Cum a început persecuția creștinilor sub Dioclețian

În februarie 303, la Nicomedia, hotărârea a căpătat formă de lege. O biserică nou ridicată a fost rasă, cărțile sfinte au fost arse, iar bunurile au fost confiscate. A doua zi a apărut primul edict împotriva creștinilor. Din acel moment, ceea ce până atunci fusese, în multe locuri, o presiune intermitentă s-a transformat într-o ofensivă a statului roman împotriva unei comunități care crescuse mult și devenise imposibil de ignorat.

Persecuția numită mai târziu „Marea Persecuție” a fost cea mai severă din istoria creștinilor sub Imperiul Roman. Dar povestea ei nu este aceea a unui imperiu care a lovit peste tot la fel. Este povestea unei puteri care a vrut uniformitate religioasă și a descoperit că propriul ei teritoriu reacționa diferit: cu zel în Orient, cu reținere în Galia și Britannia, cu rupturi adânci în Africa, cu opriri și reluări după fiecare schimbare de împărat.

În centrul ei stă un regim care se vedea pe sine drept restaurator al vechii ordini romane. Dioclețian nu a pornit imediat o prigoană generală după venirea sa la putere în 284. Sursele arată, însă, o schimbare treptată. În primii cincisprezece ani ai domniei sale, i-a epurat pe creștini din armată, a condamnat maniheismul și s-a înconjurat de adversari publici ai creștinismului. În iarna lui 302, presiunea a devenit directă: Galerius i-a cerut să înceapă o persecuție generală. Dioclețian a ezitat, a cerut îndrumare unui oracol, iar răspunsul a fost interpretat ca o susținere pentru poziția lui Galerius. De aici începe cotitura.

Înainte de edicte

Creștinii nu erau o noutate pentru statul roman. Fuseseră de multă vreme ținta unor discriminări locale. Împărații de dinainte de Dioclețian fuseseră, totuși, reticenți în a emite legi generale împotriva lor. Situația s-a schimbat în jurul anului 250, sub Decius și Valerian, când locuitorii imperiului, inclusiv creștinii, au fost obligați să aducă jertfe zeilor romani sub amenințarea închisorii și apoi a execuției. După urcarea pe tron a lui Gallienus, în 260, aceste legi au fost suspendate, iar Biserica a cunoscut aproape patru decenii de liniște oficială.

Tocmai această liniște a schimbat datele problemei. După 260, comunitățile creștine au crescut repede, mai ales în Orient. În unele mari orașe, bisericile nu mai erau discrete. La Nicomedia, una dintre ele stătea chiar pe o colină care domina palatul imperial. În anumite regiuni, precum Africa de Nord și Egipt, vechile divinități își pierdeau din credibilitate. După pacea lui Gallienus, creștinii ajunseseră și în ranguri înalte ale administrației romane. Chiar Dioclețian numise unii creștini în asemenea poziții.

Dar aceeași creștere a făcut ca diferența dintre creștini și ordinea romană tradițională să pară tot mai vizibilă. Regimul tetrarhic, condus de patru împărați, se prezenta ca un program de refacere a lumii romane. Dioclețian se voia un „restaurator”, un împărat convins că statul putea interveni energic în viața publică pentru a reface moravurile, legea și religia. Unitatea cultului conta. Vechile obiceiuri contau. Iar societățile independente, greu de integrat în această ordine, stârneau suspiciune.

Creștinii erau vulnerabili tocmai aici. Evreii se bucurau de toleranță imperială din cauza vechimii credinței lor și erau exceptați de la unele obligații. Creștinii nu aveau acest avantaj. Religia lor era văzută ca nouă, iar legătura cu iudaismul nu mai funcționa, în ochii autorităților, ca scut. În vârful administrației existau, în plus, oameni ostili toleranței. Sursele amintesc de Porphyry din Tyr și de Sossianus Hierocles, guvernator al Bitiniei, ca figuri care exprimau o opoziție ideologică față de creștinism.

Drumul spre ruptura din 303

Un episod petrecut după războaiele persane a arătat că schimbarea de ton nu mai era doar teorie. La Antiohia, în 299, în timpul unor ceremonii de sacrificiu și divinație, haruspicii nu au putut citi semnele din animalele sacrificate. S-a spus că ritualul fusese tulburat de oameni profani. Unii creștini din anturajul imperial fuseseră văzuți făcând semnul crucii. Dioclețian a reacționat cu furie și a cerut ca toți membrii curții să sacrifice. Au plecat apoi scrisori către comandanții militari, cerând ca întreaga armată să facă jertfe sau să fie îndepărtată.

Nu era încă persecuția generală, dar direcția era limpede. În aceeași perioadă, Dioclețian a lovit dur și în manihei. La 31 martie 302, într-un edict adresat proconsulului Africii, a prezentat această credință ca pe o sectă nouă și periculoasă, venită din Persia, care tulbura liniștea publică și amenința comunitățile civice. Autorii și conducătorii trebuiau pedepsiți sever, scrierile arse, adepții încăpățânați executați, iar averile confiscate. Logica era aceeași care urma să fie aplicată și creștinilor: statul vedea într-o minoritate religioasă o primejdie pentru ordinea sa morală și politică.

În toamna lui 302, tot la Antiohia, diaconul Romanus a întrerupt cu voce tare niște sacrificii de la curte. A fost arestat. Pedeapsa inițială, arderea de viu, a fost schimbată de Dioclețian după ce ploaia a stins focul; i s-a tăiat limba. Romanus a fost executat la 18 noiembrie 303. Episodul nu a provocat singur persecuția, dar a adâncit iritarea împăratului.

La Nicomedia, în 302, tensiunea a ajuns la punctul de rupere. Potrivit surselor, Dioclețian și Galerius au discutat direct politica față de creștini. Dioclețian susținea o măsură limitată, care să-i îndepărteze pe creștini din birocrație și din armată. Galerius cerea mai mult. S-a consultat din nou oracolul lui Apollo. Curtea a interpretat răspunsul în sensul dorit de adversarii creștinilor: „cei drepți de pe pământ” împiedicau zeul să vorbească, iar aceștia nu puteau fi decât creștinii. Dioclețian a cedat. A acceptat persecuția generală.

Ziua în care legea a coborât peste Biserică

La 23 februarie 303, chiar în ziua sărbătorii Terminalia, Dioclețian a poruncit distrugerea bisericii din Nicomedia, arderea scripturilor și confiscarea tezaurului. A doua zi a fost publicat primul edict. Țintele lui erau clare: clerul superior și proprietățile creștinilor. Creștinilor li se interzicea să se adune pentru cult; lăcașurile de închinare, cărțile liturgice și scripturile trebuiau distruse în întreg imperiul.

Edictul lovea și în statutul juridic al credincioșilor. Creștinii își pierdeau dreptul de a cere protecție în fața tribunalelor și deveneau expuși torturii judiciare. Senatorii, ecveștrii, decurionii, veteranii și soldații creștini își pierdeau rangurile. Libertii imperiali creștini erau readuși în starea de dependență.

Dioclețian a cerut ca măsura să fie aplicată „fără vărsare de sânge”, împotriva dorinței lui Galerius, care voia arderea de vii a celor ce refuzau să sacrifice. În practică, însă, judecătorii locali au condamnat adesea la moarte, iar în Orient arderea de viu a devenit o metodă frecventă de execuție.

Edictul a produs imediat și primele gesturi de sfidare. La Nicomedia, un om numit Eutius l-a smuls și l-a rupt, strigând: „Here are your Gothic and Sarmatian triumphs!” A fost arestat pentru trădare, torturat și ars de viu. A devenit primul martir al edictului.

Aplicarea a fost rapidă. În Palestina, prevederile erau cunoscute și puse în practică până în martie sau aprilie. În Africa de Nord, funcționarii le foloseau până în mai sau iunie. Dar din chiar acest început se vede marea realitate a întregii persecuții: nu a fost la fel peste tot. În Galia și Britannia, Constantius nu a aplicat primul edict decât foarte slab sau deloc. În Orient, legislația avea să devină tot mai aspră.

Când edictele s-au înmulțit

Primul edict nu a fost sfârșitul, ci începutul. În vara lui 303, după o serie de răscoale în Melitene și Siria, a fost publicat al doilea edict, care cerea arestarea și întemnițarea tuturor episcopilor și preoților. Închisorile s-au umplut repede. Eusebiu scrie că numărul clericilor arestați era atât de mare încât criminalii de drept comun au trebuit eliberați pentru a face loc noilor prizonieri.

Pe 20 noiembrie 303, înaintea aniversării a douăzeci de ani de domnie, Dioclețian a emis un al treilea edict. Era, în aparență, o amnistie. Clericii închiși puteau fi eliberați dacă acceptau să sacrifice zeilor. Pentru autoritate, miza era mare: o ieșire onorabilă și, poate, o lovitură dată unității creștine prin apostazia publică a clerului. Pentru cei închiși, alegerea era crudă. Unii au sacrificat de bunăvoie. Alții au cedat sub tortură. În alte cazuri, paznicii au simulat sacrificiul sau au declarat că el avusese loc, doar pentru a putea goli închisorile.

În 304 a venit al patrulea edict. De data aceasta, ordinul mergea până la capăt: toți locuitorii, bărbați, femei și copii, trebuiau să se adune într-un loc public și să aducă jertfă colectivă. Refuzul se pedepsea cu moartea. Data exactă nu este sigură, dar edictul era aplicat în Balcani în martie 304, la Thessalonica în aprilie și curând apoi în Palestina.

Astfel, persecuția a trecut de la o lovitură împotriva instituției Bisericii la o încercare de a constrânge întreaga populație creștină. Nu mai era vorba doar despre cărți, biserici și episcopi, ci despre supunerea religioasă a tuturor. În această trecere se vede cel mai bine ambiția politică a regimului tetrarhic: conformitate publică, vizibilă, verificabilă.

Un imperiu, mai multe persecuții

Dacă edictele erau imperiale, aplicarea lor a rămas regională. Tocmai aici stă una dintre cheile evenimentului. În teritoriile lui Constantius, Britannia și Galia, persecuția a fost cea mai blândă. Sursele spun că acolo cel mult distrugerea clădirilor de cult a fost resimțită, iar al doilea, al treilea și al patrulea edict par să nu fi fost aplicate deloc în Occidentul său. După moartea lui Constantius, fiul său, Constantin, ajuns la putere în 306, a pus capăt oricărei persecuții în domeniul său, a restituit proprietățile pierdute și a acordat creștinilor deplină libertate.

În teritoriile lui Maximian, Italia, Spania și Africa, edictele au fost aplicate ferm. În Africa, efectele au fost deosebit de adânci. Elitele politice locale au insistat asupra executării persecuției, iar creștinii, mai ales cei din Numidia, au rezistat cu încăpățânare. Pentru ei, predarea scripturilor era o apostazie gravă. Acolo s-a născut una dintre cele mai durabile urmări ale persecuției: ruptura dintre cei care cedaseră și cei care se considerau „curați”. Din această criză avea să se dezvolte donatismul, o mișcare care refuza orice compromis cu autoritatea romană și cu episcopii care predaseră cărțile sfinte.

La Cartagina, în 304, creștinii din Abitinae, aduși în oraș și întemnițați, au devenit punctul unei confruntări care prevestea schisma. Prietenii și rudele lor, veniți cu hrană, au fost hărțuiți, bătuți și biciuiți de o mulțime locală. Hrana a fost împrăștiată pe jos. Mai târziu, alegerea lui Caecilian ca episcop al Cartaginei a fost contestată tocmai prin acuzația că tradiția de a preda scripturile îl făcea nevrednic. Adversarii au susținut un alt candidat, pe Majorinus, iar urmașul acestuia, Donatus, a dat numele mișcării.

În Italia, tabloul a fost mai schimbător. Persecuția a rămas puternică până la abdicarea lui Maximian, în 305, apoi a început să slăbească. În 306, Maxentius a adus toleranța în domeniul său, deși nu a oferit imediat restituirea proprietăților confiscate. În Roma, comunitatea creștină a fost, însă, marcată de propriile ei conflicte între cei „căzuți” și rigoriști, conflicte care au dus la revolte și exiluri.

În Orient, acolo unde domneau Dioclețian, Galerius și apoi Maximinus, persecuția a fost cea mai acerbă. Aici edictele au fost urmărite cu cel mai mare zel. Aici arderea de viu a devenit frecventă. Aici, după 311, chiar și după încercarea lui Galerius de a pune capăt ostilităților, persecuția a fost reluată în unele provincii de succesorul său, Maximinus, până în 313.

De la Nicomedia la toleranță

Chiar la Nicomedia, unde începuse ofensiva, atmosfera a devenit repede încă și mai sumbră. Înainte de sfârșitul lui februarie 303, un incendiu a distrus o parte a palatului imperial. Galerius l-a convins pe Dioclețian că vinovații erau conspiratori creștini în legătură cu eunucii palatului. S-a deschis o anchetă, dar nu a fost găsit niciun responsabil cert. Au urmat însă execuții. Dorotheus și Gorgonius, eunuci ai palatului, au fost eliminați. Un anume Petru a fost biciuit, rănile i-au fost frecate cu sare și oțet, apoi a fost fiert încet deasupra focului. Execuțiile au continuat cel puțin până la 24 aprilie 303, când șase persoane, între care episcopul Anthimus, au fost decapitate.

Totuși, sistemul care părea de neclintit a început curând să se fisureze. La 1 mai 305, Dioclețian și Maximian au abdicat. Constantius și Galerius au devenit augusți, iar Severus și Maximinus au devenit cezari. În această a doua tetrarhie, doar împărații din răsărit au continuat persecuția cu hotărâre. În apus, schimbarea a fost rapidă. Constantin, succedându-i tatălui său la 25 iulie 306, a pus imediat capăt persecuțiilor din domeniul său și a restituit ceea ce fusese confiscat. Maxentius, ajuns la putere la Roma la 28 octombrie 306, a adus și el toleranță religioasă în teritoriul său.

Punctul de cotitură oficial a venit în 311. La 30 aprilie, în Orient, persecuția a fost întreruptă oficial prin actul emis de Galerius la Serdica. Textul păstrat de Lactanțiu și redat și de Eusebiu arată limpede schimbarea. Galerius nu admite că persecuția fusese o greșeală, dar acceptă că acei creștini pe care statul încercase să-i readucă la vechile practici trebuie lăsați să existe și să se adune, cu condiția să nu tulbure ordinea. În schimb, li se cere să se roage pentru sănătatea împăratului și pentru siguranța statului.

Consequently, in accord with our indulgence, they ought to pray to their god for our health and the safety of the state, so that the state may be kept safe on all sides, and they may be able to live safely and securely in their own homes.

Edictul lui Galerius a însemnat sfârșitul ostilităților, dar nu peste tot pentru mult timp. În teritoriul lui Maximinus, persecuția a fost reluată și a continuat până în 313. Abia atunci, după întâlnirea dintre Licinius și Constantin la Milano, termenii unei păci generale au fost fixați și publicați la Nicomedia, la 13 iunie 313. Tradiția a reținut acest act drept Edictul de la Milano. El oferea creștinilor libertate de cult și extindea principiul toleranței și către celelalte religii, în numele păcii timpului.

Marea Persecuție nu a oprit ascensiunea Bisericii. Sursele spun limpede că a adus moarte, tortură, închisoare și dezrădăcinare pentru mulți, dar că cei mai mulți creștini ai imperiului au evitat pedeapsa. În schimb, a lăsat altceva, poate la fel de important: o memorie a martirilor și răni interne care au despărțit comunități întregi. Statul roman a vrut supunere religioasă universală. A obținut, pentru câțiva ani, frică și conformare în unele locuri. Dar a scos la iveală și limitele propriei puteri.