Evul Mediu timpuriu în România și de ce a schimbat lumea de la Dunărea de Jos

În anii 270, odată cu retragerea trupelor și administrației romane din Dacia, se rupea un echilibru vechi. Viața orașelor din provincie a încetat. Frontiera care despărțea imperiul de Barbaricum nu mai avea aceeași formă, iar lumea de la nord de Dunăre intra într-un mileniu de prefaceri. Nu a fost doar o schimbare de stăpânire. A fost o schimbare de civilizație. Ceramica fină lucrată la roată a dispărut treptat, iar din anii 450 vasele lucrate manual au devenit dominante. Ritualurile de înmormântare s-au schimbat de mai multe ori, de la incinerație la inhumație și înapoi, până când inhumația a devenit dominantă spre sfârșitul secolului al X-lea.

Acesta este miezul Evului Mediu timpuriu în România actuală: o lungă trecere de la lumea romană la o lume nouă, fără un singur stăpân, fără o singură cultură, fără o singură direcție. Goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, maghiari, pecenegi, cumani și, la sfârșit, mongoli au trecut, au stăpânit, au lăsat urme. Între ei, comunitățile locale au continuat să trăiască, să lucreze pământul, să crească animale, să se adapteze.

Evul Mediu timpuriu a început aici cu retragerea romană și s-a încheiat în 1241-1242, când mongolii au distrus multe așezări din întregul Regat al Ungariei. Între aceste două praguri, istoria teritoriului de azi al României a fost o succesiune de rupturi și reașezări.

Când s-a stins lumea romană

Înainte de retragere, Dacia fusese o provincie creată în 106, după campaniile lui Traian, și cuprindea Oltenia și porțiuni mari din Banat, Transilvania și Muntenia. Mulți coloniști „din toată lumea romană” se stabiliseră aici. Dar provincia era dincolo de frontierele naturale ale imperiului și era înconjurată de triburi care locuiau în Crișana, Maramureș și Moldova. Din anii 230 au venit atacurile carpilor și sarmaților, iar din anii 250 cele ale goților. În anii 260 a început retragerea legiunilor, iar sub Aurelian provincia și-a încetat oficial existența.

Totuși, lumea romană nu a dispărut dintr-odată peste tot. Teritoriul dintre Dunărea de Jos și Marea Neagră a rămas parte a Imperiului Roman și a devenit Scythia Minor în preajma lui 293. Acolo existența comunităților creștine este limpede în vremea lui Dioclețian, când persecuțiile dintre 303 și 313 au făcut multe victime. Sub Constantin cel Mare s-au ridicat construcții și s-au reparat drumuri. La Sucidava s-a construit un pod peste Dunăre. În 369, împăratul Valens s-a întâlnit cu Athanaric, căpetenia goților, într-o barcă pe mijlocul râului, pentru că acesta jurase „să nu pună niciodată piciorul pe pământ roman”.

Scena spune totul despre epocă. Dunărea nu era doar un râu. Era o linie de putere, de teamă și de negociere. Chiar și atunci când imperiul mai putea construi forturi și plăti pacea, presiunea din afară nu dispărea. Hunii au distrus Drobeta și Sucidava în anii 440. Forturile au fost restaurate sub Iustinian I, dar avarii au invadat regulat Scythia Minor după anii 580. Sucidava a fost abandonată în 596 sau 597. Tomis, ultimul oraș din Scythia Minor care a rezistat, a căzut abia în 704.

La nord de limes, în Transilvania și nordul Banatului, contactul direct cu imperiul a încetat după anii 270. Orașe precum Apulum și Ulpia Traiana Sarmizegetusa au continuat să fie locuite, însă zonele urbane s-au diminuat. Era începutul unui alt tip de viață.

Goții, hunii și sfârșitul unei ordini

Primii nou-veniți importanți au fost goții, alături de gepizi, ambele popoare est-germanice care trăiau în comunități sedentare. Goții au început să pătrundă la vest de Nistru după anii 230 și, în scurt timp, s-au împărțit în thervingi și greuthungi. Din anii 290 au dominat Moldova și Muntenia, iar după 330 și părți din Transilvania.

Urma lor se vede în extinderea culturii Sântana de Mureș-Cerneahov, o lume multietnică de sate nefortificate, uneori întinse pe mai mult de 20 de hectare. Era o societate sedentară, care practica agricultura și creșterea animalelor. În sate înfloreau olăritul și alte meșteșuguri. Ceramica fină lucrată la roată este semnul distinctiv al perioadei, dar au continuat să existe și cești făcute de mână în tradiția locală. Se folosesc bordeie cu pereți din nuiele și lut și construcții de suprafață din lemn cu pereți tencuiți. Fiarele de plug similare celor din provinciile romane și broșele în stil scandinav arată legături comerciale largi.

Politic, această Gutthiuda era împărțită în mici unități conduse de căpetenii, iar în caz de urgență era ales un conducător suprem, numit de Sfântul Ambrozie iudex regum, „jude al regilor”. Printre goți au ajuns și primii misionari creștini, adesea prizonieri de război. Ulfilas, hirotonit episcop în 341, este una dintre figurile-cheie ale acestei lumi. Expulzat în 348, s-a stabilit în Moesia.

Apoi a venit lovitura care a schimbat totul. În 376, hunii i-au atacat pe thervingi. Puterea goților s-a prăbușit. Mulți au cerut adăpost în imperiu, dar grupuri importante au rămas la nord de Dunăre. Athanaric s-a retras cu oamenii lui în Caucaland, probabil pe valea Oltului, de unde i-au gonit pe sarmați. Tezaurul de la Pietroasele, ascuns în preajma lui 450, sugerează încă prezența unei căpetenii gote între Carpați și Dunărea de Jos. Un torc din tezaur poartă inscripția GUTANI O WI HAILAG, interpretată ca „Zeu care îi apără pe goți, prea-sfânt și neprihănit”.

Hunii, nomazi și iscusiți arcași călare, au ajuns să controleze Europa de Est și Centrală după începutul secolului al V-lea. Din anii 420, guvernul roman răsăritean le plătea tribut anual. Aurul venit din imperiu a schimbat societatea hună. La curtea lui Attila, după raportul lui Priscus din Panium din 448, se vorbea mult limba gotă. Hunii stăpâneau și populații sedentare. Într-un sat pomenit de Priscus, el și suita sa au primit „cu mei în loc de grâu” și „cu medos (mied) în loc de vin”.

Moartea lui Attila în 453 a adus război între fiii lui. Popoarele supuse s-au răsculat și au învins la Nedao, în 454. Imperiul hun s-a destrămat. Din acest punct, alte puteri au intrat în scenă.

Gepizi, avari și lumea slavă care se așază

După căderea hunilor, în regiunile de la vest de Carpați și în Oltenia au dominat gepizii. Ei sunt pomeniți încă din 291, iar centrul unei Gepidii timpurii pare să fi fost în jurul Șimleu Silvaniei. În anii 420 au ajuns sub autoritatea hunilor, dar au rămas uniți sub regele Ardaric. La moartea lui Attila, Ardaric s-a răsculat. Gepizii și-au recăpătat independența și „au domnit ca învingători peste toată Dacia”.

Bogăția elitelor gepide se vede în cele trei morminte somptuoase de la Apahida. Un inel de aur cu cruci sugerează că proprietarul său era creștin. Existența unui episcop arian al gepizilor arată și ea legătura lor cu creștinismul primit prin contactul cu goții arieni. În același timp, așezările noi de pe Mureș, Someș și Târnava vorbesc despre o perioadă de liniște până în preajma lui 568. Oamenii de rând trăiau în bordeie cu acoperișuri în două ape, fără vetre sau cuptoare, erau mai ales agricultori, dar existau și ateliere locale. Mărgele de chihlimbar și broșe din Crimeea, Mazovia sau Scandinavia arată că aceste comunități nu erau izolate.

În 568, avarii au pus capăt Gepidiei independente. Erau nomazi păstori, stabiliți în zona de câmpie, iar dominația lor în Bazinul Panonic a durat până în preajma lui 800. Primele lor urme din spațiul actual al României sunt printre cele mai vechi din Europa, precum scările de șa de la Sânpetru German. Mormintele de la Aiud și Band, unde bărbații au fost îngropați cu caii, dovedesc stabilirea lor în Transilvania la începutul secolului al VII-lea. Cimitirele sunt centrate în jurul minelor de sare. Mai târziu, marile necropole „avare târzii”, folosite între c. 700 și c. 800, arată un „grad avansat de sedentarizare” al întregii societăți.

Dar în același timp, ținuturile de la est de munți se schimbau într-un alt fel. După jumătatea secolului al V-lea, multe sate au fost abandonate și au apărut așezări noi, mici, adesea sub 5 hectare, cu bordeie semi-scufundate și cuptoare de piatră sau de lut. Formele ceramicii se simplifică, iar folosirea roții rapide a olarului scade. Comunitățile par mai izolate unele de altele, despărțite de mlaștini, păduri sau dealuri. Spre mijlocul secolului al VI-lea, autorii folosesc termenii de sclavini și anți pentru populațiile de la nord de Dunărea de Jos.

Ei nu apar doar ca nume în surse. În 518, anții au lansat prima lor campanie de-a lungul Dunării de Jos. După tratatul din 545 cu Imperiul Roman de Răsărit, sclavinii au început să jefuiască provinciile balcanice. Autorii spun că trăiau „într-o democrație”, iar lipsa numelor de conducători la începutul secolului al VI-lea pare să confirme această imagine. Tot din aceeași vreme vine și semnul unei schimbări mai adânci: între 545 și 565 dispare moneda de bronz și de aur din siturile de la nord de Dunăre, semn al unei „închideri economice a frontierei”. În schimb, Moldova, Oltenia și Muntenia cunosc o anumită uniformizare culturală. Oalele lucrate de mână au forme și semne incizate foarte asemănătoare, iar obiecte decorate cu cruci sau svastici apar în mai multe locuri.

Puteri noi pe Dunărea de Jos

După întemeierea Imperiului Avar, regiunea Dunării de Jos a cunoscut o perioadă de stabilitate. În Moldova, Oltenia și Muntenia cresc vasele lucrate manual cu urme de deget, iar cimitirele detectabile devin mai rare. Un geograf armean din secolul al VII-lea, Anania din Shirak, descria „marea țară a Daciei” ca fiind locuită de slavi care formau „douăzeci și cinci de triburi”. În Transilvania apar prin preajma anului 600 sate de bordeie cu cuptoare de piatră, de-a lungul Mureșului, Oltului și Someșului. Nume de râuri și localități precum Bistrița, Crasna și Sibiu trimit și ele la o prezență slavă.

În preajma lui 670 au sosit bulgarii turcici la vest de Nistru. În 680 sau 681, la Ongal, l-au învins pe împăratul Constantin al IV-lea și au ocupat Dobrogea. A luat astfel formă un imperiu puternic de-a lungul Dunării de Jos. Caracterul său a fost multietnic, iar ritualurile de înmormântare foarte variate. În această lume nouă, în preajma lui 680, s-a dezvoltat ceea ce Opreanu numește „nouă sinteză culturală”, cultura Dridu. Așezările ei erau mari, neîntărite, dominate de bordeie tradiționale semi-scufundate. Comunitățile produceau ceramică fină cenușie sau galbenă, deși vasele lucrate de mână rămâneau predominante.

Bulgaria a adoptat oficial creștinismul ortodox în 864, sub Boris I. În 893, slavona a fost declarată limbă de liturghie în Biserica Ortodoxă Bulgară. Una dintre cele mai vechi inscripții chirilice a fost găsită la Mircea Vodă; ea datează din 943 și se referă la un „jupan Dimitrie”. Din același timp provin și indicii ale influenței bulgare în zona Munteniei.

La sfârșitul secolului al IX-lea, puterea bulgară se proiecta departe. Sub Krum, teritoriul Bulgariei s-a extins. În 813, cel puțin 10.000 de locuitori din Adrianopol au fost strămutați la nordul Dunării de Jos. În 894, împăratul Arnulf a trimis soli la bulgari să le ceară „să nu le vândă sare moravilor”, semn că bulgarii controlau fie minele de sare din Transilvania, fie drumurile spre Moravia.

Tot în 894, conflictul dintre Bulgaria și maghiari a produs o altă cotitură. Bulgarii au stârnit pecenegii să-i lovească pe maghiari din est, în timp ce îi atacau din sud. Lovitura dublă i-a forțat pe maghiari să treacă Munții Carpați în căutarea unui nou teritoriu.

Vlahi, maghiari și regatul care înaintează

Despre această trecere și despre lumea din jurul ei vorbesc surse târzii și surse contemporane, nu întotdeauna în același fel. Gesta Hungarorum, scrisă la aproximativ 300 de ani după evenimente, îi amintește în spațiul de astăzi al României pe Menumorut în Crișana, pe Glad în Banat și pe Gelou, „un anume vlah”, în Transilvania, peste o țară locuită de „vlahi și slavi”. Aceeași sursă spune și că secuii se aflau în Crișana în jurul anului 895. Despre Gelou, Anonymus scrie că supușii lui „au suferit multe lovituri de la cumani și pecenegi”. Tot el spune că Gelou a murit luptând cu maghiarii.

Primele referiri contemporane la români, numiți în izvoare vlahi, în regiunile care formează astăzi România apar însă abia în secolele al XII-lea și al XIII-lea. În schimb, izvoarele medievale timpurii abundă în referiri la vlahii de la sud de Dunărea de Jos. Cuvântul „vlah” era exonimul folosit pentru populația vorbitoare de limbă romanică din Europa de Sud-Est.

Originea românilor nu poate fi înțeleasă doar din izvoarele scrise, iar limba spune aici o parte importantă a poveștii. Româna își are originea în dialectele provinciilor romane de la nord de linia Jireček. Cuvintele „torna, torna, frater”, consemnate în 587 sau 588, sunt prima dovadă a apariției unei proto-române din latina vulgară. Vocabularul românesc păstrează termeni latini pentru agricultură, dar conține și multe împrumuturi slave, atât pentru munca agricolă, cât și pentru creșterea animalelor și vocabularul religios. Limba nu a păstrat cuvinte latine legate de societatea urbanizată. Toate acestea sugerează o lume în care viața pastorală și agrară a contat mult după prăbușirea dominației romane.

În jurul anului 1000 sau 1001, Ștefan, primul rege al Ungariei, a unificat Bazinul Panonic. În preajma lui 1003, a ocupat Transilvania, după campania împotriva lui Gyula. Apoi a cucerit Banatul de la Ahtum. Banatul, Crișana și Transilvania au fost integrate în Regatul Ungariei în secolul al XI-lea. Pe teritoriul actual al României s-au înființat trei dioceze romano-catolice, la Alba Iulia, Biharea și Cenad. Administrația s-a organizat în comitate în jurul cetăților regale, iar la sfârșitul secolului al XII-lea voievodul îi supraveghea pe ispánii comitatelor transilvănene.

Această integrare nu a însemnat liniște. Ținuturile dintre Carpați și Tisa au fost prădate de pecenegi în anii 1010 și în 1068, de uzi în 1085 și de cumani în 1091. După atacul din 1068, cetăți precum Cluj și Dăbâca au fost consolidate. În secolul al XII-lea și la începutul celui următor, regii maghiari au schimbat și structura umană a Transilvaniei. Secuii au fost mutați spre răsărit, iar de prin anii 1150 au fost aduși numeroși coloniști flamanzi, germani și valoni. Urmașii lor, sașii, au primit privilegii colective în 1224 prin Diploma Andreanum. Ei aveau dreptul să-și aleagă preoții și conducătorii locali, iar comunitatea lor primea dreptul de a folosi pădurile românilor și pecenegilor împreună cu aceste popoare.

Românii apar în documente regale transilvănene în jurul lui 1202, în legătură cu abația cisterciană de la Cârța, și apoi în 1210, când au luptat pentru Bulgaria alături de sași, secui și pecenegi. Ei erau ortodocși și scutiți de zeciuiala datorată de țăranii catolici; plăteau însă o taxă specială în natură, „cincizecimea”, pe turmele lor.

Ultimele valuri și anul care a închis o epocă

La est de Carpați, după maghiari au dominat pecenegii, care au preluat controlul în preajma lui 895. Împăratul Constantin al VII-lea scria că în jurul lui 950 două „provincii” sau „clanuri” pecenege se aflau în Moldova și Muntenia. Satele sedentare de tip Dridu au continuat să existe. Cele mai multe așezări au rămas neîntărite. În aceeași regiune, inhumația a înlocuit incinerația spre sfârșitul secolului al X-lea. O cronică rusească amintește vlahii din zona Moldovei de astăzi ca aliați ai pecenegilor la bătălia de la Chiraleș din 1068.

Din a doua jumătate a secolului al XI-lea, în zona de șes de la est de munți se impun cumanii. Sosirea lor în regiunea Dunării de Jos este atestată în 1055. Satele Dridu din câmpii au fost abandonate între 1050 și 1080, iar numărul siturilor arheologice scade brusc de la 300 la 35, semn al unei scăderi de populație care a continuat în secolul al XIII-lea. În 1166, trupele bizantine care mărșăluiau spre Transilvania au găsit aici „o țară cu totul lipsită de bărbați”.

Cumanii au fost subjulgați de mongoli în anii 1230. Înainte de asta, o căpetenie cumană, Boricius, acceptase botezul și supremația regelui Ungariei, iar pe teritoriile sale fusese înființată în 1228 Episcopia Romano-Catolică a Cumaniei. O scrisoare papală din 1234 vorbește despre „anumiți oameni din episcopia cumană numiți Walati”, adică vlahi, care îi convinseseră chiar și pe catolicii maghiari și germani să accepte autoritatea prelaților ortodocși.

Apoi a venit anul de ruptură. În martie 1241, mongolii au trecut Carpații. Au distrus Rodna, „bogat sat al germanilor”, apoi au cucerit Bistrița, Clujul și Oradea. O altă armată mongolă a mers „pe drumul qara-Ulagh”, „vlahilor negri”, și l-a învins pe conducătorul lor numit „Mișlav”. Au intrat în Transilvania și au prădat Alba Iulia, Sibiul, abațiile de la Cârța și Igriș, și Cenadul.

Invazia a durat un an. Retragerea mongolilor în 1242 a fost neașteptată, dar urmele distrugerii au rămas. Sate întregi au dispărut, iar multe nu au mai fost reconstruite niciodată. Un act din 1246 spune că Alba Iulia, Harina, Gilău, Mărișelu, Tășnad și Zalău erau aproape depopulate. O altă cartă, din 1252, arată că Zec, sat de pe Olt, rămăsese complet părăsit.

De aici începe o altă poveste. După retragerea mongolilor, urmează o nouă perioadă de colonizare, iar un document din 1247 pomenește patru formațiuni politice românești la sud de Carpați, sub voievozii Litovoi și Seneslau și cnejii Farcaș și Ioan. Dar acel moment aparține deja unei lumi noi.

Evul Mediu timpuriu în România a fost, în esență, vremea în care vechea ordine romană s-a stins, iar spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră a fost refăcut prin migrații, dominații succesive, adaptări locale și începuturi politice noi. De aceea contează. Nu pentru că oferă o linie dreaptă, ci pentru că arată cum se naște o lume din multe rupturi, suprapuneri și continuități greu de văzut la prima privire.