Fondarea Romei și de ce a contat un mit pus lângă urmele reale ale începutului

Pe malul Tibrului, într-un loc unde legenda a pus o lupoaică și doi copii abandonați, romanii au așezat începutul propriei lor istorii. Data a fost limpede, aproape solemnă: 21 aprilie 753 î.Hr. Miza era mai mare decât simpla amintire a unei întemeieri. Din această zi aveau să fie socotiți anii. Orașul nu primea doar un început, ci și o justificare sacră a începutului său.

Dar fondarea Romei a trăit din prima clipă în două registre. Unul este cel al tradiției, cu Romulus, Remus, Rhea Silvia, Marte, auguri și moarte frățească. Celălalt este cel al arheologiei, care nu vede un singur gest fondator, ci dezvoltarea lentă a mai multor așezări de pe coline, unite treptat într-o singură comunitate. Între aceste două registre, romanii au gândit despre ei înșiși vreme de secole.

Istoria timpurie a Romei, așa cum au spus-o vechile povestiri romane, nu este despărțită de mit. Dimpotrivă, este explicată prin el. Iar mitul cel mai cunoscut este povestea gemenilor Romulus și Remus, alăptați de o lupoaică. Numai că această poveste a trebuit să fie împăcată cu o tradiție mai veche în timp, care ducea începuturile romane până la refugiatul troian Aeneas. Tocmai din această împletire între genealogie, memorie și legitimare s-a născut una dintre cele mai puternice povești ale lumii antice.

Două începuturi pentru aceeași cetate

În Antichitate circulau două tradiții privitoare la originea Romei. Una, susținută de greci și legată de Hellanicos din Mytilene, atribuia fondarea Romei unui descendent al lui Enea și troienilor scăpați din Războiul Troiei. Cealaltă, prezentă în vechile povestiri romane, îl evoca și pe Latinus, rege al latinilor și socru al lui Enea, ca fondator al Cetății.

Vergilius avea să preia prima tradiție și să-i dea forma unei epopei, Eneida. Dar chiar și această tradiție troiană cerea o punte până la Romulus. În legenda romană, când grecii au dus războiul împotriva Troiei, prințul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său, Iulus, a mers mai departe și a fondat Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa aveau să vină, peste generații, cei doi gemeni care au purces la fondarea Romei.

Legătura era esențială. Ea așeza Roma într-o istorie mai mare decât ea însăși. Nu apărea din nimic, ci dintr-o descendență care cobora din Troia și urca prin Alba Longa până la momentul întemeierii. Sursele engleze rezumă limpede această construcție: romanii și-au legat propriul mit de origine de Aeneas, iar povestea fiului său care întemeiază Alba Longa a oferit tocmai veriga dintre căderea Troiei și apariția lui Romulus și Remus.

Modernii resping în cea mai mare parte aceste relatări ca mituri. Totuși, ele spun ceva foarte important despre felul în care romanii se vedeau pe ei înșiși: ca produs al unor amestecuri, al unor influențe venite din afară și al unei vechimi demne de a fi pusă în rând cu marile tradiții ale Mediteranei.

De la Alba Longa la Tibru

Povestirea transmisă de Titus Livius începe cu o ruptură dinastică. Procas, regele Albei Longa, avea doi fii, Numitor și Amulius. La moartea tatălui, moștenirea a fost împărțită: Numitor, fiind cel mare, a primit tronul, iar Amulius a primit bogățiile și banii. Împărțeala nu a adus pacea. Amulius, nemulțumit, și-a detronat fratele și l-a ucis pe Lausus, fiul lui Numitor.

Mai rămânea însă o primejdie pentru noul uzurpator: descendența. Pentru a o opri, Amulius a făcut-o pe Rhea Silvia, fiica lui Numitor, vestală. Sacerdoțiul ei o obliga să rămână fecioară toată viața. Planul părea sigur. Numai că în legendă intervine zeul Marte. Rhea Silvia a născut doi gemeni, Romulus și Remus.

Din acest moment, povestea are ritmul dur al unei sentințe. Amulius a dispus zidirea vestalei și a condamnat sugarii să fie aruncați în Tibru. Servitorul însărcinat cu executarea poruncii i-a abandonat pe un teren mlăștinos, pe malul fluviului. Acolo, unde moartea părea hotărâtă, legenda mută începutul spre salvare.

Copiii au fost adăpostiți de o lupoaică, care i-a alăptat în grota Lupercal, la poalele Palatinului. Apoi apare omul care îi mută din miracol în viața obișnuită: păstorul Faustulus. Martor al minunii, el i-a adăpostit sub un Ficus Ruminalis, un smochin sălbatic situat la intrarea în grotă, și i-a crescut împreună cu soția sa, Acca Larentia.

Tradiția păstrează aici un detaliu revelator. Acca Larentia ar fi fost o prostituată pe care păstorii o porecleau lupa, cuvânt care în latină înseamnă și „lupoaică”, și „prostituată”. Chiar tradiția românească sugerează că legenda lupoaicei care alăptează gemenii ar putea izvorî din această poreclă. Tot astfel, numele smochinului, Ficus Ruminalis, era pus în legătură cu zeița Rumina, care supraveghea alăptarea.

În versiunea completată de istorici, cei doi frați, odată ajunși la maturitate, și-au aflat originea adevărată, l-au înlăturat pe Amulius și l-au readus pe Numitor pe tron. Abia după această răzbunare și restaurare s-au îndreptat spre locul de pe Tibru unde fuseseră salvați, pentru a întemeia un oraș nou.

Semnele cerului și brazda sacră

Aici începe partea cea mai celebră a legendei și, în același timp, cea mai aspră. Romulus și Remus au hotărât să fondeze orașul, dar nu au putut cădea de acord cine avea dreptul să-i dea numele. Hotărârea a fost lăsată pe seama augurilor, adică a semnelor citite pe cer.

Remus a văzut primul șase vulturi. La scurt timp, Romulus a văzut doisprezece. Tensiunea stătea chiar în ambiguitatea semnului. Remus avea întâietatea vederii, Romulus avea numărul mai mare. În cele din urmă, Romulus a fost desemnat.

Gestul fondator a urmat imediat. Potrivit legendei latine, Romulus a fondat orașul Roma pe amplasamentul muntelui Palatin, pe Tibru, la data de 21 aprilie 753 î.Hr. În timp ce trasa pomœrium, brazda sacră care delimita orașul, ridica plugul în locurile rezervate porților. Nu era o simplă lucrare de hotar. Era desenarea graniței sacre a cetății.

Atunci a venit ruptura ireparabilă. Remus, ca să-și bată joc de slăbiciunea noului oraș, a trecut cu un pas peste acel zid de apărare simbolic. Romulus l-a ucis. Tradiția românească leagă gestul de zicala Insociabile regnum, tradusă prin „Puterea nu se împarte”. Formula marchează simbolic intransigența Romei în fața oricărei incursiuni răuvoitoare.

Sursele engleze arată că tradițiile antice nu spuneau toate același lucru despre cauzele exacte ale conflictului. Unele puneau accentul pe numele noului oraș, altele pe tălmăcirea augurilor, pe alegerea colinei, pe furrow-ul ritual sau pe zid. Dar deznodământul rămânea același: moartea lui Remus și întemeierea Romei pe Palatin.

Povestea spune astfel ceva esențial despre cum au vrut romanii să-și înțeleagă începutul. Orașul nu se naște din armonie, ci din alegere, rivalitate, semn sacru și violență. Hotarul lui este sfânt fiindcă a fost tras cu prețul sângelui.

Un oraș care trebuia să se umple

Mitul fondator nu se oprește la clipa trasării brazdei. După el urmează imediat problema cea mai practică a oricărei întemeieri: cum se populează noua cetate. Tradiția românească amintește o serie de episoade care concură la popularea inițială a Romei: răpirea sabinelor, războiul contra regelui sabin Titus Tatius, ajutorul dat de căpetenia etruscă Cælius Vibenna, pacea cu sabinii și împărțirea puterii cu Titus Tatius.

Istoricii completează sensul acestor episoade. După ce a tras ritualic hotarul, Romulus a făcut din așezare un azil pentru exilați, criminali și sclavi fugari. Orașul a crescut, dar avea o populație în mare parte masculină. Încercările lui Romulus de a obține femeile așezărilor vecine pe cale diplomatică au eșuat. Atunci a folosit sărbătoarea religioasă a Consualiei pentru a răpi femeile sabinilor.

Conflictul care a urmat a adus din nou cetatea în pragul rupturii. Potrivit lui Livius, când sabinii au ridicat o armată ca să-și recupereze femeile, tocmai aceste femei au obligat cele două grupuri să facă pace și să-l instaleze pe regele sabin Titus Tatius drept corege alături de Romulus. Tradiția romană reținută vorbește, la rândul ei, despre pace cu sabinii și împărțirea puterii cu Titus Tatius.

Din nou, în miezul poveștii nu stă puritatea, ci amestecul. Roma se umple prin adăpostirea celor veniți din afară, prin război, prin împăcare și prin împărțirea puterii. Chiar mitul originar o definește ca pe o cetate formată din elemente diferite.

Ce vede arheologia sub legendă

Dacă tradiția vorbește despre un fondator și o zi precisă, arheologia arată un proces lung. Dovezile arheologice indică faptul că Roma s-a dezvoltat din unirea treptată a mai multor sate de pe coline, în epoca finală a bronzului sau la începutul epocii fierului. Zona Romei era locuită în jur de 1600 î.Hr., iar unele indicii de pe Capitoliu pot coborî până în jurul lui 1700 î.Hr.

Locul avea avantaje clare. În epoca bronzului, terenul Romei arăta altfel decât astăzi. Zona Forum Boarium, la nord de Aventin, era o câmpie uscată sezonier, care oferea un port interior sigur pentru corăbiile vremii, spațiu pentru adăparea cailor și vitelor și un vad sigur al Tibrului. Capitoliu se ridica abrupt și oferea un punct natural de apărare și de control.

S-au găsit depuneri groase de bălegar și fragmente de ceramică antică în Forum Boarium încă din mijlocul epocii bronzului. Dovezile actuale sugerează trei așezări separate pe Capitoliu între 1700 și 1350 î.Hr. și o așezare în valea care avea să devină mai târziu Forumul Roman între 1350 și 1120 î.Hr. Spre sfârșitul epocii bronzului, între 1200 și 975 î.Hr., urmele de locuire pe Capitoliu, în Forum și pe Palatinul învecinat devin mai clare.

În jurul anului 1000 î.Hr., în Forum exista deja o necropolă pentru morminte de incinerație. La începutul epocii fierului, în jur de 900 î.Hr., apar înhumările, iar alte cimitire se văd pe Esquilin, Quirinal și Viminal. Pe Palatin au fost găsite urme de colibe din secolele al IX-lea sau al VIII-lea î.Hr., cu o dezvoltare accelerată la începutul și la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr.

În acest punct, imaginea devine mai apropiată de nașterea unui oraș. În secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. apar patru mari așezări. Zona Forumului este transformată într-un spațiu public: înmormântările încetează, porțiuni sunt pavate, iar în comitium apar ofrande votive care indică un cult religios mai central. Tot atunci par să fi fost ridicate și alte clădiri publice. Una dintre ele, domus publica, reședința oficială a pontifex maximus, este considerată acum a fi fost construită între 750 și 700 î.Hr.

Activitate religioasă apare în aceeași perioadă și pe Capitoliu, într-o legătură sugerată de surse cu vechiul cult al lui Jupiter Feretrius. Ofrandele descoperite mai arată și legăturile Romei dincolo de Latium, prin ceramică grecească importată din Eubeea și Corint.

Prima dovadă a unui zid apare pe Palatin la mijlocul sau spre sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr., datată între 730 și 720 î.Hr. Este posibil ca acest traseu să fi marcat ceea ce romanii de mai târziu au crezut că a fost pomerium-ul originar, adică hotarul sacru al cetății. Descoperirea porților și a străzilor legate de zid, împreună cu urmele mai multor colibe, arată că Roma dobândise deja o limită definită și un nivel mai sofisticat de organizare socială și politică. Folosirea Forumului ca spațiu public indică dezvoltarea unui spațiu comun civic și ritual pentru locuitorii diferitelor comunități și o centralizare crescândă.

Până în jurul anului 600 î.Hr., procesul de synoikismos, adică unirea într-o singură comunitate a unor așezări distincte, era încheiat. O Romă unificată, reflectată în forumul central, în arhitectura publică monumentală și în structurile civice, exista deja.

Data, disputa și forța unui început

Chiar și pentru autorii antici, data fondării Romei nu a fost un adevăr simplu și unanim. Ei credeau că orașul fusese întemeiat de un fondator omonim la un moment precis, dar se certau asupra acelui moment. Unele date timpurii o plasau în jurul lui 1100 î.Hr., din convingerea că Romulus fusese nepotul lui Aeneas. Mai târziu, prin introducerea șirului regilor din Alba Longa, întemeierea a fost mutată în secolul al VIII-lea î.Hr.

Dionis din Halicarnas a plasat-o în primul an al celei de-a șaptea olimpiade, adică în 752/51 î.Hr. Totuși, două date par să fi fost sancționate oficial în Antichitate: 753 î.Hr., în cronologia lui Varro, și 752 î.Hr., folosită în alte calcule și sărbători. Dintre ele, 753 î.Hr. este data care a rămas baza celor mai multe calcule moderne ale erei ab urbe condita.

În tradiția romană, această dată era legată de sărbătoarea Parilia, pe 21 aprilie, considerată în perioada târzie a Republicii drept aniversarea fondării cetății. Importanța acestei laturi comemorative a crescut în Imperiu, până când sărbătoarea a fost transformată deplin în Romaea, în anul 121.

Istoricii moderni resping, în general, ideea unui singur fondator coborât dintr-o linie troiană care ar fi întemeiat orașul într-un punct exact din timp. Nu există dovezi arheologice convingătoare nici pentru o întemeiere romuleană, nici pentru o timpurie așezare grecească pe Palatin. Și totuși, legenda a supraviețuit cu o forță excepțională. A fost discutată și celebrată în epoca romană. Romanii au păstrat multă vreme chiar și Coliba lui Romulus de pe Palatin, atribuită fondatorului, deși nu aveau o bază sigură pentru această asociere.

Aici stă poate cheia durabilității sale. Povestea fondării Romei nu a rezistat fiindcă ar fi fost verificabilă punct cu punct, ci fiindcă oferea o imagine coerentă despre ce era Roma: o cetate cu hotar sacru, născută din violență și ordine, din amestec de neamuri, din primirea celor dinafară și din voința de a se vedea legată de o vechime mare. Arheologia spune altceva despre felul concret în care s-a format orașul. Dar nu anulează puterea mitului. O explică.