De ce a jefuit Alaric I Roma

Pe 24 august 410, porțile Romei s-au deschis. Alaric și vizigoții săi au intrat în orașul care, timp de secole, păruse de neatins. Trei zile au devastat cetatea. Pentru lumea romană, șocul a fost uriaș: Roma, orașul care cucerise atâtea popoare, ajunsese la mila unui cuceritor venit din afara ei.

Totuși, povestea nu începe în acel august. Jeful a fost punctul culminant al unui drum de aproape două decenii, marcat de servicii aduse imperiului, așteptări înșelate, campanii militare, negocieri ratate și o luptă neîncheiată pentru legitimitate. Alaric nu apare în surse ca un simplu distrugător. El este și un om format la frontiera romană, crescut într-o lume în care goții serveau imperiul, rămânând în același timp separați de el.

Alaric s-a născut în jurul anului 370, în preajma Deltei Dunării, fie în insula Peuce, fie, mai probabil, în castrul de la Platei Pegiae. Vizigoții din acel spațiu erau atunci foederati ai romanilor, adică trupe neregulate germanice aflate sub comandă romană, dar organizate în continuare ca structuri tribale. Acesta era unul dintre marile compromisuri ale secolului al IV-lea: imperiul folosea tot mai des contingente barbare pentru a economisi resurse și pentru a-și apăra granițele, iar goților li se permisese încă din 382 să se așeze în limitele imperiale, păstrând un grad mare de autonomie.

Din această lume de margine imperială a ieșit Alaric. Mai întâi ca om al armatei romane. Apoi ca lider al unui popor care voia mai mult decât simpla folosire de către Roma. În cele din urmă, ca omul care a dus până la capăt unul dintre cele mai simbolice acte ale Antichității târzii.

În slujba Romei, sub umbra dezamăgirii

Prima apariție limpede a lui Alaric în surse îl arată în 391, ca lider al unei trupe mixte de goți și popoare aliate care au invadat Tracia. Stilicho, generalul roman descris în sursa românească drept „jumătate vandal”, i-a oprit. Curând după aceea, Alaric a intrat în serviciul roman și și-a început cariera sub comanda gotului Gainas.

Momentul decisiv al acestei prime etape a venit în 394. Atunci, Alaric a condus o forță gotă de 20.000 de militari în campania împăratului Teodosiu I împotriva uzurpatorului franc Arbogast. În bătălia de la Frigidus, goții lui Alaric au avut un rol important în victoria imperială. Prețul a fost însă cumplit: aproximativ 10.000 dintre ei au căzut.

Pentru Alaric, acesta pare să fi fost punctul în care serviciul roman și-a arătat adevărata limită. Sursele spun limpede că împăratul a fost „nerecunoscător”, iar Alaric a primit puțină recunoaștere. Dincolo de cifre, episodul are o greutate politică și personală evidentă. Alaric luptase pentru Roma. Își pierduse mii de oameni pentru Roma. Dar nu obținuse poziția pe care o aștepta.

După moartea lui Teodosiu, în 395, imperiul s-a împărțit între cei doi fii ai săi, Arcadius în Răsărit și Honorius în Apus. Stilicho pretindea un rol de tutore și o influență mai largă, ceea ce a adâncit rivalitatea dintre cele două curți. În acest spațiu al slăbirii autorității centrale și al competiției dintre est și vest, Alaric a făcut pasul decisiv: a părăsit armata romană și a fost ales conducător al vizigoților.

Din 395, sursa engleză îl descrie ca rege al vizigoților. Dar această nouă poziție nu rezolva totul. Alaric avea oameni de condus și de hrănit, iar pentru asta avea nevoie de recunoaștere romană, de acces la aprovizionare și de o funcție oficială. Tensiunea care îi va marca întreaga carieră pornește de aici: el voia putere înăuntrul ordinii romane, nu doar în afara ei.

Drumul prin Grecia

Prima mare mișcare a noului lider s-a îndreptat spre Imperiul Roman de Răsărit. Alaric a mărșăluit până în apropierea Constantinopolului, dar, neputând asedia orașul, s-a întors. A luat-o spre vest, apoi spre sud, prin Tesalia și pe la trecerea nepăzită de la Termopile, intrând în Grecia.

Contextul îl ajuta. Armatele răsăritene erau ocupate cu incursiunile hunilor în Asia Mică și Siria. Rufin, omul puternic de la Constantinopol, a încercat să negocieze personal cu Alaric, stârnind suspiciuni că ar fi aliatul goților. Stilicho a pornit spre est împotriva lui Alaric și, potrivit lui Claudian, ajunsese în poziția de a-i distruge pe goți. Numai că a fost trimis în Illyricum de către Arcadius. Curând după aceea, Rufin a fost ucis de propriii soldați.

Pentru Alaric, aceasta a însemnat libertate de mișcare. A devastat Attica. În 396, sursa românească spune că a șters ultimele rămășițe ale Misterelor din Eleusis, încheind o tradiție religioasă foarte veche. Apoi a pătruns în Peloponez și a capturat orașe renumite: Corint, Argos și Sparta. Mulți locuitori au fost trimiși în sclavie. În altă formulare din aceeași sursă, el a jefuit Pireul și a distrus Corintul, Megara, Argosul și Sparta.

A fost, pentru o vreme, marșul unui învingător. Dar nu unul neîntrerupt. În 397, Stilicho a traversat marea în Grecia și i-a învins pe goți în munții din Pholoe, la granița dintre Elis și Arcadia. Alaric a scăpat cu dificultate și s-a retras spre nord, ducând cu el prada strânsă din Grecia.

Acolo s-a petrecut o răsturnare semnificativă. Guvernul răsăritean l-a numit magister militum per Illyricum. Cu alte cuvinte, i-a oferit ceea ce își dorise: o comandă oficială, rang roman și dreptul de a-și aproviziona oamenii din rezervele imperiale. Acest episod spune mult despre strategia lui Alaric. El nu urmărea distrugerea imperiului, ci căuta să se impună ca parte legitimă a acestuia.

Italia, câmpul unde s-a decis totul

În 401, Alaric a început prima invazie a Italiei. Intrarea lui în peninsulă a provocat panică în nord și teamă până la Roma. Pentru romani, amenințarea era serioasă din punct de vedere militar și simbolic: un lider got ajunsese în inima spațiului imperial occidental.

Stilicho l-a înfruntat la Pollentia, în lupta din 6 aprilie 402, care a coincis cu Paștele. A fost o victorie romană, dar una costisitoare. Avansul goților a fost oprit. Relatările spun și că soția lui Alaric a fost luată prizonieră după această bătălie. A urmat o nouă înfrângere, la Verona, iar Alaric a părăsit Italia, probabil în 403.

Chiar și învins, lăsase însă urme adânci. Invazia lui a contribuit la mutarea reședinței imperiale de la Milano la Ravenna. Orașul era mai ușor de apărat, protejat de diguri, mlaștini și de accesul la mare. Era o alegere practică, dar și mărturia unei retrageri.

După aceste lupte, Alaric a rămas o vreme în Iliria sau în provinciile panonice, oscilând între est și vest. Relația cu Stilicho a devenit, după surse, una de aliat. Din 407, ruptura dintre cele două curți imperiale se adâncise atât de tare încât amenința cu război civil, iar Stilicho voia să folosească trupele lui Alaric pentru a susține cererile lui Honorius în Illyricum.

După moartea lui Arcadius, în mai 408, Alaric a intrat în Epir și a cerut să fie plătit pentru a renunța la război. Suma era enormă: 4.000 de kilograme de aur. Sub presiunea puternică a lui Stilicho, Senatul roman a acceptat promisiunea plății. Dar exact în acel moment totul s-a prăbușit.

La ordinele lui Honorius, Stilicho și principalii săi oameni au fost uciși. A urmat o criză violentă în Italia. Soțiile și copiii foederatilor au fost masacrați. Sursa românească vorbește despre mii de victime; sursa engleză arată că acești auxiliari barbari au trecut apoi în masă de partea lui Alaric. Într-o altă cifră precisă oferită de sursa românească, 30.000 de oameni s-au înghesuit în tabăra lui. Dintr-odată, Alaric avea o cauză și o armată mărită de oameni care voiau răzbunare.

Foamea Romei și eșecul negocierilor

În septembrie 408, Alaric era în fața zidurilor Romei. De data aceasta nu a ales asaltul direct. A preferat blocada strictă. Nu s-a vărsat sânge la început. Arma lui a fost foametea.

După multe negocieri, romanii au cedat. Răscumpărarea convenită a fost uriașă: 5.000 de kilograme de aur, 30.000 de kilograme de argint, 4.000 de tunici de mătase, 3.000 de piei vopsite stacojiu și 3.000 de kilograme de piper. În plus, au fost eliberați 40.000 de sclavi goți. Astfel s-a încheiat primul asediu al Romei.

Dar banii nu rezolvau problema de fond. Alaric voia mai mult decât pradă. Sursele spun deschis că obiectivul său principal nu a fost să submineze imperiul, ci să-și asigure o poziție importantă în el. Cererile sale erau mari: un teritoriu între Dunăre și golful Veneției și titlul de comandant-șef al armatei imperiale. Honorius a refuzat. În siguranța Ravennei, împăratul nu voia să cedeze.

A urmat al doilea asediu, în 409. Cum negocierile satisfăcătoare cu Honorius au eșuat, Alaric a încheiat un acord cu Senatul și a ridicat un împărat rival: Attalus Priscus, prefectul orașului, descris în sursa românească drept „un grec numit Attalus Priscus”. Attalus i-a acordat lui Alaric titlul dorit de magister utriusque militiae.

Dar noua formulă politică nu a rezistat. Attalus a refuzat să îi permită lui Alaric să trimită o armată în Africa. Sursele insistă asupra importanței Africii: cerealele de acolo erau cheia Italiei. Attalus s-a dovedit ineficient, iar după 11 luni Alaric l-a înlăturat, în vara anului 410, încercând să reia negocierile cu Honorius.

Aici apare un nou factor de ruptură: Sarus, un alt got și dușman ereditar al lui Alaric, a atacat oamenii acestuia. Alaric a văzut în acest lucru dovada relei credințe a curții de la Ravenna. În acel punct, negocierile s-au frânt definitiv.

Trei zile în orașul etern

Al treilea asediu a început imediat. Apărarea Romei părea imposibilă. Pe 24 august 410, aliați din interiorul capitalei au deschis porțile. O altă formulare din surse precizează poarta: Porta Salaria, în nord-estul orașului.

Timp de trei zile, trupele lui Alaric au devastat Roma. A fost momentul care i-a fixat numele în istorie. Și totuși, sursele insistă și asupra altui aspect, mai puțin simplu decât imaginea unei distrugeri totale. Vizigoții au dat dovadă în numeroase cazuri de clemență. Biserici creștine au fost salvate de ravagii. Mulțimi de oameni, păgâni și creștini, au primit protecție acolo unde găsiseră refugiu. Se spune că Alaric a ordonat ca cei care se adăposteau într-o biserică să fie cruțați.

Totodată, jaful a fost real. Mormintele împăraților păgâni din Mausoleul lui Augustus și Castelul Sant’Angelo au fost jefuite, iar cenușa împrăștiată. Grădinile lui Salustiu au ars. Basilica Aemilia din Forumul Roman a ars și ea, fapt susținut de dovezi arheologice prin monede topite datând din anul 410. Chiar dacă nu toate clădirile au fost nimicite, orașul nu a fost deloc cruțat de violențele obișnuite ale cuceririi unui oraș asediat.

„This is not peace, but a pact of servitude”

Această replică, atribuită în sursa engleză unui senator roman când s-a discutat plata către Alaric, surprinde felul în care elitele romane vedeau situația. Numai că alternativa nu a fost pacea, ci dezastrul. După ani de ezitări, refuzuri și improvizații, curtea imperială nu îl integrase pe Alaric, dar nici nu îl eliminase. Când compromisurile au căzut unul după altul, Roma a plătit prețul.

Sursele creștine au fost profund marcate de eveniment. Ieronim scria din Bethleem despre zvonul teribil venit din Apus, despre cetățenii care își cumpărau siguranța cu aur și despre orașul care luase întreaga lume și fusese el însuși luat. Șocul era militar, politic și psihologic. Căderea Romei în mâinile unor barbari a zdruncinat încrederea într-o ordine care păruse veșnică.

Moartea de după victorie

După cele trei zile de jaf, Alaric nu a rămas la Roma. A pornit spre sud, în Campania și apoi în Calabria. Ținta sa era Sicilia și, dincolo de ea, Africa. Planul avea logică: Africa, prin grânele sale, devenise cheia Italiei. Numai că natura a făcut ceea ce armatele nu reușiseră. O furtună i-a distrus flota, iar