# Infernogallus, un dinozaur de acum 66 de milioane de ani, este primul cunoscut ca mâncător de fructe

> Infernogallus jamesi, vechi de 66 de milioane de ani, avea cioc fără dinți și maxilare adaptate pentru fructe, arată un studiu din Nature Communications.

Publicat: 30 octombrie 2026, 16:45 · Autor: Andrei Dobrescu · Categorie: [Descoperiri](https://istoria.ro/articole/descoperiri/index.html.md) · Pagina web: https://istoria.ro/infernogallus-un-dinozaur-de-acum-66-de-milioane-de-ani-este-primul/ · Publicație: Istoria

![Dinozaurul mâncător de fructe jamesi](https://istoria.ro/wp-content/uploads/2026/10/infernogallus-jamesi-1024x683.jpg)

**Cercetătorii au descris Infernogallus jamesi, un dinozaur fără dinți, de acum aproximativ 66 de milioane de ani, cunoscut din fosile descoperite în Montana și Dakota de Nord. Adaptările ciocului și maxilarelor îl indică drept primul dinozaur cunoscut specializat în consumul de fructe.**

Studiul a apărut în revista Nature Communications, iar [Channelnewsasia](https://www.channelnewsasia.com/business/strange-beaked-hell-chicken-first-fruit-eating-dinosaur-6507511) arată că autorul principal este Greg Funston, paleontolog la Stony Brook University din New York. Fosilele pe care se sprijină descrierea includ un schelet aproape complet și oase izolate din maxilar și palat.

## Forma capului și a ciocului arată cum prelucra hrana moale

Infernogallus a trăit în Cretacic, spre sfârșitul epocii dinozaurilor. Animalul avea circa 5 picioare, adică 1,5 metri, și cântărea aproximativ 25 de livre, adică 11,3 kilograme. Vinegret dă o estimare ușor diferită, de aproximativ 12 kg.

Cercetătorii indică trei trăsături importante pentru o dietă bazată pe hrană moale, precum fructele. Mușchii maxilarului erau organizați pentru mișcări de mestecare înainte și înapoi, exista o articulație mobilă care permitea alunecarea maxilarului înainte, iar pe cioc se aflau creste și șanțuri care ajutau la zdrobirea și tăierea plantelor moi.

Greg Funston, paleontolog la Stony Brook University și autor principal al studiului, a explicat ce înseamnă această combinație de trăsături: „Acest lucru lărgește cu siguranță gama modurilor de viață pe care credeam că le-au avut dinozaurii și arată cât de adaptabili erau teropodele”.

Tot el a comparat aceste adaptări cu cele observate azi la animale care mănâncă hrană moale: „Vedem aceste trăsături separat la păsări și țestoase care mănâncă astăzi hrană moale, precum papagalul-vultur care mănâncă smochine sau țestoasele marine verzi care mestecă iarbă de mare moale. Dar niciun animal actual nu are toate cele trei adaptări, ceea ce arată cât de specializat era Infernogallus”.

Funston a mai explicat că pierderea dinților și apariția unui cioc au lărgit mult gama de hrană disponibilă pentru astfel de animale: „Odată ce ți-ai pierdut dinții și ai dezvoltat în schimb un cioc, gama alimentelor disponibile crește spectaculos, inclusiv plantele, atât timp cât ai un mod de a le digera”.

## Fosilele vin din Hell Creek, un loc cunoscut pentru dinozaurii de la sfârșitul Cretacicului

Fosilele provin din formațiunea Hell Creek, care se întinde în Montana, Dakota de Nord, Dakota de Sud și Wyoming. Numele Infernogallus înseamnă „găină infernală” și trimite atât la înfățișarea apropiată de cea a unei păsări, cât și la numele acestei formațiuni.

În același ecosistem subtropical de câmpie inundabilă de coastă trăiau și Tyrannosaurus, Triceratops și Ankylosaurus. Acolo, Infernogallus ar fi consumat fructe și alte plante moi.

Printre fructele posibile menționate de cercetători se numără diverse bace și drupe, adică fructe cărnoase cu sâmbure central, categorie din care fac parte astăzi, de pildă, piersicile, cireșele, mango sau măslinele. Studiul nu identifică însă ce fructe consuma efectiv animalul.

## Descoperirea schimbă felul în care este privită dieta unor teropode

Infernogallus aparținea teropodelor, grupul care îi include și pe Tyrannosaurus și pe dinozaurii carnivori, dar și linii care au trecut la hrană vegetală, precum și întreaga ramură a păsărilor. Mai precis, făcea parte dintr-o linie numită caenagnathide.

Sursa arată că, spre deosebire de majoritatea teropodelor erbivore, care mărunțeau hrana cu gastrolite, adică pietre înghițite și păstrate în stomac, Infernogallus și alți membri ai unei linii numite caenagnathide o mestecau.

Thomas Dudgeon, cercetător postdoctoral la Royal Ontario Museum și coautor al studiului, a pus această identificare în raport cu o ipoteză mai veche: „S-a propus și înainte că unele grupuri de dinozauri mâncau fructe, dar nu existau niciodată dovezi care să susțină această idee”.

Dudgeon a explicat și de ce contează noua descriere pentru felul în care este înțeleasă alimentația dinozaurilor: „Descoperirea lui Infernogallus arată că alimentația dinozaurilor era probabil mult mai diversă decât credeam până acum. Înaintea acestei descoperiri, exista un mic mister în evoluția dinozaurilor. Evoluția plantelor cu flori a introdus o sursă de hrană cu totul nouă, care a avut fără îndoială consecințe pentru animalele care trăiau alături de ele”.

## Legătura cu plantele cu flori rămâne una plauzibilă, dar încă incomplet dovedită

Plantele cu flori, numite angiosperme, au apărut mai devreme în Cretacic, acum circa 130-140 de milioane de ani. După aceea s-au răspândit în peisaje dominate înainte de gimnosperme, precum coniferele și arborii ginkgo.

Cercetătorii spun că Infernogallus sugerează o legătură ecologică strânsă între unii dinozauri și aceste plante cu flori. Animalele care mănâncă fructe pot răspândi semințe, iar Funston a spus că mamiferele și păsările din Cretacic erau probabil prea mici pentru a transporta semințe foarte mari pe distanțe mari: „Mamiferele și păsările probabil mâncau și ele fructe, dar nu prezentau același tip de specializări pentru o dietă bazată pe fructe ca Infernogallus, așa că fructele ar fi putut fi o resursă mai puțin importantă pentru ele. Mamiferele și păsările erau, de asemenea, destul de mici în Cretacic, așa că este puțin probabil să fi răspândit semințe foarte mari sau să le fi răspândit pe distanțe mari”.

El a păstrat însă ipoteza la nivelul pe care îl susțin datele de acum: „Știm că fructele cu semințe mari se înmulțeau și se răspândeau și pare posibil ca acești caenagnathizi să fi avut acest rol — deși considerăm că sunt necesare mai multe dovezi înainte de a stabili cu încredere această legătură”.

Fosilele nu au păstrat pene. Cercetătorii cred totuși că animalul era acoperit cu ele, pe baza fosilelor unor rude apropiate, în timp ce Vinegret descrie penajul ca fapt stabilit.