Cunimund, regele care a pierdut Sirmium și regatul gepizilor

În anul 567, soarta unui regat s-a jucat rapid. Cunimund, ultimul rege al gepizilor, a fost zdrobit de longobarzii conduși de Alboin. Înfrângerea a adus nu doar moartea unui rege, ci și destrămarea formațiunii statale a gepizilor.

Sfârșitul nu a venit dintr-o singură lovitură. El s-a pregătit în ani de conflict, centrat pe un oraș de mare valoare, Sirmium, și pe o dușmănie moștenită. Cunimund a intrat în luptă cu o povară grea și cu puține opțiuni. A încercat sprijinul Bizanțului. A cedat și a recâștigat teren. A negociat. A întârziat. A făcut concesii. La capătul acestor alegeri, regatul său a dispărut.

Orașul din miezul conflictului

Istoria lui Cunimund nu poate fi înțeleasă fără Sirmium. Gepizii dețineau acest oraș important încă din 536, când îl cuceriseră de la Imperiul Bizantin, condus de împăratul Iustinian I. Sirmium, identificat astăzi cu Sremska Mitrovica, în Serbia, era un punct strategic. În jurul lui s-au legat promisiuni, alianțe și, în cele din urmă, prăbușirea unei puteri.

Din 549, gepizii se aflau în conflict deschis cu longobarzii. De partea longobarzilor se afla regele Audoin. În fața presiunii gepide, longobarzii au cerut și au primit ajutor de la Iustinian I. Împăratul a trimis circa 15.000 de soldați. Sursele insistă asupra mărimii acestei intervenții. Era o forță suficient de mare încât gepizii să încheie rapid un armistițiu cu longobarzii, dar numai după ce trupele bizantine pătrunseseră în regiune.

Rezultatul a fost apariția unui teritoriu larg care îi despărțea pe gepizii lui Thurisind de longobarzii lui Audoin. Între cele două popoare se instalase mai mult decât o separare militară. Sursele vorbesc despre o dușmănie de durată. Această tensiune veche avea să ajungă în mâinile lui Cunimund.

Moștenirea lui Thurisind

Cunimund a urcat pe tron după Thurisind. Potrivit mai multor surse, Thurisind fusese tatăl său. Succesiunea i-a adus coroana și povara unui conflict nerezolvat.

Dușmănia sa față de longobarzi avea, după aceleași surse, și o cauză personală. Fratele lui Cunimund, Turismod, ar fi fost ucis de Alboin, fiul lui Audoin și viitorul rege al longobarzilor. Prin urmare, războiul care avea să izbucnească din nou în timpul lui Cunimund era o confruntare între două puteri rivale și continuarea unei vrăjmășii între două case regale, purtată mai întâi de Thurisind și Audoin, apoi de Cunimund și Alboin.

Aici stă una dintre cheile domniei lui Cunimund. El nu a preluat un regat liniștit, ci unul situat între amintirea forței și o primejdie mereu prezentă. Deținea Sirmium, un câștig de mare valoare. Dar tocmai acest câștig îl lega direct de Bizanț și îl făcea vulnerabil într-un joc politic mai amplu decât puterea propriei sale formațiuni statale.

Promisiunea făcută Bizanțului

Războiul dintre gepizi și longobarzi a reizbucnit în 565. De data aceasta, longobarzii erau conduși de Alboin. Cunimund, ajuns între timp rege al gepizilor, a căutat ajutor la noul împărat bizantin, Iustin al II-lea. Oferta sa a fost limpede: sprijin militar în schimbul restituirii Sirmiumului.

Iustin al II-lea a acceptat. Pentru moment, această alegere i-a adus lui Cunimund un avantaj asupra longobarzilor. Era o victorie diplomatică, una nesigură. Regele gepid obținuse sprijinul de care avea nevoie, însă nu a retrocedat Sirmium bizantinilor.

Acest amănunt a schimbat dinamica. Cunimund a vrut ajutorul Bizanțului fără să plătească prețul promis. Pe termen scurt, manevra i-a folosit. Pe termen lung, i-a arătat cât de fragilă devenise poziția sa. Regii din jurul său puteau să piardă bătălii și să revină. Cunimund, în schimb, nu-și mai permitea multe ezitări. El depindea de un sprijin exterior pe care nu îl putea controla.

În același timp, inamicii săi își căutau alte soluții. Longobarzii au făcut ceea ce geopolitica vremii îi obliga atunci când lupta directă nu le mai era suficientă: au căutat un aliat care să schimbe balanța.

Alianța care a închis cercul

Longobarzii au încheiat o alianță cu avarii, un trib nou venit în regiune, stabilit la marginile răsăritene ale formațiunii statale a gepizilor. Pentru Cunimund, primejdia a devenit brusc dublă. Nu mai avea în față doar un dușman vechi, ci și o forță nouă, chiar lângă granițele sale.

În fața acestei presiuni, regele gepid a reluat oferta către Iustin al II-lea. De această dată, când împăratul a acceptat, Cunimund a cedat Sirmiumul bizantinilor. Gestul era enorm. Orașul pe care gepizii îl țineau din 536, cucerit de la Imperiul Bizantin, a revenit acum în mâinile acestuia, nu prin înfrângere directă, ci printr-o concesie făcută în schimbul ajutorului militar.

Aici se vede cât de strâmtorată devenise poziția lui Cunimund. Pentru a întări alianța anti-longobardă, a renunțat la bunul politic cel mai important pe care îl avea. A sacrificat Sirmium pentru a salva regatul. Numai că această alegere nu i-a adus rezultatul așteptat.

Trupele imperiale, odată intrate în Sirmium, au evitat joncțiunea cu gepizii. În sursele în limba engleză, ideea apare la fel de rece: au neglijat să li se alăture în luptă și au păstrat Sirmiumul. Bizanțul obținuse ceea ce voia. Cunimund a rămas cu promisiunea unui ajutor care nu mai venea la timp și în forma de care avea nevoie.

În același timp, nici avarii nu au apărut în acel moment pe câmpul de luptă. Totuși, simpla alianță a lor cu longobarzii fusese de ajuns pentru a izola regatul gepid și pentru a-i reduce marja de manevră. Cunimund pierduse orașul strategic, iar sprijinul pe care îl cumpărase prin această cedare nu s-a transformat în salvare.

567, anul prăbușirii

Deznodământul a venit în 567. Alboin a zdrobit forțele lui Cunimund, chiar fără a mai aștepta sosirea avarilor. Faptul este important. El arată cât de mult se răsturnase raportul de putere. Regele longobard nu mai avea nevoie de întreaga coaliție pentru a învinge. A atacat și a câștigat decisiv.

Potrivit cronicii lui Paul Diaconul, Alboin l-a ucis pe Cunimund. Tot acolo apare și detaliul care a făcut celebru acest sfârșit: craniul regelui învins a fost transformat într-o cupă de băut, numită în sursa engleză scala sau patera. Este unul dintre acele amănunte care au trecut dincolo de simpla informație cronologică. El comprimă într-un singur gest logica dură a epocii: victoria trebuia să se vadă, să se știe, să fie purtată ca semn al supunerii celuilalt.

Moartea lui Cunimund a închis și istoria independenței gepizilor. După înfrângerea sa, formațiunea statală a gepizilor s-a destrămat. Sursa suplimentară precizează că, după ce longobarzii au fost forțați de avari să plece în Italia, în 568, teritoriile regatului gepid au fost stăpânite de aceștia. Chiar și în această ultimă turnură se vede cât de puțin loc mai rămăsese pentru vechiul regat. Gepizii fuseseră înfrânți de longobarzi, dar spațiul lor politic urma să intre sub controlul avarilor.

Rosamunda și ecoul unei înfrângeri

Povestea lui Cunimund nu se oprește odată cu moartea lui. Ea continuă, într-o formă crudă, prin destinul fiicei sale, Rosamunda, numită și Rosemund în unele forme din surse. După înfrângerea regelui gepid, Alboin a forțat-o să se căsătorească cu el.

Sursele merg mai departe și leagă această căsătorie de memoria umilitoare a sfârșitului lui Cunimund. Paul Diaconul relatează că, în timpul unui ospăț la Verona, Alboin i-ar fi cerut Rosamundei să bea cu tatăl ei, silind-o de fapt să bea din craniul transformat în cupă. Umilința aceasta stă, în relatarea aceleiași tradiții, în spatele răzbunării de mai târziu. Rosamunda ar fi fost implicată în complotul care a dus la asasinarea lui Alboin în 572. Sursa română spune că ea ar fi stat în spatele complotului. Sursa engleză notează că l-a făcut ucis în somn.

Această continuare nu schimbă soarta lui Cunimund, dar îi arată ecoul. Înfrângerea sa a însemnat dispariția unui rege și a unui regat, dar și transformarea familiei sale în trofeu politic. Rosamunda a fost luată dintre cei învinși și plasată în casa învingătorului. În felul acesta, victoria lui Alboin voia să fie totală. Tocmai de aceea povestea s-a întors împotriva lui.

Ultimul rege

Cunimund rămâne în surse ca ultimul rege al gepizilor. Formula aceasta este simplă, dar în spatele ei stă o experiență istorică severă. El a condus într-un context în care nici forța militară, nici promisiunile diplomatice nu mai erau suficiente dacă erau făcute dintr-o poziție de slăbiciune.

A încercat să folosească rivalitățile vremii în avantajul său. A apelat la Iustin al II-lea și a promis Sirmiumul. A amânat cedarea. A repetat oferta. A cedat în cele din urmă orașul pentru a întări o alianță. Dar Bizanțul și-a urmărit propriul interes, iar longobarzii și-au găsit propria soluție prin alianța cu avarii. Cunimund a rămas prins între aceste forțe, într-un moment în care fiecare pas greșit costa mai mult decât înainte.

De aceea povestea lui are greutate. Ea arată cum se destramă o putere atunci când trebuie să-și apere în același timp teritoriul, prestigiul și alianțele. Sirmiumul, orașul pe care gepizii îl luaseră în 536 și pe care Cunimund l-a dat înapoi în speranța salvării, este miezul acestui destin. El concentrează tot: succesul trecut, presiunea prezentului și prețul final.

Când Alboin l-a înfrânt în 567, nu cădea doar un rege. Cădea ultima șansă a gepizilor de a rămâne o putere de sine stătătoare.