De ce a schimbat Bătălia de la Hastings soarta Angliei

În dimineața de 14 octombrie 1066, două lumi stăteau față în față pe un deal. De o parte, regele Harold al II-lea, întors în grabă din nord după alte lupte grele, își așezase oamenii într-o poziție defensivă. De cealaltă, William, duce de Normandia, venise să-și susțină pretenția la tron. Până la căderea serii, unul dintre ei urma să fie mort, iar Anglia urma să intre într-o altă epocă.

Bătălia de la Hastings a fost lupta decisivă care a dus la finalizarea cuceririi normande a Angliei. A fost o victorie normandă hotărâtoare. Harold a fost ucis, armata sa a fost zdrobită, iar William a putut merge mai departe spre coroană. De aceea, Hastings nu este doar numele unei bătălii. Este punctul în care s-a frânt continuitatea Angliei anglo-saxone.

Un tron rămas fără răspuns

Criza a început înainte ca armele să se lovească. În ianuarie 1066, regele Edward Confesorul a murit fără moștenitor clar. Din acel moment, tronul Angliei a devenit obiectul unei lupte de succesiune. Harold Godwinson, cel mai puternic dintre aristocrații englezi, a fost ales rege și încoronat la scurt timp după moartea lui Edward.

Dar noul rege nu a rămas singur pe scenă. William susținea că Edward îi promisese tronul și că Harold jurase să-i recunoască acest drept. În același timp, Harald Hardrada, regele Norvegiei, își revendica și el coroana. Anglia a intrat astfel într-o competiție între pretendenți, iar anul 1066 a devenit un șir de mobilizări, invazii și marșuri forțate.

Pentru William, miza era uriașă. Fiul lui Robert I, duce de Normandia, el conducea un ducat cu rădăcini vikinge, dar integrat în lumea francă. În 1051, la invitația lui Harold Godwinson, vizitase Anglia și se întâlnise cu Edward Confesorul. Potrivit istoricilor normanzi, atunci i s-ar fi promis succesiunea. Când Harold a fost proclamat rege, William s-a simțit ofensat și a contestat imediat încoronarea.

În spatele acestei rivalități se aflau și legături mai vechi între Normandia și Anglia. În 1002, Æthelred al II-lea se căsătorise cu Emma, sora lui Richard al II-lea, duce de Normandia. Fiul lor, Edward Confesorul, petrecuse mulți ani în exil în Normandia și, după urcarea pe tronul Angliei în 1042, adusese la curte normanzi, soldați și clerici. Interesul normand pentru politica engleză nu s-a născut în 1066. Atunci doar a ajuns la punctul de ruptură.

Două invazii și un rege împins la limită

Harold nu s-a confruntat cu un singur inamic. Fratele său exilat, Tostig Godwinson, a atacat sud-estul Angliei la începutul anului 1066, apoi s-a retras în Scoția, unde a strâns noi forțe. În septembrie, Tostig s-a aliat cu Harald Hardrada. Invazia din nord a urmat repede.

Pe 20 septembrie 1066, Hardrada și Tostig au învins o armată engleză la Fulford. Harold a reacționat rapid. A pornit spre nord, și-a adunat oamenii pe drum și, pe 25 septembrie, i-a surprins pe norvegieni la Stamford Bridge. Victoria a fost mare: Hardrada și Tostig au fost uciși, iar invadatorii au suferit pierderi atât de mari încât numai 24 dintre cele peste 300 de corăbii inițiale au mai fost necesare pentru a-i duce pe supraviețuitori.

Dar această victorie a costat. Armata lui Harold a ieșit slăbită din lupta de la Stamford Bridge. Era departe de sud, iar amenințarea normandă nu dispăruse. Dimpotrivă. În timp ce regele Angliei lupta în nord, William își pregătise traversarea Canalului Mânecii.

William lucrase luni întregi pentru invazie. A strâns o flotă și o armată alcătuită din trupe din Normandia și din alte părți ale Franței, cu contingente importante din Bretania și Flandra. Traversarea a fost întârziată, dar după victoria lui Harold asupra norvegienilor și după dispersarea flotei engleze, normanzii au trecut în Anglia. La 28 septembrie au debarcat la Pevensey, în Sussex. Acolo au creat un cap de pod pentru cucerirea regatului. După debarcare, au ridicat un castel de lemn la Hastings și au făcut incursiuni în zona din jur.

Harold a fost silit să pornească din nou. A mers spre sud repede, adunând forțe pe drum. S-a oprit la Londra pentru aproximativ o săptămână, apoi a continuat marșul. În noaptea de 13 octombrie a campat pe Caldbec Hill, lângă un „măr cenușiu”, la mică distanță de castelul lui William de la Hastings. Încercarea de a-l surprinde pe adversar pare să fi eșuat: cercetașii normanzi au descoperit sosirea englezilor și au dat de veste.

Două armate, două feluri de a lupta

La Hastings s-au întâlnit două sisteme militare diferite. Armata engleză era alcătuită aproape în întregime din infanterie. Nucleul îl formau housecarls, soldați profesioniști ai regelui, bine echipați, cu coif conic, cămașă de zale și scut. Mulți luptau cu securea daneză cu două mâini, dar puteau purta și sabie. Alături de ei se aflau oamenii din fyrd, adică oastea locală ridicată pe regiuni. Erau tot pedestrași, mai ușor înarmați și mai puțin experimentați. Sursele arată că englezii aveau puțini arcași și foarte puține opțiuni tactice în afara luptei pe jos.

Normanzii lui William aveau o structură mai variată. Aproximativ jumătate din forța invadatoare era infanterie, iar cealaltă jumătate se împărțea în mod egal între cavalerie și arcași. Aveau săbii, lănci, coifuri conice, armuri grele, iar printre arcași se aflau și oameni înarmați cu arbalete. În mod simplu spus, William dispunea de mai multe instrumente pe câmpul de luptă.

Dispunerea celor două armate spune mult despre intențiile lor. Harold și-a așezat trupele într-o formație mică și densă, în vârful unei pante abrupte. Flancurile erau apărate de păduri, iar în față terenul era mlăștinos. Englezii au format un zid de scuturi: primele rânduri țineau scuturile lipite sau chiar suprapuse, pentru a opri atacul. Era o defensivă solidă, bazată pe rezistență și coeziune.

William și-a împărțit forțele în trei grupuri. În față a pus arcașii. În spatele lor, pedestrașii înarmați cu sulițe. Cavaleria era ținută în rezervă. Planul pare limpede: arcașii să slăbească apărarea engleză, infanteria să încerce să rupă liniile, iar cavaleria să exploateze orice breșă și să urmărească trupele care se retrag.

Ziua întreagă în care zidul de scuturi a ținut

Lupta a început la ora 9 dimineața și a durat până la căderea serii. Primele tiruri normande au fost trase în pantă, spre zidul de scuturi englez. Au avut efect redus. Unghiul nefavorabil a făcut ca săgețile să ricoșeze din scuturi sau să treacă peste ținte. Lipsa arcașilor englezi îi dezavantaja pe apărători într-un fel, dar în acea fază a bătăliei i-a încurcat și pe normanzi, care nu puteau recupera și refolosi multe săgeți trase de inamic.

A urmat atacul pedestrașilor normanzi. Ei au fost întâmpinați cu o ploaie de sulițe, securi și pietre. Nu au putut deschide zidul de scuturi. Cavaleria a intrat și ea în luptă, dar nici aceasta nu a reușit să spargă poziția engleză. La un moment dat s-a produs o retragere generală, pusă pe seama diviziei bretoane din stânga lui William. În învălmășeală s-a răspândit zvonul că ducele ar fi fost ucis. Confuzia putea deveni fatală.

Atunci s-a văzut una dintre marile calități ale lui William ca lider militar. El a trecut printre oamenii săi, și-a arătat chipul și a strigat că este încă în viață. Apoi a condus un contraatac împotriva englezilor care porniseră în urmărirea trupelor aflate în retragere. Unii dintre acești englezi s-au regrupat pe un dâmb, dar au fost în cele din urmă copleșiți.

Această secvență a scos la iveală slăbiciunea unei apărări altminteri foarte puternice. Dacă zidul de scuturi rămânea compact, era foarte greu de spart. Dacă însă oamenii ieșeau din formație și porneau în urmărire, apăreau breșe. Tocmai aici a intervenit tactica care a devenit semnul distinctiv al bătăliei: retragerea prefăcută.

Normanzii s-au prefăcut că fug în panică, apoi s-au întors asupra urmăritorilor. Majoritatea istoricilor sunt de acord că această tactică a fost folosită la Hastings. Ea nu a rupt dintr-odată linia engleză, dar probabil a subțiat nucleul de housecarls, care a trebuit să fie completat cu oameni din fyrd. Zidul de scuturi a rezistat, însă devenea tot mai vulnerabil. În cursul după-amiezii, atacurile s-au repetat. Arcașii au fost folosiți din nou înaintea sau în timpul asalturilor conduse de William. Lupta a fost lungă, iar faptul că a durat întreaga zi arată cât de greu s-a obținut victoria.

Moartea lui Harold și clipa în care totul s-a rupt

Despre moartea lui Harold sursele se contrazic. Faptul sigur este că a murit târziu în bătălie și că moartea lui a schimbat imediat cursul luptei. Tradiția cea mai cunoscută spune că a fost lovit în ochi de o săgeată. Tapiseria de la Bayeux arată o figură cu o săgeată în ochi lângă un luptător căzut sub o lovitură de sabie, însoțită de textul care spune că regele Harold a fost ucis. Totuși, sursele nu îngăduie o certitudine deplină asupra modului exact în care a murit.

William de Poitiers amintește moartea lui fără detalii. O istorie a normanzilor scrisă în anii 1080 de Amatus din Montecassino oferă cea mai veche mențiune scrisă a versiunii cu săgeata în ochi. Alte texte medievale repetă sau modifică această poveste. Istorici moderni citați de surse consideră probabilă rănirea mortală la ochi, dar admit că nu se poate afirma cu certitudine absolută cum a murit.

Cert este efectul. Odată rămasă fără rege, armata engleză a început să se destrame. Mulți au fugit. Oamenii din garda regală s-au strâns în jurul trupului lui Harold și au luptat până la capăt. Normanzii i-au urmărit pe fugari. Cu excepția unei ultime rezistențe de ariergardă într-un loc numit Malfosse, bătălia era hotărâtă.

Harold a fost ultimul rege anglo-saxon al Angliei. Această propoziție, în aparență simplă, explică întreaga greutate a zilei de 14 octombrie 1066. La Hastings nu a murit doar un om. S-a încheiat o dinastie și o ordine politică.

Drumul spre coroană și începutul unei alte Anglii

A doua zi după bătălie, trupul lui Harold a fost identificat, fie după armură, fie după semnele de pe corp. Morții englezi, inclusiv unii dintre frații lui Harold și dintre housecarls, au rămas pe câmpul de luptă, deși o parte au fost luați mai târziu de rude. Morții normanzi au fost îngropați într-o groapă comună mare.

Victoria nu a adus însă supunerea imediată a întregii Anglii. William se aștepta ca liderii englezi rămași în viață să i se supună, dar în locul unei capitulări rapide, Edgar Ætheling a fost proclamat rege de Witenagemot, cu sprijinul unor mari oameni ai regatului și al unor arhiepiscopi. William a înaintat atunci spre Londra. A trecut prin sudul Angliei, a purtat alte ciocniri, a mers pe valea Tamisei și a continuat manevra până când liderii englezi i s-au predat la Berkhamsted.

La 25 decembrie 1066, William a fost aclamat rege al Angliei și încoronat la Westminster Abbey. Prin această încoronare, cucerirea începută pe câmpul de la Hastings a căpătat formă politică deplină. Totuși, rezistența nu s-a stins repede. Au urmat răscoale și alte revolte în anii următori, iar domnia sa a trebuit apărată prin forță.

Cu toate acestea, Hastings a marcat efectiv punctul culminant al cuceririi. Urmările ei au fost adânci. Perioada anglo-saxonă a istoriei Angliei s-a încheiat. Franceza a devenit limba administrației regale și, în timp, s-a amestecat cu limba anglo-saxonă, contribuind la formarea englezei moderne. În plan simbolic, William a întemeiat o mănăstire pe locul bătăliei. Potrivit unor surse din secolul al XII-lea, altarul mare al bisericii abației ar fi marcat locul unde a murit Harold.

Explicațiile pentru deznodământ sunt mai multe și se completează între ele. Harold a trebuit să apere regatul de două invazii aproape simultane. Își trimisese acasă o parte dintre forțe la 8 septembrie. Armata lui era obosită și slăbită după marșuri și lupte. Dar toate acestea nu ajung singure. În ziua bătăliei, experiența militară a lui William, varietatea armatei sale și folosirea tacticii retragerii prefăcute au înclinat balanța. Iar când Harold a murit, ordinea engleză s-a prăbușit odată cu el.

De aceea a schimbat Bătălia de la Hastings soarta Angliei. Pentru că a decis coroana într-o singură zi de luptă. Pentru că a pus capăt domniei anglo-saxone. Și pentru că, din acel moment, istoria Angliei a continuat sub un alt stăpân, într-o altă limbă a puterii și într-o altă logică a regatului.