De ce a făcut Primul Război Punic din Roma puterea dominantă a Mediteranei occidentale

La Messana, alegerea părea locală. Un oraș, o garnizoană, o cerere de ajutor. În realitate, acolo s-a deschis un conflict de 23 de ani care a schimbat echilibrul întregii Mediterane occidentale. Mamertinii, mercenarii campanieni care puseseră mâna pe oraș, se temeau de Siracuza și, nemulțumiți de prezența cartagineză, au cerut sprijinul Romei. La Roma, hotărârea nu a fost simplă. A-i ajuta însemna să sari în fața Cartaginei, cea mai puternică putere maritimă din vestul Mediteranei. Dar a lăsa o garnizoană cartagineză la Messana însemna, pentru mulți romani, să riște ca întreaga Sicilie să cadă sub controlul rivalului.

Din această decizie s-a născut Primul Război Punic, primul dintre cele trei războaie dintre Republica Romană și Cartagina. La început, balanța părea clară. Roma domina Peninsula Italică. Cartagina domina marea. Totuși, războiul nu s-a lăsat hotărât repede. S-a purtat mai ales în Sicilia și în apele din jurul ei, a trecut prin asedii, blocade, catastrofe navale și eforturi aproape disperate de reconstrucție. Iar când s-a încheiat, în 241 î.Hr., nu mai era vorba doar despre soarta Siciliei. Roma ieșise din conflict ca puterea navală dominantă a Mediteranei occidentale.

Messana, locul unde ezitarea a devenit război

În 288 î.e.n., mamertinii, mercenari campanieni aflați în slujba regelui Agathocles din Siracuza, au ocupat Messana. Bărbații au fost uciși, femeile răpite. În anii următori, Sicilia a rămas un spațiu al confruntării dintre acești aventurieri și puterile organizate ale insulei. Hieron al II-lea al Siracuzei i-a învins lângă Mylae, pe râul Longanus. Atunci mamertinii au apelat și la Roma, și la Cartagina.

Cartaginezii au acționat primii. L-au convins pe Hieron să nu continue ofensiva și i-au convins pe mamertini să accepte o garnizoană cartagineză în Messana. Numai că tocmai această protecție a devenit problema. Mamertinii au ajuns să se teamă de garnizoana primită și au cerut sprijinul Romei.

Potrivit lui Polybius, la Roma s-a dezbătut serios. Romanii nu voiau să sară în ajutorul unor oameni care jefuiseră pe nedrept un oraș. Dar vedeau și miza strategică. Dacă Messana rămânea în mâna Cartaginei, Sicilia putea fi acaparată treptat de o putere deja dominantă pe mare. S-a decis intervenția. Appius Claudius Caudex a primit comanda expediției.

În 264 î.e.n., două legiuni au debarcat la Messana. Traversarea s-a făcut fără opoziție eficientă, în ciuda avantajului naval cartaginez. Mamertinii au izgonit garnizoana cartagineză comandată de Hanno. Apoi romanii i-au respins pe siracuzieni și pe cartaginezii care asediau orașul și au mărșăluit spre sud, împotriva Siracuzei. Asediul a fost scurt. Fără ajutor cartaginez, Siracuza a făcut pace, a devenit aliată a Romei, a plătit 100 de talanți de argint și s-a obligat să furnizeze trupe. Pentru Roma, a fost un câștig enorm. În Sicilia, departe de Italia, avea nevoie de un aliat care să-i țină deschise aprovizionarea și pozițiile.

Conflictul nu mai putea fi oprit. Cele două mari puteri ale vestului Mediteranei intraseră într-o luptă deschisă pentru supremație.

Agrigentum, prima mare victorie și prima mare lecție

Războiul din Sicilia nu semăna cu marile campanii purtate pe câmpii largi. Insula era semi-deluroasă, dificilă, favorabilă apărării. De aceea, operațiunile terestre au însemnat mai ales asedii, blocade, raiduri și lupte limitate. Porturile au devenit ținte esențiale, fiindcă ambele tabere depindeau de întăriri și aprovizionare venite de pe mare.

În 262 î.e.n., romanii au trimis două legiuni în Sicilia și apoi i-au trimis pe ambii consuli, Lucius Postumius Megellus și Quintus Mamilius Vitulus, spre Agrigentum, principala bază cartagineză. Forțele romane numărau 40.000 de soldați. În oraș și în jurul lui, Hannibal Gisco și fiul său, Gisco, adunaseră până la 50.000 de soldați împreună cu garnizoana.

La început, romanii au crezut că ezitarea cartaginezilor de a ieși la luptă în afara zidurilor arată slăbiciune. S-au înșelat. Când și-au așezat tabăra aproape de recoltele din zonă, Hannibal a atacat. Romanii, inferiori numeric și nepregătiți, au fugit spre fortificații, pierzând mulți oameni. Au reușit totuși să respingă contingentul care încerca să pătrundă în tabără. Lecția fusese dură: inamicul fusese subestimat.

De aici înainte, romanii au trecut la metoda care avea să devină obișnuită în Sicilia. Au izolat orașul. Au tăiat legăturile cu exteriorul, au săpat șanțuri, au ridicat forturi mici și au impus blocada. Foametea trebuia să facă ceea ce o lovitură directă nu reușise.

Cartagina a trimis ajutor sub comanda lui Hanno. Sursele diferă asupra numărului întăririlor, dar toate arată același lucru: era o forță serioasă, cu infanterie, cavalerie și elefanți. Hanno a capturat baza romană de aprovizionare de la Herbesos, a tăiat liniile de comunicație și a lovit cavaleria romană cu o retragere prefăcută urmată de ambuscadă. Timp de două luni, ciocnirile au continuat. Asediul s-a prelungit de la șase la șapte luni. Romanii începuseră să sufere și ei.

În cele din urmă, bătălia a devenit inevitabilă. Polybius spune că romanii au fost nevoiți să intre în luptă, în timp ce Hanno spera să-i învingă prin foame. Hamilcar comunica din oraș cu forțele exterioare prin semnale de fum. Când lupta a venit, a fost lungă și grea. Potrivit lui Zonaras, armata lui Hanno a fost atacată din față și din spate, apoi a fost lovită și garnizoana cartagineză. Romanii au pierdut 3.000 de infanteriști și 200 de călăreți. Cartaginezii au pierdut 30.000 de infanteriști și 540 de călăreți, iar 4.000 au fost luați prizonieri de-a lungul asediului.

În noaptea de după luptă, Hamilcar a reușit să scape din Agrigentum cu mercenarii săi, umplând tranșeele romane cu paie. Dimineața, romanii l-au urmărit, dar s-au întors să ia orașul. Agrigentum a fost jefuit, iar 25.000 de locuitori au fost vânduți în sclavie.

Victoria a fost romană, dar scumpă. Nu s-a organizat triumf pentru cei doi consuli. Totuși, urmarea a fost decisivă. După 261 î.e.n., Roma controla o mare parte din centrul Siciliei și își asigurase o sursă de cereale. Și, mai mult decât atât, câștigase prima victorie mare obținută în afara Italiei. Aceasta a adus încredere și a mărit ambițiile Romei.

Cum a învățat Roma să lupte pe mare

După Agrigentum, a devenit limpede că războiul nu putea fi câștigat doar pe uscat. Cartagina își apăra orașele de coastă și își alimenta garnizoanele pe mare. Roma nu avea experiență navală comparabilă. Cartagina avea. Dar Republica aflată în expansiune a înțeles că fără controlul apelor nu putea obține o victorie decisivă.

Prima flotă romană a fost construită după victoria de la Agrigentum. Romanii au adoptat repede noua tehnologie navală. Modelul ar fi putut veni de la o corabie cartagineză capturată sau de la nave eșuate pe țărmurile Italiei. Cert este că Roma a construit rapid o flotă mare. O quinqueremă, corabia de bază a acestui război, purta un echipaj de 300 de oameni. Dar o navă bună cerea și marinari antrenați. Aici romanii erau în urmă.

Ca să compenseze, au introdus corvus, un dispozitiv de îmbarcare. Era un pod lat de 1,2 metri și lung de 11 metri, cu un vârf greu dedesubt, menit să se înfigă în puntea navei inamice. În loc să încerce să manevreze mai bine decât cartaginezii și să lovească prin ciocnire, romanii transformau lupta navală într-o luptă corp-la-corp, acolo unde legionarii aveau experiență.

Înainte de marea revanșă, romanii au suferit o umilință. La Insulele Lipari, Gnaeus Cornelius Scipio a pornit cu primele 17 corăbii spre Lipara, atras de informația că garnizoana cartagineză ar fi gata să dezerteze. A intrat în port și a găsit o ambuscadă. Bodes a blocat ieșirea cu 20 de corăbii. Echipajele romane, neexperimentate, au intrat în panică. Scipio a fost capturat și a primit peiorativ cognomenul de „Asina”.

Răspunsul a venit repede. În 260 î.e.n., Gaius Duilius a preluat comanda corăbiilor echipate cu corvus și s-a întâlnit cu Hannibal la Mylae. Polybius afirmă că flota cartagineză avea 130 de corăbii, iar romanii 103. Cartaginezii se așteptau la victorie, bazându-se pe experiența lor. Numai că noul dispozitiv roman a schimbat bătălia. Primele 30 de corăbii cartagineze care s-au apropiat au fost prinse și abordate, inclusiv nava amiralului. Cartaginezii au încercat apoi să lovească din lateral sau din spate, dar corăbiile romane puteau coborî podul și în aceste direcții. După ce a pierdut 50 de corăbii, Hannibal Gisco s-a retras.

Mylae a fost prima mare victorie navală romană. Nu doar o victorie, ci dovada că Roma putea învăța repede și putea transforma o slăbiciune într-o armă. Au urmat alte succese, la Sulci în 258 î.e.n. și la Tyndaris în 257 î.e.n. Miza a crescut. Dacă marea putea fi contestată, atunci se putea încerca lovitura cea mare: Africa.

Africa, de la speranța victoriei la dezastru

Rezultatele navale i-au împins pe romani spre un plan îndrăzneț: invadarea Africii de Nord. O asemenea operațiune cerea o flotă uriașă și o trecere sigură. Cartaginezii patrulau coasta Siciliei, iar romanii au construit o flotă de 200 de vase pentru a asigura traversarea. În versiunea completată de istorici, cei doi consuli ai anului 256 î.Hr., Marcus Atilius Regulus și Lucius Manlius Longus, au comandat o flotă și mai mare, iar în largul Capului Ecnomus s-a dat posibil cea mai mare bătălie navală din istorie după numărul combatanților.

Cartaginezii, comandați de Hanno cel Mare și Hamilcar, au încercat să intercepteze expediția. Romanii au înaintat într-o formație complexă, cu avangarda în formă de pană și vasele transportoare protejate în spate. Hamilcar a simulat o retragere pentru a rupe avangarda de transporturi. Lupta a fost lungă și confuză. În cele din urmă, centrul cartaginez a fost nimicit, iar celelalte componente ale flotei au fost învinse pe rând. Cartaginezii au pierdut 30 de corăbii scufundate și 65 capturate.

Drumul spre Africa era deschis. Romanii au debarcat, au forțat capitularea Clupeei și au rămas cu Regulus în fruntea unei armate de 15.000 de infanteriști și 500 de călăreți. Cartagina și-a concentrat apărarea la Adiș. Deși avea cavalerie superioară și elefanți, și-a plasat forțele pe dealuri. Romanii au atacat noaptea și au lovit la răsărit din două părți. Cartaginezii au fost nimiciți, iar tabăra lor a fost jefuită. Regulus a înaintat până la Tunis.

Atunci părea că războiul se apropie de sfârșit. Cartagina a negociat greu cu Roma și l-a angajat pe mercenarul spartan Xanthippus pentru a instrui armata să lupte în câmp deschis. La Tunis, el a dispus falanga în centru, mercenarii în dreapta, elefanții în fața infanteriei și cavaleria de elită pe ambele flancuri. Romanii și-au păstrat formația obișnuită.

Rezultatul a fost catastrofal pentru Roma. Elefanții au zdrobit infanteria. Cavaleria romană a fost repede răpusă. Câțiva infanteriști au reușit să ajungă până la falangă, dar au fost uciși. În final, armata romană a fost nimicită. Doar 2.000 de soldați au scăpat și au fost salvați de flotă. Regulus a fost luat prizonier. Polybius notează că a murit din cauze naturale.

Înfrângerea din Africa a fost urmată de un naufragiu dezastruos. Din 464 de corăbii, 384 au fost pierdute, iar peste 100.000 de oameni au pierit la întoarcerea spre Italia. Războiul, care păruse aproape câștigat, redevenea o luptă de uzură.

Drepana și anii în care Roma a rămas fără flotă

După alte campanii și după capturarea Panormusului, romanii au ajuns în 249 î.e.n. în fața ultimelor două mari puncte cartagineze din extremul vestic al Siciliei. Lilybaeum a fost asediat cu o armată mare și cu o flotă care bloca portul. Romanii au ridicat mașini de asediu, au săpat șanțuri și au ridicat ziduri. În oraș se aflau 10.000 de mercenari. Un complot al unor căpitani de mercenari pentru a trece de partea romană a fost descoperit. Întăriri și provizii au continuat totuși să ajungă în cetate dinspre Drepana.

O furtună a distrus lucrările romane, iar cartaginezii au ieșit și au incendiat mașinile de asediu. În anul următor, consulul Publius Claudius Pulcher a hotărât să lovească flota cartagineză din portul Drepana printr-un atac surpriză de noapte. Numai că noaptea fără lună a împrăștiat flota romană într-o linie lungă și dezordonată.

Pe nava amiral, Pulcher a consultat semnele religioase. Puii sacri au refuzat să mănânce. Pentru tradiția romană, era un semn rău. Pulcher a răspuns cu dispreț și i-a aruncat peste bord, rostind cuvintele păstrate în sursă:

„dacă nu vor să mănânce, înseamnă că le e sete și le-am dat să bea apă”

Atacul a eșuat. Pulcher a încercat să regrupeze flota, dar bătălia s-a transformat într-o înfrângere totală. Toate corăbiile romane au fost scufundate, iar 93 de nave au fost capturate și doar 30 au scăpat de distrugere sau capturare. Pulcher a revenit la Roma dezonorat, acuzat de sacrilegiu și trimis în exil. Curând după Drepana, o altă flotă romană a fost distrusă, iar situația a devenit atât de gravă încât Aulus Atilius Calatinus a fost numit dictator.

Urmarea psihologică a fost imensă. Romanii au fost demoralizați și timp de șapte ani nu au mai construit o altă flotă. Între 248 și 244 î.e.n., în Sicilia s-a luptat fără bătălii navale. Cartaginezii, cu Hamilcar Barca activ în Sicilia, au reușit să păstreze un punct de sprijin. Dar nici ei nu puteau închide războiul. După mai bine de 20 de ani, ambele state erau epuizate financiar și demografic.

Insulele Aegates și pacea care a schimbat lumea romană

În cele din urmă, Roma a făcut încă un efort uriaș. Senatul, cu vistieria secătuită, s-a sprijinit pe cei mai bogați cetățeni pentru a finanța o flotă nouă. Corăbiile au fost modelate după un vas cartaginez capturat, deosebit de bun, iar corvusul a fost abandonat. Acum romanii nu mai încercau să transforme marea într-un câmp de luptă terestru. Trebuiau să navigheze mai bine.

În 241 î.Hr., Catulus a continuat blocada porturilor Lilybaeum și Drepana. A primit funcția de proconsul. Flota cartagineză a venit să spargă blocada. Hanno a așteptat o briză favorabilă. Dar a fost depistat de iscoadele romane. În dimineața zilei de 10 martie, vântul era bun pentru cartaginezi și nefavorabil pentru romani. Catulus a hotărât totuși să atace. Și-a ușurat corăbiile, lăsând fără catarge, vele și alte echipamente inutile pentru lupta în condiții aspre. Fiind rănit, nu a intrat el însuși în luptă și i-a dat comanda lui Falto.

Romanii aveau avantajul mobilității. Corăbiile lor purtau strictul necesar. Cartaginezii erau îngreunați de echipaje, echipamente, soldați și provizii. În plus, echipajele lor erau lipsite de experiență. În lupta care a urmat, jumătate din flota cartagineză a fost distrusă sau capturată. Restul a fost salvat doar de schimbarea bruscă a vântului.

Descoperiri arheologice susțin locul acestei bătălii. Din 2010 au fost găsite în largul coastei vestice a Siciliei 19 berbeci de corabie din bronz, căști și amfore, iar arheologii implicați au spus că descoperirile susțin relatarea lui Polybius despre locul bătăliei.

După această lovitură, Cartagina nu mai avea resursele pentru a construi o flotă nouă și nici pentru a întări serios trupele terestre. A recunoscut înfrângerea și a semnat pacea. Prin tratatul lui Lutatius, Cartagina trebuia să evacueze Sicilia și Insulele Aegates, să elibereze prizonierii de război fără răscumpărare, să se abțină să atace Siracuza și aliații Romei, să transfere sub autoritatea Romei Insulele Aeoliene și Ustica, să evacueze insulele mici dintre Sicilia și Africa și să plătească 2.200 de talanți de argint anual timp de 10 ani, plus încă 1.000 de talanți imediat.

Roma câștigase războiul după 23 de ani. Cartagina pierduse Sicilia și era obligată la o indemnizație grea. Sicilia a devenit prima provincie romană. Siracuza și-a păstrat statutul de aliat pe durata vieții lui Hieron al II-lea. Iar Roma a devenit principala putere militară din Mediterana occidentală.

Prețul fusese uriaș. Romanii au pierdut 700 de vase din cauza vremii proaste, iar Cartagina 500, ambele tabere suferind pierderi foarte mari. Polybius considera că a fost cel mai distructiv război din istoria militară de la bătăliile lui Alexandru cel Mare. Dar tocmai acest efort a schimbat Roma. Investițiile în flote, experiența construirii și manevrării a peste 1.000 de galere, extinderea dincolo de Peninsula Italică, toate acestea au pus bazele dominației maritime romane pentru secole.

Și pacea n-a închis, de fapt, rivalitatea. Cartagina, falimentată, a intrat în războiul mercenarilor. În 237 î.e.n., Hamilcar Barca a pornit campanii în Iberia. Condițiile dure impuse după 241 î.Hr. și competiția strategică rămasă nerezolvată au pregătit terenul pentru un nou conflict. Primul Război Punic nu a fost doar o luptă pentru Sicilia. A fost războiul în care Roma a învățat să stăpânească marea și a ieșit din Italia pentru a deveni o putere mediteraneană.