de Macedonica este pus în legătură cu Macedonia. Sursa în limba engleză arată că legiunea s-a mutat apoi în Macedonia, unde a rămas din 30 î.e.n. până în anul 6 d.C., dobândindu-și acolo cognomenul. Sursa în limba română spune că Domitian a așezat veterani ai acestei legiuni la Scupi în Macedonia, de unde provine supranumele legiunii. În orice caz, Macedonia a rămas pentru această unitate locul care i-a dat numele sub care a intrat în istorie.

Din Macedonia, drumul a dus spre Moesia. Adusă probabil de Augustus, legiunea se afla acolo în timpul împăratului Tiberius. În jurul anilor 33-34 d.C., a participat la construirea drumului roman de pe malul sudic al Dunării. Nu este un detaliu secundar. O legiune romană nu însemna doar luptă, ci și infrastructură, organizare și control. Drumurile erau coloana vertebrală a puterii romane.

Sub împăratul Claudius, Legiunea a V-a Macedonica a luat parte la operațiunile militare care au dus la anexarea Traciei de către Imperiul Roman. Tot atunci a fost cantonată în castrul de la Oescus. Sursa în limba engleză completează că ea a participat și la reprimarea unei revolte a tracilor de la sud de lanțul Balcanic, în timpul constituirii noii provincii Moesia, în anul 45. Aici, pe linia Dunării, se contura deja una dintre marile mize ale istoriei sale: apărarea unei frontiere tot mai expuse.

Legiunea trimisa in Orient

În anul 62 d.C., împăratul Nero a mutat legiunea în provincia Armenia din Orientul Apropiat. Sursa în limba engleză precizează că unele vexillationes, adică detașamente ale legiunii, au luptat în războiul lui Nero cu parții în Armenia, iar după înfrângerea de la Rhandeia întreaga legiune, alături de alte unități, a fost trimisă în est pentru faza finală a războiului.

Departe de Dunăre, Legiunea a V-a Macedonica a rămas o vreme în zona Pontului. Apoi a fost trimisă, după declanșarea Primului Război Iudaic, la Alexandria și apoi în Palestina. Acolo a participat la asedierea și cucerirea Ierusalimului. Sursa în limba engleză adaugă câteva puncte precise ale acestei campanii: în 67, în Galileea, orașul Sepphoris s-a predat pașnic armatei romane, iar mai târziu legiunea a cucerit Muntele Garizim, principalul sanctuar al samaritenilor. În anul 68, în vremea numită Anul celor patru împărați, legiunea a rămas inactivă la Emmaus.

Aceste episoade arată mobilitatea extraordinară a armatei romane. O legiune care construise drumuri pe Dunăre și luptase în Balcani era mutată acum în Orient, în mijlocul unor războaie grele, departe de baza ei inițială. După încheierea Războiului Iudaic și după sfârșitul conflictului sub Titus, Legiunea a V-a Macedonica a părăsit Iudeea și s-a întors la Oescus, în 71.

Întoarcerea nu însemna liniște. Frontiera dunăreană avea să devină iarăși teatru de război.

În fata dacilor

După invazia dacilor în Moesia, în iarna 84/85 d.C., și după alungarea acestora, au urmat războaiele dacice ale împăratului Domitian din anii 87-89. Legiunea a V-a Macedonica a fost folosită în campania din anul 88 împotriva dacilor și a ieșit victorioasă în Bătălia de la Tapae. Este unul dintre acele momente în care o unitate militară iese din fundalul istoriei administrative și apare limpede în miezul unei confruntări decisive.

Tapae a fost o victorie, dar conflictul cu Dacia nu se încheiase. Sub împăratul Traian, Legiunea a V-a Macedonica s-a numărat printre cele 13-14 legiuni participante la cele două războaie dacice din anii 101-102 și 105-106 d.C. Sursa în limba engleză notează că în 101 legiunea s-a mutat în Dacia pentru a lupta în campania lui Traian împotriva regelui Decebalus. După încheierea războiului, în 106, ea a fost stabilită la Troesmis, lângă Delta Dunării.

Sursa în limba română precizează că mutarea de la Oescus la Troesmis s-a făcut fie între anii 102-105, fie după anul 106, pentru întărirea militară a regiunii Dunării de Jos, unde legiunea a rămas șase decenii, între 106 și 168. Aici se vede logica imperială a redistribuirii forțelor: după cucerirea Daciei, apărarea ei nu depindea numai de ce se afla în interiorul provinciei, ci și de controlul punctelor cheie de pe Dunărea de Jos.

În același secol al II-lea, legiunea a fost una dintre cele două legiuni romane staționate permanent în provincia Dacia. Prezența ei a fost, așadar, una structurală, nu episodică. Dacia nu era o cucerire pe care Roma o putea lăsa nesupravegheată.

Tot în acest secol, o parte a legiunii a fost mobilizată în al Doilea Război Iudaic din Palestina, în vremea împăratului Hadrian, între 132 și 135. Sursa în limba engleză arată că Hadrian a trimis Legio V Macedonica din Dacia în Iudeea, împreună cu Legio XI Claudia, pentru a înăbuși o răscoală izbucnită în al șaisprezecelea an al domniei sale, răscoală cunoscută mai târziu sub numele de revolta lui Bar Kokhba. Istoria legiunii continuă astfel să alterneze între Dacia și Orient, între frontieră și focarele de criză ale imperiului.

Potaissa, cetatea unei frontiere amenintate

Imediat după urcarea pe tron a lui Marcus Aurelius, Legiunea a V-a Macedonica a fost trimisă în luptele din provincia Armenia, între 162 și 165, împotriva Regatului Parților, după ce aceștia ocupaseră provinciile romane Armenia, Capadocia și Siria. Sursa în limba engleză spune că în timpul campaniei lui Lucius Verus împotriva parților, între 161 și 166, legiunea a fost mutată în est, dar a fost readusă în 166 în Dacia Porolissensis sub Marcus Aurelius.

Abia revenită din campania orientală, legiunea a fost trimisă în Europa Centrală pentru a apăra granița de nord a Imperiului Roman de invazia unei vaste coaliții de neamuri și triburi, în cadrul așa-zisului Prim Război Marcomanic. A luat efectiv parte la expediția anti-marcomană din anul 168 în nordul Alpilor. La încheierea acesteia, a fost cantonată la Potaissa, spre apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis.

Aici, la Potaissa, istoria legiunii se leagă direct de istoria provinciei. Castrul ridicat pe Dealul Cetate, cu dimensiunile de 573 x 408 m, nu era doar o tabără. Era un centru de organizare militară, un punct de sprijin al dominației romane și un răspuns concret la o frontieră tot mai nesigură.

Între anii 167-170, Dacia a fost invadată de mai multe ori de popoare învecinate. Luptele romane de la nord de Dacia au durat însă numai până la moartea lui Marcus Aurelius, în 180. Urmașul său, împăratul Commodus, a renunțat să mai continue aceste războaie. La ultimele lupte din anul 180, se presupune că a participat și Legiunea a V-a Macedonica. Sursa în limba engleză completează că, la începutul domniei lui Commodus, Legiunea a V-a Macedonica și Legiunea a XIII-a Gemina i-au învins din nou pe iazygi.

Tot atunci, destinul legiunii s-a legat și de luptele pentru tron. Ea a fost antrenată în luptele lui Septimius Severus împotriva rivalilor săi, Albinus și Pescenius Niger. Sursa în limba engleză rezumă limpede această poziționare: a cincea legiune l-a sprijinit pe Septimius Severus în lupta sa pentru purpură.

În 185 sau 187, potrivit sursei în limba engleză, legiunea a primit titlul Pia Constans, „credincioasă și statornică”, sau Pia Fidelis, „credincioasă și loială”, după înfrângerea unei armate de mercenari în Dacia. Mai târziu, în secolul al III-lea, a mai primit și alte onoruri. Valerian i-a dat numele III Pia III Fidelis, iar Gallienus titlul VII Pia VII Fidelis. Aceste formule oficiale spun, în limbajul politic al Romei, că legiunea era prețuită pentru fidelitatea ei într-un timp tot mai nesigur.

Secolul crizei

Sub împăratul Caracalla s-a produs prima mare năvală a goților în Dacia, uniți cu triburi de daci liberi din afara Daciei romane. Odată cu domnia lui Maximinus Thrax începe perioada anarhiei militare și se întețesc atacurile popoarelor „barbare” contra imperiului. În anul 242 își fac apariția la Dunăre carpii. Marele lor atac împotriva Daciei romane s-a produs în timpul împăratului Philippus Arabus.

Romanii i-au învins pe carpi în anul 247. Dar anii 245-248 au fost pentru provincia Dacia ani deosebit de critici, cu atacuri ale goților dinspre nord. Sursa în limba română notează că nu este exclus ca însuși castrul Potaissa să fi fost atacat sau cel puțin amenințat. După victoria romanilor asupra carpilor, Dacia romană s-a refăcut destul de repede, inclusiv castrul de la Potaissa. Între 248 și 250, goții au întreprins noi incursiuni militare în Dacia de nord.

Aceste informații schimbă și imaginea Potaissei. Fortăreața ridicată în 168 nu a rămas un loc sigur, așezat departe de primejdii. A ajuns chiar în raza pericolului. În același timp, ele arată și ceva esențial despre rolul Legiunii a V-a Macedonica: nu era o trupă de paradă, ci o forță ținută în punctul unde apărarea se putea rupe.

În timpul împăratului Gallienus, o parte a legiunii a fost dislocată în alte regiuni de graniță ale imperiului, pentru a stăvili invaziile. Sursa în limba engleză adaugă că unele titluri i-au fost acordate probabil când legiunea a fost folosită ca unitate mobilă de cavalerie împotriva uzurpatorilor Ingenuus și Regalianus, în 260, în Moesia, iar un detașament a luptat împotriva lui Victorinus, în Galia, între 269 și 271. Chiar și în plină criză, așadar, această legiune era trimisă acolo unde puterea imperială avea nevoie urgentă de forță și loialitate.

Retragerea din Dacia si lunga supravietuire

După anul 260, situația în Dacia devine critică. Urmele epigrafice dispar, iar cele literare vorbesc despre amissio Daciae, pierderea Daciei. Împăratul Aurelian a restabilit temporar autoritatea asupra provinciei, pentru a retrage apoi definitiv trupele și administrația romană prin anii 274-275. Cu acea ocazie, Legiunea a V-a Macedonica a părăsit castrul Potaissa, unde fusese cantonată timp de peste un secol, între 168 și 274, și a fost din nou amplasată la Oescus, în Moesia. Sursa în limba engleză reține anul 274 pentru această revenire.

Acesta este unul dintre marile momente de cotitură din istoria legiunii. Potaissa, construită pentru apărarea unei provincii romane, rămânea în urmă. Dacia, pentru care legiunea luptase și pe care o apărase timp de generații, era abandonată. Pentru legiune, însă, istoria nu se încheia aici.

În următoarele decenii, sarcina ei a fost supravegherea graniței de nord a Moesiei, de-a lungul Dunării. După reorganizarea provinciei romane Oriens, în anul 293, de către Diocletian, în nou-creata provincie Aegyptus Herculia au fost transferate detașamente din mai multe legiuni, între care și Legiunea a V-a Macedonica. Sursa în limba engleză spune că unitatea de cavalerie creată de Gallienus a fost desprinsă definitiv de Diocletian, a intrat în comitatusul său, a fost trimisă în Mesopotamia, unde a luptat cu succes împotriva Imperiului Sasanid în 296, iar apoi la Memphis, unde a rămas până a devenit parte a armatei bizantine.

Despre staționarea legiunii la Memphis există mărturii scrise din secolele IV-V. Un detașament a rămas la Oescus, cu rolul de a păzi noul pod peste Dunăre dintre Oescus și Sucidava, dat în funcțiune în anul 328. Sursa în limba engleză adaugă că în Notitia Dignitatum, de la începutul secolului al V-lea, legiunea este încă menționată în Dacia, cu detașamente în armata de campanie orientală și în Egipt.

Mai mult, aceeași sursă păstrează ultima urmă cunoscută: inscripții de la Antaeopolis și Heliopolis, care par să indice detașamente ale unităților din Memphis. Ultima inscripție poartă data de 635 sau 636 și arată că cel puțin o parte a legiunii se afla încă în Egipt chiar înainte de începutul cuceririi arabe a Egiptului din 637. Sursa în limba română afirmă că legiunea a existat până în secolul al V-lea în Moesia. Sursa în limba engleză merge mai departe și arată că ea este atestată până foarte târziu, ceea ce o face una dintre cele mai longevive legiuni romane, posibil chiar cea mai longevivă.

În spatele acestei longevități stă o istorie de adaptare. Legiunea a V-a Macedonica a fost, la început, o legiune a războaielor de întemeiere ale noului regim. A fost apoi legiune de frontieră pe Dunăre, forță de campanie în Orient, instrument al cuceririi Daciei, gardian al Potaissei, trupă folosită în războaie civile și, în cele din urmă, o unitate fragmentată în detașamente, răspândită între Dunăre, Orient și Egipt. Simbolul ei a fost taurul, iar vulturul a fost folosit de asemenea. Dar mai puternică decât simbolurile rămâne urma lăsată de ea în locurile prin care a trecut.

La Potaissa, această urmă este cea mai limpede pentru spațiul de azi al României. Acolo, pe Dealul Cetate, într-un castru de 573 x 408 m, se poate vedea cel mai bine de ce a contat Legiunea a V-a Macedonica. Pentru că, vreme de peste un secol, a fost una dintre forțele prin care Roma a încercat să păstreze Dacia. Iar când Dacia a fost pierdută, povestea legiunii a continuat, ca o dovadă a unei rezistențe instituționale rare în istoria lumii romane.