De ce a dat numele unei victorii amare Pyrrhus din Epir

După Ausculum, biruința avea gust de înfrângere. Pyrrhus îi bătuse din nou pe romani, dar prețul fusese atât de mare încât i se atribuie una dintre cele mai celebre replici ale Antichității:

„Încă o victorie ca aceasta și suntem pierduți!”

Din acel moment, numele regelui din Epir a rămas legat de o idee care a trecut din istorie în limbajul de fiecare zi: victoria obținută cu asemenea pierderi încât aproape că nu mai valorează nimic. Dar fraza aceasta spune mai mult decât povestea unei bătălii. Spune ceva esențial despre întreaga viață a lui Pyrrhus. A fost un om care a câștigat mult și a pierdut aproape totul în timp ce câștiga.

Un tron luat înapoi, apoi pierdut din nou

Pyrrhus, scris și Pyrrhos sau Pirus, a fost fiul lui Aeacides din Epir și al Phthiei, verișoară a lui Alexandru cel Mare. Când tatăl său a fost detronat în 317 î.Hr., familia a fugit la curtea regelui ilir Glaukias. Drumul lui spre putere începe, așadar, în exil.

În 306 î.Hr., sprijinit de Glaukias, a recuperat tronul tatălui său și a domnit patru ani, până când a fost înlăturat de Cassandru. A intrat apoi în luptele dintre diadohi, de partea cumnatului său, Demetrius I al Macedoniei. În 298 î.Hr. a fost trimis ostatic la Alexandria, ca garanție a păcii dintre Macedonia și Egiptul ptolemeic. Acolo s-a căsătorit cu fiica vitregă a lui Ptolemeu I Soter.

Ajutorul Egiptului i-a deschis iar drumul înapoi. În 297 î.Hr. a ocupat din nou tronul Epirului. Mai târziu, în 288 î.Hr., a ocupat și tronul Macedoniei pentru doi ani, până când a fost detronat de Lisimah. Viața sa politică a avut ritmul acesta aproape fără răgaz: urcare, cădere, întoarcere, iarăși cădere.

Tarentul, Roma și visul unui imperiu în Italia

În 281 î.Hr., Roma devenise o mare putere și era gata să supună întreaga Magna Graecia. După atacul roman asupra Tarentului, locuitorii orașului grec au cerut ajutorul lui Pyrrhus. El a văzut aici o șansă mai mare decât simpla intervenție într-un conflict local. Încurajat de oracolul din Delphi, a încheiat o alianță cu Macedonia și, în 280 î.Hr., a debarcat în Italia cu dorința de a edifica un imperiu.

Forța cu care a venit arată limpede ambiția. Avea 20.000 de infanteriști, 3.000 de cavaleriști, 2.000 de arcași, 500 de prăștiași și 20 de elefanți de război. În timp ce el era plecat, Epirul rămânea sub protecția unui contingent egiptean.

Prima mare ciocnire a fost la Heracleia, în 280 î.Hr. Acolo i-a înfrânt pe romanii conduși de consulul Publius Valerius Laevinus, datorită superiorității cavaleriei și elefanților de război. Au murit 7.000 de romani și 4.000 de greci. Victoria i-a adus aliați noi: Lucanii, Bruttii, Mesapienii și orașele elene Crotone și Locri. Pentru o clipă, Pyrrhus părea omul care putea opri ascensiunea Romei.

A iernat în Campania, apoi, în 279 î.Hr., a invadat Apulia. La Asculum i-a înfrânt pe romanii conduși de consulul Publius Decius Mus. Numai că aceasta a fost victoria care i-a dat numele posterității. A câștigat, dar și-a văzut armata sângerând prea tare pentru ca biruința să poată fi numită, fără rezerve, succes.

Sicilia, unde puterea s-a transformat în povară

În 278 î.Hr., cetățile grecești din Sicilia l-au chemat să lupte împotriva Cartaginei. Pyrrhus și-a mutat oastea pe insulă și s-a proclamat rege al Siciliei, deși putea deveni și regele Macedoniei, al cărei tron rămăsese vacant după moartea regelui macedonean. A ales Sicilia fiindcă acolo a văzut o oportunitate mai mare.

Planurile lui mergeau departe. Voia ca fiii săi să controleze Sicilia și poate întreaga Italie. După ce a cucerit fortăreața Eryx, cea mai puternică dintre cele cartagineze, alte cetăți controlate de Cartagina i s-au alăturat.

Dar aici începe răsturnarea. În 276 î.Hr., negocierile cu Cartagina au dus la ideea ca Marea Libiei să fie graniță între greci și cartaginezi și să se stabilească relații de prietenie. Cetățile grecești s-au opus armistițiului, iar Pyrrhus a rupt pacea și a asediat Lilybaeum, puternica fortăreață cartagineză din vestul Siciliei. Două luni de asediu nu au adus rezultatul dorit.

Atunci regele a cerut sicilienilor bani și forță de muncă, pentru a continua lupta și pentru a bloca portul cetății. Cererile repetate i-au nemulțumit pe grecii de pe insulă. Pyrrhus a răspuns instaurând o dictatură militară și plasând garnizoane în fiecare oraș sicilian. A fost punctul în care puterea lui a început să lucreze împotriva sa. Măsurile nepopulare i-au împins pe greci să facă front comun cu cartaginezii. O armată trimisă împotriva lui a fost înfrântă, dar victoria aceasta nu i-a rezolvat problema esențială: Sicilia îi devenise ostilă.

Înapoi în Italia, apoi înapoi acasă

Pyrrhus a părăsit Sicilia când a aflat că, dintre toate cetățile, numai Tarentul mai rămăsese necucerit de romani. Dar între timp situația se schimbase. Câtă vreme el luptase cu cartaginezii, romanii își refăcuseră oastea cu mii de noi recruți, iar armata lor o depășea acum cu mult pe cea greacă.

În 275 î.Hr., la Beneventum, s-a confruntat cu romanii conduși de Manius Curius Dentatus. Lupta s-a încheiat fără un rezultat hotărâtor, iar Pyrrhus a decis să încheie campania italiană și să se întoarcă în Epir. Astfel a pierdut, în fapt, toate câștigurile din Italia. Tarentum a rămas totuși sub influența Epirului, dar marea sa încercare din Occident eșuase.

Eșecul acesta conta mult mai mult decât soarta unei campanii. Expediția lui Pyrrhus le oferise grecilor șansa de a opri înaintarea Romei mai departe în Mediterana. Nevalorificarea acestei șanse a avut urmări mari. Cucerirea Magnei Graecia de către romani i-a adus pe aceștia în competiție directă cu Cartagina și a deschis drumul către primul război punic.

Ultimele războaie și moartea din Argos

Deși campania din vest îi secătuise armata și vistieria, Pyrrhus a pornit iar la război. L-a atacat pe rivalul său Antigonus al II-lea Gonatas și a ocupat ușor tronul Macedoniei. Dar, ca de atâtea ori, nici această izbândă nu a adus liniște.

Cleonymus, un spartan de neam nobil, i-a cerut ajutorul pentru a ocupa tronul Spartei. Pyrrhus a acceptat, urmărind să câștige pentru sine controlul asupra Peloponezului. Rezistența spartanilor a fost însă mai puternică decât se așteptase și planul a eșuat. În retragere, și-a pierdut fiul cel mare, Ptolemeu, care comanda ariergarda.

Imediat i s-a ivit o nouă ocazie, de data aceasta la Argos, oraș aflat în război civil. Antigonus se apropia cu oastea, iar Pyrrhus a intrat pe furiș în oraș cu armata sa. A găsit însă acolo trupe ostile. În luptele confuze de pe străzile înguste, a fost prins în capcană și doborât de pe cal. Căzătura i-a afectat șira spinării și l-a paralizat. Lovitura fatală i-a fost dată de un oștean macedonean, Zopyrus, care l-a decapitat.

Antigonus l-a incinerat cu toate onorurile și l-a trimis pe fiul său supraviețuitor, Helenus, în Epir. În același an, 272 î.Hr., Tarentum s-a predat romanilor când a aflat de moartea lui Pyrrhus.

Numele care a rămas

Pyrrhus a fost privit ca unul dintre cei mai mari comandanți ai Antichității. A scris memorii și mai multe cărți despre arta războiului, pierdute între timp. Faima lui a rezistat însă mai ales printr-o contradicție. A fost un general strălucit, capabil să învingă, dar victoriile lui puteau consuma atât de mult din ceea ce aveai încât succesul devenea aproape imposibil de folosit.

De aceea expresia născută din campania sa împotriva Romei a supraviețuit mai bine decât multe alte amintiri despre regii elenistici. În cazul lui Pyrrhus, istoria n-a păstrat doar un nume, ci și măsura exactă a unei ambiții care câștigă pe câmpul de luptă și pierde în bilanțul final.