Cumanii, poporul stepelor care a schimbat echilibrul medieval la Dunăre și Marea Neagră

La început, totul s-a jucat pe spațiul larg al stepelor. În secolul al IX-lea, cumanii se aflau între Ural și Volga, aproape de pecenegi. Apoi roata s-a pus în mișcare. Pecenegii au pornit spre vest, între Nistru și Carpați, iar cumanii le-au luat locul dintre Don și Nipru. Mai târziu, când resturile pecenegilor decimate în luptele cu Imperiul Bizantin au trecut peste Dunăre, cumanii au coborât și mai mult spre apus și au luat în stăpânire, între 1070-75, teritorii dintre Nistru și Carpați. Acolo începe povestea lor cu adevărat importantă pentru istoria acestei părți de Europă.

Cronicile i-au văzut adesea în mișcare, dar nu erau o simplă mulțime fără chip. Erau un popor originar din Asia, din grupul turcilor kîpceak, cu o tradiție care îi lega de tribul primordial Kîmek. În izvoare apar și sub alte nume. În cronicile rusești sunt polovțieni. În sursele apusene sunt numiți cumani. În sursele răsăritene apar ca kipceaki. Însă dincolo de nume, ceea ce i-a făcut memorabili a fost felul în care au intrat în istoria medievală a spațiului dintre Marea Neagră, Dunăre și Carpați: ca forță militară, ca aliat primejdios, ca vecin imposibil de ignorat și, în cele din urmă, ca popor risipit de o mare invazie.

Între triburi, stepă și putere

Lumea cumanilor era o lume de triburi și ramuri tribale. Sursele păstrează nume care astăzi pot părea îndepărtate, dar care spun ceva esențial despre organizarea lor. Tribul „mamă” al cumanilor medievali era legat de turcii oghuzi Bozok sau Bozokler, iar ramura Günhan îi includea pe cumani alături de alte clanuri și triburi adiacente. Alte ramuri ale Bozokler-ilor erau Ay Han și Yıldız Han. Din cealaltă mare familie tribală a oguzilor, Üçok sau Üçokler, o ramură, Gökhan sau Gök Han, îi includea pe pecenegi. Toate aceste triburi aveau ca totem diferite păsări răpitoare.

Izvoarele bizantine și rusești au distins chiar între cumani „sălbatici” și cumani „pașnici”. Cei din urmă erau aceia cu care bizantinii și Rusia Kieveană puteau coopera. Din lumea aceasta tribală apar nume precum Burci sau Burciu, Ulaș, Ursobici, Toksobici, Citievici, Kolobici, Etebici, Terterobici, Olperliueve, Elobici ori Emiakovie. Din grupul Terterobici a provenit dinastia bulgară Terter. Aceste nume nu sunt un simplu inventar. Ele arată că puterea cumană nu a fost o putere centralizată, ci una formată din unități tribale legate larg între ele.

Și tocmai aici stă una dintre cheile ascensiunii și căderii lor. Teritoriul larg pe care îl controlau era o confederație, nu un stat puternic unit. Hanurile acționau din proprie inițiativă. Forța lor era mare, întinderea stăpânirii impresionantă, dar coeziunea politică rămânea fragilă. Cât timp nu exista o amenințare care să-i strivească dintr-o singură lovitură, această organizare le-a fost de ajuns. Când acea lovitură a venit, slăbiciunea s-a văzut imediat.

Drumul spre apus

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, cumanii au împins și mai mult linia puterii lor spre vest. După dispariția puterii pecenegilor în urma luptelor cu Imperiul Bizantin, au luat în stăpânire teritoriile dintre Nistru și Carpați. Resturile pecenegilor s-au contopit cu ei. Așa s-a format noul echilibru al stepelor de la nordul Mării Negre.

Deja în secolul al XI-lea au avut lupte cu bizantinii și cu ungurii. Cu bizantinii, aceste conflicte au continuat și în secolul următor. Ana Comnena scria că în 1087 cumanii și pecenegii conduși de Tzelgu au atacat Imperiul Roman, însoțiți de „daci”. Identitatea acestor „daci” este disputată, dar aceeași Ana arată că locuiau pe pantele de nord ale munților Haemus, spre deosebire de macedoneni, aflați pe pantele de sud. În această observație se află una dintre marile tensiuni ale epocii: cumanii nu apăreau niciodată singuri în peisajul politic, ci aproape întotdeauna în alianțe, coaliții sau amestecuri de populații care schimbau raporturile de putere din regiune.

Au pătruns și în Transilvania, în 1092. Dar centrul puterii lor a rămas multă vreme între Don și Nipru, în ceea ce sursele numesc Cumania Albă. De acolo iradiau spre mai multe direcții: spre Rusia Kieveană, spre Bizanț, spre regatul Ungariei, spre Balcani. În sursele engleze apare limpede și amploarea acestei prezențe. Cumanii locuiau într-un spațiu schimbător, la nord de Marea Neagră și de-a lungul Volgăi, într-o regiune numită Cumania. De acolo se amestecau în politica Caucazului și a Imperiului Horezmian și au exercitat o influență durabilă asupra Balcanilor medievali.

Primele lor ciocniri mari cu Rusia Kieveană au deschis un conflict de lungă durată. În 1055, o confruntare a fost evitată printr-o înțelegere. În 1061 însă, cumanii conduși de Sokal au invadat și devastat principatul Pereiaslavl, iar de aici a început un război care avea să dureze 175 de ani. În 1068, la râul Alta, au învins armatele celor trei fii ai lui Iaroslav cel Înțelept. După victorie, au invadat în repetate rânduri Rusia Kieveană, devastând ținuturile și luând captivi.

În aceeași logică a presiunii continue, au lovit și regatul Ungariei. În 1089, Ladislau I al Ungariei i-a învins după un atac asupra regatului. În 1091 și 1091/1092, raidurile lor au atins din nou Transilvania și Ungaria. Au înaintat până la Bihar și până la Tisa și Timiș. Încărcați cu pradă și prizonieri, s-au împărțit în trei grupuri și au fost loviți de regele Ladislau I. În 1099, cumanii conduși de Boniak au zdrobit o armată ungară și au luat tezaurul regal.

Aliați temuți și vecini imposibili

Imaginea cumanilor nu poate fi redusă la invazii. Ei au fost și aliați căutați, uneori decisivi. În vremea românilor balcanici Asănești, cumanii au luat parte, ca aliați ai românilor și bulgarilor, la luptele împotriva bizantinilor. Sursele engleze completează acest tablou și spun clar că, în alianță cu bulgarii și cu vlahii, cumanii au avut un rol important în răscoala condusă de frații Asen și Petru de la Târnovo, care a dus la victoria împotriva Bizanțului și la restaurarea independenței Bulgariei în 1185. Participarea lor la crearea celui de-al Doilea Țarat Bulgar a adus schimbări de bază în sfera politică și etnică a Bulgariei și a Balcanilor.

Mai târziu, în 1205, la Adrianopol, 14.000 de călăreți ușori cumani au contribuit la victoria zdrobitoare a lui Caloian împotriva cruciaților latini. Acesta este unul dintre acele momente în care rolul lor se vede fără rest. Ei nu erau doar o putere de margine, ci o forță capabilă să decidă o mare bătălie a epocii.

În raport cu Bizanțul, legăturile au oscilat între pradă și serviciu militar. Au atacat imperiul, au prădat provincii balcanice, dar au fost și angajați ca mercenari. În raport cu statele rusești, aceeași alternanță. Au fost adversari redutabili, însă au intrat și în alianțe. Uneori aceste alianțe se făceau împotriva unui rival comun, alteori împotriva unui principe vecin. În această lume, loialitatea era mai degrabă un calcul al momentului decât o regulă.

În sud și est de Carpați, prezența lor a fost suficient de puternică pentru ca regiunea să fie cunoscută sub numele de Cumania. Lucrările de referință vorbesc despre un comitat numit Cumania, o bază militară puternică într-o zonă alcătuită din părți ale Moldovei și Țării Românești. Documentele românești arată aceeași realitate sub alt unghi: „Cumanii negri”, pomeniți în secolul al XIII-lea, erau probabil amestecați cu români din Muntenia, cunoscută atunci sub numele de Cumania.

Acest amestec este important. El arată că lumea cumană nu a rămas în afara spațiului românesc, ci a intrat în el, s-a așezat în el și s-a topit treptat în populațiile din jur. Unele grupuri s-au integrat printre români. Altele au mers în Ungaria. Altele au trecut peste Dunăre.

Crucea, episcopia și titlul de rege al Cumaniei

Un alt capitol esențial al istoriei cumanilor este creștinarea unei părți dintre ei. După înfrângerea și decimarea suferite în urma marii lovituri mongole de la Kalka, cumanii s-au apropiat mai mult de unguri. O parte au primit creștinismul catolic în 1227, ceilalți au rămas păgâni.

Pentru cumanii creștinați catolic, în Moldova activa episcopatul cuman, a cărui primă mențiune este din 1217. El fusese înființat pentru propagarea catolicismului, dar acțiunea organizată capătă greutate abia odată cu creștinarea cumanilor și este pusă în 1227 sub protectoratul Ungariei. Au existat încercări de implantare a catolicismului și la est și sud de Carpați. Una dintre ele a fost Episcopia de Milcovia a cumanilor, înființată la 13 septembrie 1229 din inițiativa regelui Ungariei Albert al II-lea și a papei Grigore al IX-lea. Invazia mongolă din 1241 a distrus-o din temelie. Încercările ulterioare de a o reînființa au eșuat.

Nu este un detaliu secundar faptul că regele Ungariei și-a luat, din 1233, titlul de rege al Cumaniei. Titlul spune cât de important devenise acest spațiu pentru politica regatului. Nu era vorba doar despre convertirea unui popor, ci despre integrarea unei regiuni și a unei forțe militare într-o ordine politică nouă.

Urme despre limba cumană s-au păstrat și ele. Un glosar al unui venețian din secolul al XIII-lea arată că limba lor stătea în raport de dialect cu limba turcă și limba tătară. Limba cumană este atestată în documente medievale și este cea mai bine cunoscută dintre limbile turcice timpurii. Pentru misionarii catolici a existat chiar un manual lingvistic, Codex Cumanicus, alcătuit pentru a-i ajuta să comunice cu cumanilor. Din tradiția creștinării s-a păstrat și rugăciunea Tatăl Nostru în limba cumană, consemnată la Kunszentmiklós, în Ungaria.

Kalka, marea ruptură

Tot ce făcuseră cumanii până atunci, toate alianțele, toate raidurile și toate echilibrele lor mobile, au început să se clatine în fața mongolilor. În 1220, mongolii conduși de Jebe și Subutai au trecut Caucazul și i-au întâlnit pe cumani în Subcaucazia. Mai mulți hani cumani au murit în luptă. Cei rămași, sub hanul Köten, au căutat ajutor la principii ruși.

Scena este una dintre cele mai limpezi și mai grele din toată povestea lor. Köten a fugit la curtea ginerelui său, Mstislav cel Viteaz din Halici, ducând daruri multe: cai, cămile, bivoli și fete. Și a rostit avertismentul care ar fi trebuit să schimbe totul:

„Today the Mongols took away our land and tomorrow they will come and take away yours”

La început, avertismentul a fost ignorat. Rușii nu uitaseră raidurile cumanilor. Dar când vestea apropierii mongolilor a ajuns la Kiev, s-a ținut un sfat de război și s-a făcut alianța dintre ruși și cumani. Armata comună număra în jur de 80.000 de oameni. Au trecut Niprul și au mers nouă zile spre est, urmărind un contingent mongol care se retrăgea înșelător.

Bătălia de la Kalka, în 1223, a fost catastrofa. Confuzia, greșelile și calitățile militare ale mongolilor au decis totul. Rușii și cumanii au fost înfrânți. În haos, cumanii au reușit să se retragă. Rușii nu. Pentru cumani, Kalka a fost începutul sfârșitului ca mare putere a stepelor.

Lovitura finală a venit în anii 1237-1240, odată cu a doua invazie mongolă a Europei răsăritene. O parte dintre cumani au plecat la bulgarii de pe Volga. O altă parte s-a îndreptat spre Bulgaria, încă din vara lui 1237. Alții au fugit spre apus. În 1238-1239, atacul direct asupra Cumaniei a întâmpinat rezistență, dar în 1241 controlul cuman asupra stepelor pontice a încetat. Confederația cumano-kipceakă a încetat să mai existe ca entitate politică.

Risipiți în toate direcțiile

Din acel moment, istoria cumanilor este istoria unei risipiri. O parte au trecut Dunărea. O parte au intrat în Ungaria, unde regele Béla al IV-lea i-a colonizat lângă Tisa, în 1239. Alții au ajuns în Imperiul Bizantin și în al Doilea Țarat Bulgar. Alții au rămas în nordul Mării Negre și s-au amestecat cu populația turcică din Hoarda de Aur. Unii captivi cumani au fost vânduți ca sclavi și au ajuns mameluci în Egipt, unde unii au atins chiar rangul de sultan sau au deținut putere regională ca emiri ori bei.

Dar în această împrăștiere se vede și paradoxul lor. Ca popor, au dispărut repede. Ca influență, au rămas. În Ungaria, grupuri de cumani au fost așezate în câmpia mare, iar două regiuni au purtat numele lor. În izvoarele românești, o mare parte dintre cei din Ungaria s-au reîntors după 1290 în nordul Mării Negre, unde s-au contopit cu populația tătară din Hoarda de Aur.

În spațiul românesc, urmele numelui lor au rămas în toponimie. În Moldova și Muntenia, dar și în sudul Transilvaniei, sunt amintite nume precum Comani, Comana, Comanca, Comănești, Teleorman, Caracal, Horez, Dărmănești, Cozia, Ozun, precum și numele personale sau de familie Coman, Comaniciu, Comăneci. Totuși, aceeași sursă avertizează că aceste cuvinte și derivatele lor din România modernă nu par a avea neapărat legătură directă cu numele cumanilor medievali, deoarece nu au fost înregistrate decât târziu și nici arheologic nu a fost confirmată existența unor așezări cumane în locurile unde aceste nume sunt frecvente. Alți autori înclină totuși să creadă că unele localități, precum Comănești sau Comana, derivă de la cumani.

Despre chipul lor, izvoarele au lăsat observații diferite. Ana Comnena spune că aveau capul lunguieț. Georgius Heinricus Pertz îi descrie cu fața lungăreață, brună, negricioasă, oacheșă. O mărturie misionară vorbește despre statură lungă și impunătoare. O altă părere îi descrie cu părul blond, pielea deschisă și ochii albaștri. Aceste contraste spun mai puțin despre un „tip” sigur și mai mult despre complexitatea unui popor de stepă aflat în mișcare și în amestec.

Povestea cumanilor are, așadar, o forță aparte. Ei au venit din Asia, au urcat în prim-planul istoriei medievale dintre Don, Nipru și Dunăre, au lovit și au fost căutați, au schimbat războaie și alianțe, au sprijinit lupte împotriva Bizanțului, au intrat în jocul regatului ungar, au fost atinși de misiunea catolică și de puterea titlurilor regale, apoi au fost zdrobiți de mongoli și împinși în toate direcțiile. Ca popor, s-au topit. Ca prezență istorică, au rămas una dintre marile puteri de frontieră ale Evului Mediu răsăritean.