Cum a căzut Ierusalimul în asediul din 70

Cu puțin înainte de luna plină din primăvara anului 70, Ierusalimul a văzut apropiindu-se o forță cum Iudeea nu mai văzuse. Titus era în fața orașului cu legiunile V, X, XII și XV, însoțite de cavalerie, trupe de geniu și alte auxiliare. Aproape 80.000 de oameni, potrivit istoricilor romani. În oraș era Pesach, iar cetatea era plină de pelerini veniți din toate colțurile lumii. Dincolo de ziduri se aduna armata romană. Înăuntru, în loc de unitate, izbucniseră lupte între facțiuni rivale.

Acesta a fost marele paradox al asediului. Ierusalimul avea ziduri puternice și poziție greu de atacat, mai ales spre sud, est și vest, unde văile abrupte îl apărau firesc. Dar partea de nord, singura pe unde un atac serios putea fi împins, a devenit locul unde s-a decis totul. Acolo au început berbecii și spărgătoarele de zid să lovească. Acolo s-a văzut, pas cu pas, cum o cetate încăpățânată era împinsă înapoi, apoi încercuită, apoi înfometată. Și tot acolo s-a deschis drumul spre Templu, inima religioasă și simbolică a orașului.

Asediul Ierusalimului din 70 a fost evenimentul decisiv al Primei Revolte Iudaice împotriva Imperiului Roman. Căderea orașului a marcat sfârșitul efectiv al revoltei. Dar miza nu a fost numai militară. Distrugerea Templului al Doilea a însemnat o ruptură adâncă în istoria iudaică, religioasă și culturală. După aceea, Ierusalimul nu a mai fost doar un oraș cucerit. A devenit un loc al ruinei, al memoriei și al unei transformări istorice care avea să dureze secole.

Orașul împărțit înaintea furtunii

Înainte ca berbecii romani să lovească zidurile, Ierusalimul era deja slăbit dinăuntru. În oraș se confruntau facțiuni rivale. Lucrările de referință vorbesc despre Ioan din Ghisala, Simon bar Giora și Eleazar ben Simon, fiecare stăpânind o parte din cetate și fiecare luptând împotriva celorlalți. Tacit și Josephus, citați indirect în aceste lucrări, descriu un oraș împărțit între trei generali și trei armate.

Rivalitatea nu era un simplu conflict politic. Ea distrugea apărarea chiar în clipa în care se apropia lovitura romană. În luptele dintre facțiuni au fost nimicite proviziile de hrană ale orașului, tocmai cele de care Ierusalimul avea să aibă nevoie într-un asediu. Când populația a crescut din cauza refugiaților și a pelerinilor de Pesach, această lovitură s-a dovedit devastatoare. Orașul era suprapopulat, dependent de aprovizionare și tot mai vulnerabil la foamete.

Abia când artileria romană a început să lovească fără încetare, iar spărgătoarele de zid au răsunat zi și noapte, conflictul dintre rivali s-a oprit. Izvoarele istorice spun limpede: rivalii au făcut pace atunci când pericolul nu mai putea fi ignorat. Dar pacea a venit târziu. Fisurile din interior slăbiseră deja orașul. Ceea ce a urmat a fost o rezistență înverșunată, însă purtată de o cetate care își consumase singură o parte din putere.

Nordul zidurilor și prima breșă

Titus a atacat unde Ierusalimul era cel mai expus. Sudul, estul și vestul erau apărate de versanți abrupți. În schimb, la nord se aflau trei ziduri puternice, iar acolo s-a concentrat asediul. Romanii și-au așezat taberele, au cerut predarea și au primit, potrivit istoricilor romani, râsete zeflemitoare. Atunci a început atacul.

Artileria romană a intrat în acțiune. „Scorpiones”, descrise ca tunuri cu tragere rapidă, și „ballistae”, catapulte de pietre, și-au reglat loviturile asupra orașului. Fiecare dintre aceste arme grele arunca pietre de 100 de kilograme până la 185 de metri. Berbecii și spărgătoarele au început să lovească fundațiile. În fața acestui atac continuu, primul mare punct de apărare a cedat.

La începutul lui mai, după două săptămâni, în zidul cel mai nordic se căscase deja o breșă. După alte cinci zile, romanii au pătruns și prin al doilea zid. Asediații au contraatacat hotărât și au recâștigat pentru scurt timp controlul asupra lui. Au mai trecut câteva zile până când romanii au cucerit din nou această linie. În cele din urmă, suburbia nordică a căzut în mâinile lor.

Titus a crezut atunci că orașul se va preda. A oprit atacul și a recurs la o demonstrație de forță. Timp de patru zile, sub ochii celor de pe ziduri, armata romană a defilat în ținută de paradă. Legionarii și-au lustruit armurile, cavaleria și-a împodobit caii, trompetele au răsunat, iar zeci de mii de soldați au primit solda și hrană din belșug în văzul celor închiși în cetate. Mesajul era limpede: rezistența era zadarnică.

Demonstrația a eșuat. Asediații nu s-au predat. Ostilitatea de pe ziduri a rămas neclintită. Lupta a reînceput și s-a apropiat de zona Templului și de Orașul de Sus. Romanii au adus copaci din împrejurimi pentru căi de atac și pentru maşinăriile de asediu. Asediații ieșeau violent, incendiau berbecii abia terminați și tulburau lucrările ori de câte ori puteau. Asediul nu mai era doar o confruntare de ziduri și mașini. Devenise o luptă de uzură.

Cercul de pământ și foametea

În jurul taberei romane, noaptea începeau să apară oameni ieșiți din ganguri subterane, de peste ziduri sau din ascunzători. Erau transfugi, vagabonzi, căutători de hrană. Titus a răspuns cu o cruzime menită să înspăimânte. Cine era prins în afara orașului era crucificat. Cinci sute de oameni erau bătuți în cuie zi de zi pe bârne, lângă cetate, până când în jurul colinei a crescut o adevărată pădure de cruci. Execuțiile s-au oprit abia când a început să lipsească lemnul.

Asediul devora totul. Copacii au fost tăiați pentru cruci, pentru rampe de asediu, pentru scări și pentru focurile de tabără. Un peisaj cândva roditor a fost golit. Au dispărut viile, câmpurile cu legume, smochinii și măslinii. Nici Muntele Măslinilor nu mai dădea umbră. În fața zidurilor se ridicau grămezi de cadavre, aruncate peste parapet de cei dinăuntru: morți de foame și luptători căzuți.

Momentul decisiv al izolării a venit când Titus a ordonat construirea unei „circumvallatio”, un zid de încercuire din pământ, ridicat zi și noapte în jurul Ierusalimului. Era întărit prin treisprezece construcții fortificate și păzit de un lanț dens de santinele. Dacă până atunci mai putuseră intra provizii pe căi ascunse, prin tuneluri sau șanțuri, acum și această ultimă aprovizionare a fost tăiată.

Foamea a strâns cetatea în gheare. Istoricii romani vorbesc despre o poftă de ceva comestibil care nu mai era inhibată de nimic și care ucidea orice sentiment omenesc. Lucrările de referință confirmă tabloul: prețurile cerealelor au urcat, oamenii scotoceau după resturi chiar și în canalizări, iar orașul era lovit de foamete și de boli legate de ea. Mulți au încercat să fugă noaptea. Dar fuga nu însemna salvare.

Se răspândise printre trupele auxiliare romane zvonul că fugarii înghițeau aur și nestemate ca să le ascundă. Cei prinși erau uciși, iar trupurile lor erau spintecate. Într-o singură noapte, au murit astfel două mii de oameni. Titus a poruncit cavaleriei să decimeze trupele auxiliare și a introdus pedeapsa cu moartea pentru această fărădelege. N-a ajutat prea mult. Măcelul a continuat pe ascuns.

Dincolo de cruzimea războiului, asediul arăta acum și altceva: prăbușirea lumii dinăuntru. În cetate, cei care încercau să fugă erau atacați. Casele bogate erau jefuite pentru hrană. Elita favorabilă predării era pedepsită. Foametea nu mai era doar o armă a romanilor. Devenise și semnul unei societăți sfâșiate de propriile ei rupturi.

Antonia și drumul spre Templu

La începutul lui iulie, romanii au luat cu asalt Antonia. Cetățuia a fost dărâmată până la temelii. Poziția ei era esențială, fiind lipită de latura nordică de apărare a Templului. Odată căzută Antonia, drumul spre complexul templului se deschidea.

Templul era cea mai bine întărită construcție a orașului, cu galerii, balustrade și atrii. Aici se muta miza asediului. Titus a convocat o consfătuire cu ofițerii. Mulți voiau ca Templul să fie tratat ca o cetate și atacat ca atare. Titus s-a împotrivit și, a încercat să cruțe renumitul sanctuar, cunoscut în tot Imperium Romanum. A trimis din nou soli și a cerut predarea fără luptă. A primit din nou refuz.

Atacul a început. Peste curțile templului cădea o grindină de pietre și o ploaie neîntreruptă de săgeți. Iudeii luptau cu îndârjire și nu dădeau înapoi, convinși că sanctuarul va fi apărat. Legionarii au urcat de mai multe ori pe ziduri cu scările de atac și au fost respinși de fiecare dată. Berbecii nu izbuteau să spargă blocurile uriașe de piatră. Atunci Titus a ordonat incendierea porților de lemn.

După ce acestea au ars, a poruncit stingerea focului și pregătirea unei căi de acces pentru legionari. Ordinul de zi era limpede: „Cruțarea sanctuarului”. Dar în timpul nopții focul a ajuns la portic, iar soldații s-au luptat să-l stingă. Asediații au profitat de clipă și au lansat o acțiune violentă. Luptele s-au întețit în jurul sanctuarului, prin atrii, într-un tumult despre care istoricii romani păstrează un moment hotărâtor.

„unul dintre soldați, fără să aștepte un ordin și fără să se îngrozească de aceasta sau, mai degrabă, ca împins de un demon, a luat una dintre făcliile aprinse și, ridicat de unul dintre camarazii săi, a aruncat focul prin Fereastra de Aur, care ducea în încăperile de lângă Sfânta Sfintelor.”

Lemnul vechi, materialele pentru jertfe și vasele cu ulei sfințit au alimentat imediat incendiul. Titus a încercat, potrivit aceleiași surse, să oprească extinderea focului. A strigat, a făcut semne, a poruncit lui Liberalius, centurionul, și unuia dintre gărzile sale să-i bată pe cei care se împotriveau. Dar soldații nu l-au ascultat sau nu au vrut să asculte. Ura împotriva evreilor, pasiunea luptei și speranța jafului au fost mai puternice. Mulți credeau că încăperile sunt pline de aur și vedeau în jur aur curat. Astfel, spune sursa, casa sfântă a ars până la temelii fără acordul lui Cezar.

Problema responsabilității lui Titus a fost intens discutată și rămâne nerezolvată. Există și alte tradiții care îi atribuie direct distrugerea. Dar indiferent de această dezbatere, un fapt este cert: Templul a ars, iar distrugerea lui a fost punctul de cotitură al asediului.

După flăcări, ultimul oraș

În august 70, legionarii romani și-au ridicat drapelele în zona sacră și au adus jertfe înaintea lor. Templul ardea, iar deasupra lui se ridicau coloane de fum. Totuși, rezistența nu s-a sfârșit atunci. Ioan din Ghisala a scăpat cu o ceată mai mare în Orașul de Sus, pe colina vestică. Alții s-au refugiat în palatul lui Irod, cu turnurile lui puternice. Titus a trebuit să aducă iar geniștii, artileria și întreaga tehnică de asediu.

În septembrie, și aceste ziduri au fost trecute. Ultimele bastioane au căzut, iar rezistența a fost înfrântă definitiv. După distrugerea Templului, o încercare de tratative a eșuat, iar Titus a hotărât incendierea și jefuirea a ceea ce mai rămăsese din oraș. Lower City a fost cuprins de foc, apoi lovitura s-a mutat spre Orașul de Sus, ultimul district care a rezistat.

Când romanii au pătruns acolo, rezistența s-a prăbușit repede. Steagurile au fost ridicate pe turnuri. A urmat un masacru fără alegere, pe străzi și în case. Unele familii au fost găsite moarte de foame. Altele au fost ucise pe loc. Până dimineață, orașul era cuprins de flăcări. La începutul lui septembrie, cucerirea Ierusalimului era completă.

Titus a ordonat distrugerea totală a orașului. Au fost cruțate doar cele trei turnuri ale cetății lui Irod, Phasael, Hippicus și Mariamne, ca monument al fostei puteri a orașului, precum și o porțiune vestică a primului zid, pentru a proteja garnizoana Legio X. În rest, Ierusalimul a fost nivelat sistematic. Josephus arăta că distrugerea fusese atât de completă, încât un fost locuitor abia și-ar mai fi recunoscut orașul.

Pierderile umane au fost uriașe. Tacit notează că în timpul asediului s-ar fi aflat în cetate 600.000 de oameni. Josephus dă numărul prizonierilor drept 97.000, fără a-i socoti pe crucificați și pe cei spintecați. Tot el adaugă că pe o singură poartă au fost scoase, în trei luni, 115.800 de cadavre. Cifra de 97.000 pentru cei înrobiți este confirmată și se amintește că cifrele totale ale morților date de Josephus sunt privite de mulți istorici moderni ca exagerate. Dar chiar și dincolo de dezbaterea asupra numerelor, amploarea dezastrului nu poate fi pusă la îndoială.

Ruină, memorie și o lume schimbată

Urmările au depășit cu mult câmpul de luptă. Căderea orașului a însemnat sfârșitul efectiv al revoltei, iar după cucerire Legio X Fretensis a rămas garnizoană pe ruine. Un an mai târziu, Titus și tatăl său, împăratul Vespasian, și-au celebrat victoria la Roma într-un triumf. Au fost purtate în procesiune prăzi din Templu, inclusiv menora, iar sute de captivi au fost arătați mulțimii. Victoria a fost comemorată apoi prin monumente și prin monedele Judaea Capta.

Dar pentru istoria iudaică, consecința decisivă a fost alta. Odată cu distrugerea Templului, cultul sacrificial nu mai putea continua. Iudaismul a trecut printr-o transformare profundă, orientându-se spre studiul Torei, rugăciunea în sinagogă și faptele de iubire milostivă, în ceea ce avea să devină iudaismul rabinic. A fost un moment de cotitură religios, nu doar militar.

Căderea Ierusalimului a contribuit și la accentuarea separării dintre creștinismul timpuriu și iudaism. În același timp, ruinele orașului au devenit scena altor proiecte imperiale. Deasupra ruinelor Templului, împăratul Adrian a ridicat colonia romană Aelia Capitolina. Acolo au apărut monumente și construcții romane, inclusiv un monument al lui Jupiter și un sanctuar al zeiței Venus în loc legat, potrivit tradiției creștine, de mormântul lui Hristos. Refondarea orașului ca Aelia Capitolina în 130 a spulberat speranțele pentru refacerea templului și a pregătit calea unei noi mari revolte iudaice.

De aceea, Asediul Ierusalimului din 70 nu este doar povestea unei cetăți cucerite. Este povestea unui centru religios și politic zdrobit, a unei revolte sfârșite prin ruină și a unei schimbări istorice care a mers mult dincolo de ziduri. Când Templul a ars și orașul a căzut, s-a încheiat o lume. Din cenușa ei s-a născut alta.