Edictul de la Milano și momentul în care creștinismul a primit statut legal în Imperiul Roman

În 313, la Mediolanum, doi împărați s-au întâlnit într-un moment în care pacea religioasă a imperiului era încă nesigură. Constantin I conducea provinciile din vest, Licinius guverna partea de est, iar întâlnirea lor a avut loc în palatul imperial, cu prilejul nunții lui Licinius cu sora lui Constantin. Acolo a fost semnat textul care avea să rămână în istorie sub numele de Edictul de la Milano.

Numele a prins, dar spune doar o parte din adevăr. În tradiția istorică, Edictul de la Milano a devenit simbolul sfârșitului persecuției lui Dioclețian și al legalizării creștinismului. În fapt, documentul nu era propriu-zis un edict, ci o scrisoare. Era adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el și le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor și să returneze imediat proprietățile confiscate. Tocmai în această diferență stă una dintre cheile episodului: nu era doar o declarație solemnă, ci un ordin cu urmări practice, trimis în teritoriu, acolo unde decizia trebuia aplicată.

Semnificația acestui text a fost mare tocmai fiindcă nu s-a oprit la o formulă de toleranță. El a dat creștinismului statut legal și o pauză reală în fața persecuției. În același timp, nu a făcut din creștinism religie de stat. Acest lucru este esențial pentru a înțelege ce s-a întâmplat în 313 și ce nu s-a întâmplat atunci.

Un imperiu religios și o credință care nu încăpea ușor în el

Imperiul Roman se considera profund religios. Romanii își legau succesul de pietas, de păstrarea unor bune relații cu zeii. Lumea lor religioasă era largă și capabilă să absoarbă multe culte. Religii diferite puteau coexista în ierarhia teologică romană. Dar iudeo-creștinismul venea cu o exigență care nu se potrivea ușor în acest sistem: credința într-un singur Dumnezeu și respingerea celorlalți zei ca zei falși.

De aici s-au născut tensiuni adânci. Refuzul creștinilor de a intra în anumite practici de loialitate religioasă față de împărat a fost perceput ca o amenințare nu numai la adresa cultului de stat, ci a statului însuși. Urmarea a fost persecuția, în forme diferite. Sursa amintește că împăratul Decius a emis edicte care au impus restricții dure asupra creștinilor, iar politica a fost continuată de succesorul său, Valerian. A urmat apoi, sub Gallienus, o perioadă de aproape 40 de ani fără sancțiuni oficiale împotriva creștinilor, descrisă de Eusebiu drept „mica” pace a Bisericii.

Totul arată, înainte de 313, un peisaj schimbător. Nu era o linie dreaptă de la ostilitate la acceptare, ci o succesiune de lovituri, opriri și reluări. De aceea, momentul de la Milano nu poate fi înțeles separat de ceea ce îl precedase.

Primul pas fusese făcut în 311

Cu doi ani înainte de întâlnirea de la Mediolanum, împăratul Galerius publicase un edict de toleranță. El fusese emis la Serdica și afișat la Nicomedia la 30 aprilie 311. Prin acest act, persecuțiile erau oficial încheiate. Formula păstrată în sursă arată limpede tonul concesiei imperiale: creștinii primeau o îngăduință și, în schimb, trebuiau să se roage pentru siguranța împăratului, a republicii și a lor înșiși, pentru ca statul să rămână nevătămat și ei să poată trăi în siguranță în casele lor.

Wherefore, for this our indulgence, they ought to pray to their God for our safety, for that of the republic, and for their own, that the commonwealth may continue uninjured on every side, and that they may be able to live securely in their homes.

Dar edictul lui Galerius avea o limită majoră. Nu restituia proprietățile confiscate creștinilor. Îngăduința exista, însă nedreptatea materială rămânea. Locurile de întâlnire și celelalte bunuri luate în vremea persecuțiilor nu erau încă înapoiate. Această lipsă spune mult despre ceea ce era încă în joc. Pentru o comunitate, libertatea nu însemna numai să nu mai fie urmărită, ci și să poată reveni în spațiile ei, să-și recupereze bunurile și să trăiască public, nu numai tolerată, ci recunoscută.

Mai mult, în răsărit, situația nu fusese liniștită cu adevărat. Maximinus Daza, caesar în est care își luase titlul de augustus, primise în 311 instrucțiunea de a opri persecuția, dar nu îi eliberase pe creștinii din închisori sau pe cei trimiși practic la moarte în mine, așa cum făcuseră Constantin și Licinius în vest. După moartea lui Galerius, Maximinus nu s-a mai simțit constrâns și a reluat cu zel persecuțiile în teritoriile răsăritene aflate sub controlul său, încurajând chiar petiții împotriva creștinilor. Una dintre ele, păstrată într-o inscripție de piatră la Arycanda, în Lycia, cerea ca acei creștini, socotiți de mult neloiali și stăruind în aceeași intenție vătămătoare, să fie în cele din urmă reprimați și să nu mai fie lăsați, prin vreo noutate absurdă, să aducă atingere onoarei datorate zeilor.

Așadar, în 313, problema nu era teoretică. Nu era vorba doar despre formularea unei politici mai generoase, ci despre oprirea unei situații încă violente în est și despre repararea unor confiscări care continuau să apese asupra vieții creștine.

Întâlnirea de la Mediolanum

Sursa în limba engleză fixează data acordului la 13 februarie 313. Constantin I, împărat al părții apusene, și Licinius, care controla Balcanii și partea de est, s-au întâlnit la Mediolanum și au convenit, între altele, să schimbe politica față de creștini după edictul de toleranță dat de Galerius cu doi ani înainte la Serdica.

Textul care ne-a rămas nu este originalul material al întâlnirii. Scrisorile propriu-zise nu au fost recuperate. Ele sunt însă citate pe larg de Lactanțiu în De mortibus persecutorum și de Eusebiu din Cezareea în Istoria Bisericii, cu diferențe notabile între cele două versiuni. Versiunea aflată la Lactanțiu nu este în forma unui edict. Este o scrisoare a lui Licinius către guvernatorii provinciilor din Imperiul de Răsărit, pe care tocmai îl cucerise după ce îl învinsese pe Maximinus mai târziu în același an, și a fost emisă la Nicomedia.

Data pe care sursa o dă pentru afișarea acestei scrisori la Nicomedia este 13 iunie 313. Asta lămurește și felul în care trebuie înțeles „Edictul de la Milano”. Acordul și decizia politică sunt legate de întâlnirea de la Milano, însă forma documentului transmis și aplicat a fost aceea a unei scrisori trimise de Licinius în est. De aceea, unii istorici resping povestea clasică a unui „edict” formal, așa cum a circulat ea în istoria bisericească. Dar fondul problemei nu se schimbă: în 313 a avut loc schimbarea de politică religioasă care a dat creștinilor statut legal și i-a scos din persecuție.

Formularea păstrată de Lactanțiu arată și miza imperială a deciziei. Cei doi împărați spun că, întâlnindu-se fericiți la Milano și chibzuind împreună toate cele privitoare la interesul și siguranța statului, au hotărât să acorde creștinilor și tuturor celorlalți puterea liberă de a urma religia aleasă de fiecare, pentru ca tot ceea ce este divin în ceruri să fie favorabil și binevoitor față de toți cei aflați sub autoritatea lor.

When we, Constantine Augustus and Licinius Augustus, met so happily at Milan, and considered together all that concerned the interest and security of the State, we decided … to grant to Christians and to everybody the free power to follow the religion of their choice, in order that all that is divine in the heavens may be favorable and propitious towards all who are placed under our authority.

Acest pasaj spune mult. Politica religioasă este prezentată în strânsă legătură cu siguranța statului. Nu apare doar ideea de îngăduință față de o comunitate persecutată, ci și preocuparea imperială pentru ordine, stabilitate și bunăvoința puterilor divine.

Mai mult decât toleranță

Edictul de la Milano este adesea redus, în memoria comună, la o simplă toleranță acordată creștinilor. Sursele arată un tablou mai nuanțat. Da, el a oferit creștinismului statut legal și o oprire a persecuției. Dar textul mergea mai departe și acorda libertate religioasă și altor culte.

When you see that this has been granted to [Christians] by us, your Worship will know that we have also conceded to other religions the right of open and free observance of their worship for the sake of the peace of our times, that each one may have the free opportunity to worship as he pleases; this regulation is made that we may not seem to detract from any dignity of any religion.

Aici se vede limpede că documentul nu privea exclusiv creștinismul. El exprima o regulă mai largă, menită „pentru pacea vremurilor noastre”, astfel încât fiecare să poată avea libertatea de a se închina cum voiește. Tocmai de aceea este greșită ideea că în 313 creștinismul a devenit religie oficială a imperiului. Sursa spune clar că acest lucru s-a produs abia în 380, prin Edictul de la Tesalonic.

La fel de important este și altă limită a documentului: scrisoarea nu îl angaja personal pe Licinius în credința creștină. Sursa subliniază explicit acest lucru. Politica pe care o exprimă este cea acceptată de Licinius, păgân, și publicată de el în est, în perspectiva victoriei sale asupra lui Maximinus. În același timp, sursa notează că politica lui Constantin mergea mai departe decât simpla tolerare a creștinismului: el tolera păgânismul și alte religii, dar promova activ creștinismul.

În privința lui Constantin, sursa vorbește și despre o dezbatere istorică. Pentru unii, documentul poate fi văzut ca primul pas într-o alianță cu Dumnezeul creștin, pe care Constantin îl considera cea mai puternică divinitate, într-un moment în care era preocupat de stabilitatea socială și de protejarea imperiului de mânia Dumnezeului creștin. În această lectură, edictul putea fi o decizie politică pragmatică. Dar majoritatea istoricilor, spune aceeași sursă, cred că adoptarea creștinismului de către Constantin a fost autentică, iar Edictul de la Milano a fost doar primul său act oficial ca împărat creștin devotat.

Bunurile confiscate și dreptatea cerută imediat

Poate cea mai concretă și mai importantă urmare a documentului din 313 a fost problema proprietății. Edictul lui Galerius din 311 nu făcuse nimic pentru a restitui bunurile confiscate creștinilor. Această chestiune a rămas în seama Edictului de la Milano.

Instrucțiunile au fost precise: locurile de întâlnire ale creștinilor și celelalte proprietăți trebuiau restituite, iar compensația urma să fie plătită de stat actualilor posesori. Formula citată în sursă este fără echivoc:

the same shall be restored to the Christians without payment or any claim of recompense and without any kind of fraud or deception.

Ordinul mergea și mai departe. Magistrații provinciali erau îndrumați să execute măsura de îndată și cu toată energia, pentru ca ordinea publică să fie restabilită și pentru ca păstrarea favorii divine să „preserve and prosper our successes together with the good of the state”. Aici se vede din nou felul în care statul imperial lega reparația făcută creștinilor de binele politic general. Restituirea nu apărea ca un gest izolat de milă, ci ca o condiție pentru pacea internă și pentru stabilitatea imperiului.

Sursa spune chiar că, pentru creștini, imunitățile și garanțiile cuprinse în act au avut rezultate dintre cele mai importante. Pentru prima dată, devenea posibilă celebrarea publică a liturghiei în întreaga ei plenitudine și încercarea serioasă de a modela viața imperiului după idealuri și standarde creștine. Bucuria produsă de schimbarea acestui statut public este surprinsă, ni se spune, de Eusebiu în Istoria Bisericii.

Perioada a primit și un nume: „Pacea Bisericii”. În această expresie se concentrează miezul schimbării. Nu doar absența urmăririi, ci o pace publică, susținută de lege, de administrație și de restituirea drepturilor încălcate.

De ce a rămas un moment de cotitură

Edictul de la Milano a rămas un reper pentru că a schimbat raportul dintre imperiu și creștinism într-un punct decisiv. A pus capăt, în mod tradițional, persecuției lui Dioclețian. A oferit statut legal creștinismului. A ordonat returnarea proprietăților confiscate. A cerut aplicare imediată în provincii. Și a făcut toate acestea într-o formulă care invoca atât libertatea religioasă, cât și interesul statului.

Important este și ce nu a făcut. Nu a consacrat creștinismul ca religie de stat. Nu a fost, în forma păstrată, un edict solemn, ci o scrisoare transmisă de Licinius guvernatorilor din est. Nu poate fi citit simplist nici ca un act exclusiv religios, nici ca unul exclusiv politic. Sursele lasă loc ambelor dimensiuni: credință, calcul de stat, ordine publică, dreptate pentru cei deposedați.

Posteritatea lui a fost puternică. În 1913, cu ocazia pelerinajului la Metz, a fost emisă o medalie comemorativă dedicată celor 16 secole scurse de la promulgarea Edictului de la Milano. Iar la 20 mai 2013, cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la promulgare și al sărbătoririi Anului Omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă de argint, de calitate proof, cu valoarea nominală de 10 lei, în tiraj total de 500 de exemplare. Moneda avea titlul aliajului de 999‰, era rotundă, cu diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g și cant zimțat.

Faptul că un document din 313 a continuat să fie comemorat peste 16 și 17 secole spune ceva despre puterea lui simbolică. Edictul de la Milano nu a rezolvat totul și nu a închis toate disputele. Dar a marcat clipa în care creștinismul a ieșit din zona nesiguranței juridice și a intrat în ordinea recunoscută a imperiului. Din acel moment, istoria Bisericii și istoria Imperiului Roman au intrat într-o nouă etapă.