Declinul și căderea Imperiului Roman de Apus și de ce 476 a contat

În 476, împăratul roman de Apus aproape că nu mai avea nimic din puterea pe care numele său o promitea. Nu mai controla în mod efectiv teritoriile apusene risipite, nu mai dispunea de forță militară reală, iar în mare parte din fostul Imperiu se ridicaseră deja regate barbare cu putere proprie. Când Odoacru, un rege barbar germanic, l-a înlăturat în Italia pe Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, gestul a fost mai puțin o explozie și mai mult pecetea pusă pe un proces lung. Senatul a trimis atunci însemnele imperiale împăratului răsăritean Zenon.

Aceasta este miza adevărată a căderii Romei apusene. Nu doar data de 476, folosită de multă vreme ca reper, ci felul în care un imperiu care stăpânise un teritoriu vast a ajuns să piardă controlul central politic asupra lui. Teritoriul s-a împărțit între mai multe puteri succesoare. Unitatea politică și controlul militar asupra Occidentului s-au rupt. Iar ceea ce numim „căderea” a fost, în realitate, un proces istoric complex.

Istoricii au încercat de secole să înțeleagă de ce s-a întâmplat. Edward Gibbon, autorul celebrei lucrări The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, a pus accentul pe slăbirea structurii imperiului, la care ar fi contribuit și creștinismul, precum și pe presiunea exercitată din afară de popoarele barbare. El respingea explicația lui Montesquieu, care vedea cauza în decadența societății romane. Mai târziu, Oswald Spengler a privit căderea ca pe un fenomen ciclic: fiecare imperiu ar cunoaște un început, o dezvoltare, apoi o decădere și o dezmembrare. Arnold Joseph Toynbee a dus mai departe această linie, adăugând că și decăderea morală ar fi accelerat procesul.

Cercetările mai noi au lărgit tabloul. Ele vorbesc despre corupție și slăbire economică, despre conducători militari și nobili care nu se mai supuneau împăratului, despre nemulțumirea populației și despre retragerea unor personalități integre din funcțiile statului către slujba Bisericii. La acestea s-au adăugat atacurile numeroase ale popoarelor barbare, tot mai greu de respins de o armată mai puțin organizată și disciplinată decât odinioară. În sintezele moderne apar și alți factori: starea armatei, sănătatea și numărul populației, puterea economiei, competența împăraților, luptele interne pentru putere, schimbările religioase și eficiența administrației civile. Dincolo de fiecare explicație în parte, un lucru rămâne sigur: Imperiul Roman de Apus nu a căzut dintr-o singură lovitură.

Un imperiu care începe să-și piardă puterea

Sursele moderne definesc căderea Imperiului Roman de Apus prin pierderea controlului politic central. Acesta este punctul esențial. Imperiul nu a mai reușit să-și impună autoritatea. Puterea sa asupra provinciilor apusene a devenit tot mai slabă, până când a încetat să mai fie efectivă.

În a doua jumătate a secolului al IV-lea și apoi în secolul al V-lea, slăbiciunile interne s-au adunat. Armata apuseană a devenit puțină și ineficientă. Chiar dacă au existat scurte reveniri sub conducători capabili, puterea centrală nu a mai fost consolidată cu adevărat. În același timp, în interior, luptele pentru putere au măcinat imperiul. Războiul civil devenise o cale obișnuită de schimbare a regimurilor imperiale. Iar fiecare conflict de acest fel consuma oameni, bani și autoritate.

Pe plan economic și administrativ, imperiul a trecut prin crize grele. Cercetările mai noi vorbesc despre slăbirea economiei, despre corupție, despre deturnarea resurselor de la nevoile armatei și despre creșterea poverii fiscale. În acest context, bogata aristocrație senatorială din Roma a devenit tot mai influentă în secolul al V-lea. Ea sprijinea, în teorie, apărarea armată, dar nu dorea să plătească pentru ea și nici să-și ofere propriii oameni ca recruți. Toate acestea au redus capacitatea statului de a reacționa tocmai când presiunea de la frontiere creștea.

Mai era și problema conducerii. Istoricii moderni includ printre cauzele prăbușirii competența împăraților. După moartea lui Theodosius I, imperiul a fost lăsat celor doi fii ai săi incapabili, aflați sub miniștri aflați în conflict. Din acel moment, tensiunea dintre nevoia de împărțire a puterii și neîncrederea reciprocă a centrelor de comandă a devenit permanentă.

Anul 376 și momentul când echilibrul se rupe

În 376, un val mare de goți și de alte populații neromane a intrat în imperiu, fugind din fața hunilor. Este unul dintre marile momente de cotitură. Roma mai trecuse prin atacuri și invazii. Dar de data aceasta, forțele romane nu au reușit să-i extermine, să-i alunge sau să-i supună, așa cum fusese practica lor obișnuită.

În Răsărit, goții au fost exploatați de funcționari corupți, în loc să fie ajutați și așezați eficient. Au luat armele. Li s-au alăturat alți goți, dar și unii alani și huni. Valens se afla în Asia, cu armata sa de campanie principală, pregătind un atac împotriva Imperiului Sasanid. Mutarea armatei și a întregului ei sprijin logistic cerea timp. În același timp, armatele lui Gratian erau prinse în invaziile germanice de peste Rin.

În 378, Valens a atacat invadatorii cu armata de campanie a Răsăritului. La Adrianopol, pe 9 august 378, a pierdut mare parte din această armată și și-a pierdut și viața. Provinciile balcanice au rămas astfel expuse jafurilor, fără un răspuns eficient din partea garnizoanelor rămase, care puteau fi ucise „mai ușor decât oile”. Orașele au rezistat în general prin zidurile lor, fiindcă barbarii nu aveau tehnică de asediu. Satele și câmpiile au suferit însă lovitura din plin.

După dezastru, Gratian l-a numit pe Theodosius Augustus în Răsărit. În următorii ani, acesta a refăcut parțial poziția romană. Dar nu a putut recruta suficienți soldați romani și s-a bazat pe cete barbare, lipsite de disciplina și de loialitatea militară romană. Așezarea finală a goților a fost primită cu ușurare, tocmai pentru că ei nu mai puteau fi nici izgoniți, nici exterminați, nici reduși la statutul de dependenți lipsiți de libertate. Aici se vede clar schimbarea de epocă: populații care altădată ar fi fost absorbite sau zdrobite au rămas în interiorul imperiului ca o forță distinctă.

Un Occident slăbit de războaie civile și miniștri rivali

În 395, după două războaie civile distrugătoare, Theodosius I a murit. A lăsat în urmă o armată de campanie în colaps și un imperiu împărțit între miniștrii rivali ai celor doi fii ai săi. Goții și alte grupuri neromane deveniseră deja o forță capabilă să pună la încercare oricare dintre cele două jumătăți ale imperiului.

După moartea lui Theodosius, Vestul a intrat într-o epocă de slăbiciune accelerată. În Balcani, autoritatea s-a destrămat repede. Alaric, dezamăgit că nu primise promovarea dorită după bătălia de la Frigidus, a ridicat triburi gotice înarmate și s-a impus ca putere independentă, pustiind ținuturile până la zidurile Constantinopolului. O trăsătură importantă a acestei epoci este tocmai incapacitatea curții imperiale de a transforma definitiv astfel de lideri în slujitori supuși ai statului. Grupul lui Alaric nu a fost nici nimicit, nici alungat din imperiu.

În Occident, Stilicho a încercat să mențină unitatea imperiului și să gestioneze, în același timp, atacurile, revoltele și lipsa de resurse. Dar situația militară era precară. Recruții și proviziile lipseau. În 400, Stilicho a primit însărcinarea de a chema sub arme orice om disponibil, de la laetus și alamani până la fii de veterani și rătăcitori. Formula arată cât de adâncă era criza de personal militar. Dincolo de ambițiile și manevrele de la curte, mașinăria financiară și administrativă nu mai producea suficient sprijin pentru armată.

În 401, Alaric a invadat Italia și l-a împins pe Honorius din Mediolanum spre apus. Stilicho s-a întors și l-a întâlnit în două bătălii, lângă Pollentia și Verona, fără rezultat decisiv. Goții, slăbiți, au fost lăsați să se retragă în Illyricum, iar Alaric a primit din nou o funcție romană, de această dată mai restrânsă. Era o soluție de moment, nu o rezolvare.

Criza s-a adâncit în 405, când un alt grup de goți fugind din fața hunilor, condus de Radagaisus, a devastat nordul Italiei timp de șase luni. Stilicho a reușit, în cele din urmă, să-l înfrângă și să-l execute, iar 12.000 de prizonieri au fost încorporați în serviciul său. Dar faptul că Vestul era silit să lupte fără încetare, să transfere trupe, să golească frontiere și să transforme chiar și dușmanii în resursă militară arăta cât de fragil devenise.

În 406, situația s-a agravat din nou, odată cu noi invadatori și rebeli în provinciile nordice. Stilicho a insistat să facă pace cu Alaric. Senatul a privit cu resentiment acest compromis. Un senator a formulat foarte limpede sentimentul de umilință:

Non est ista pax, sed pactio servitutis

În 408, înainte ca Stilicho să-și poată pune în aplicare planurile, la curtea lui Honorius a avut loc o lovitură de palat sângeroasă împotriva susținătorilor săi. După această ruptură, ineficiența răspunsurilor militare romane avea să fie descrisă drept „șocantă”.

Climă, boală și slăbirea din temelii

Istoria căderii Imperiului Roman de Apus nu se explică doar prin împărați slabi, generali rivali și barbari la frontieră. O interpretare recentă subliniază rolul bolilor și al schimbărilor climatice ca factori importanți ai prăbușirii politice.

A existat un optimum climatic roman, aproximativ din 200 î.Hr. până în 150 d.Hr., când ținuturile din jurul Mediteranei erau, în general, calde și bine udate. Agricultura prospera, recrutarea pentru armată era ușoară, iar strângerea impozitelor era simplă. Din jurul anului 150 d.Hr., clima s-a înrăutățit, în medie, pentru majoritatea zonelor locuite din jurul Mediteranei. După aproximativ 450 d.Hr., s-a agravat și mai mult în ceea ce este numit Mica Eră Glaciară din Antichitatea târzie. Această înrăutățire a putut contribui direct la ansamblul de factori care au dus la prăbușirea Romei.

Imperiul roman fusese construit la marginea tropicelor. Drumurile și mările sale, care făcuseră posibil un comerț bogat, au creat și o ecologie a bolilor interconectată, favorabilă răspândirii agenților patogeni. Pandemiile au provocat schimbări demografice masive, crize economice și lipsă de hrană, mai ales în criza secolului al III-lea. Mortalitatea grea din anii 165-180 d.Hr., provocată de Ciuma Antonină, a afectat serios încercările de a respinge invadatorii germanici, chiar dacă legiunile au reușit în general să mențină sau să refacă repede frontierele.

În sinteza invocată de Harper, transformarea de la apogeul imperiului la începutul Evului Mediu are patru cotituri decisive. Mai întâi, Ciuma Antonină, care a încheiat o lungă perioadă de expansiune demografică și economică, slăbind imperiul fără a-l răsturna. Apoi, criza secolului al III-lea, marcată de schimbare climatică, boală și instabilitate politică. A treia cotitură este eșecul militar și politic al Occidentului, când migrația în masă din stepa eurasiatică a depășit și a dezmembrat partea apuseană a unui imperiu slăbit din interior. Pentru Occident, acest al treilea punct este cel decisiv.

476, capătul politic al Imperiului de Apus

Până în 476, împăratul roman de Apus mai păstra abia o umbră de autoritate militară, politică și financiară. În multe regiuni, regatele barbare își stabiliseră deja propria putere. Ceea ce se pierduse era tocmai capacitatea de comandă a centrului asupra periferiei, acea forță prin care imperiul își impusese secole la rând legea, impozitele și armata.

În acel an, Odoacru l-a înlăturat pe Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus din Italia. Senatul a trimis însemnele imperiale către împăratul răsăritean Zenon. De aceea, 476 a devenit data clasică a sfârșitului. Este un reper convenabil și puternic, folosit încă de la Gibbon. Dar sensul lui adevărat nu este acela al unei dispariții instantanee. Mai curând, el marchează recunoașterea faptului că Imperiul de Apus nu mai avea puterea de a renaște.

Imperiul Roman de Răsărit, sau Bizantin, a supraviețuit și a rămas timp de secole o putere eficientă în estul Mediteranei, chiar dacă și el și-a redus puterea. Occidentul, în schimb, nu și-a mai refăcut forța. De aici și importanța istorică a lui 476. Nu pentru că ar fi fost singura dată posibilă, ci pentru că în ea se întâlnesc simbolic două realități: sfârșitul controlului politic roman în Apus și începutul unei lumi împărțite între puteri succesoare.

Istoricii de azi privesc acest proces cu mai multă prudență decât vechile explicații simple. Căderea Romei nu mai este văzută doar ca o poveste despre barbari sau despre decadență morală. Ea apare ca efectul întâlnirii dintre criză politică, slăbire militară, corupție, tensiuni sociale, dificultăți economice, migrații, boală și schimbare climatică. Tocmai această complexitate face din prăbușirea Imperiului Roman de Apus unul dintre marile laboratoare ale istoriei. Acolo se vede cum un stat poate supraviețui multă vreme loviturilor venite din afară, dar cedează când nu mai reușește să-și țină împreună armata, finanțele, conducerea și loialitățile.