Cum a ajuns Theodoric cel Mare stăpânul Italiei

La 15 martie 493, la Ravenna, tratatul era deja semnat, iar ospățul trebuia să închidă războiul. Italia urma să fie stăpânită împreună. Așa părea. În mijlocul banchetului, Theodoric și-a scos sabia și l-a lovit pe Odoacru. Din clipa aceea, în joc nu mai era împărțirea puterii, ci stăpânirea ei deplină. După ani de campanii, după Isonzo, Verona și Adda, după asediul Ravennei, Theodoric devenea stăpânul Italiei.

Scena aceasta a fixat pentru totdeauna imaginea lui. Dar viața și domnia lui nu încap într-o singură lovitură de sabie. Theodoric a fost omul unei lumi aflate în trecere, după căderea Imperiului Roman de Apus. A fost rege al ostrogoților între 471 și 526, conducător al Italiei între 493 și 526 și regent al vizigoților între 511 și 526. A primit de la împăratul răsăritean titlurile de magister militum și consul. În același timp, a fost un suveran care a încercat să guverneze o populație mixtă, în mare parte romanizată, fără să dizolve de tot deosebirea dintre goți și romani.

Povestea lui începe însă cu un alt fel de captivitate: nu a Italiei, ci a propriului destin, legat de Constantinopol încă din copilărie.

Copilul trimis la Constantinopol

Theodoric s-a născut în 454, lângă Carnuntum, iar tradiția din surse îl leagă de malurile lacului Neusiedl. Era fiul regelui Theodemir și al Erelievei. Nașterea lui a venit la puțin timp după ce ostrogoții răsturnaseră dominația hunilor, veche de aproape un secol. Era o vreme de conflicte violente, în care grupuri neromane încercau să umple golul de putere lăsat de prăbușirea stăpânirii lui Attila.

Copil fiind, a fost trimis la Constantinopol ca ostatic, pentru a garanta respectarea tratatului încheiat între tatăl său și împăratul Leon. Acolo a trăit ani mulți, în capitala Imperiului Roman de Răsărit, și a învățat mult despre administrația romană și despre tacticile militare. Aceste lecții i-au fost de mare folos mai târziu, când a ajuns conducător al unei populații amestecate. La Constantinopol a învățat să citească, să scrie și să facă socoteli. Nu era doar un ostatic prețios, ci și un tânăr format în lumea romană.

S-a întors în jurul anilor 469-470. Foarte curând, și-a făcut loc prin armă. Aproape de Singidunum, în Moesia superioară, a trecut Dunărea cu 6.000 de războinici, i-a învins pe sarmați și l-a ucis pe regele lor, Babai. Episodul a contat mult pentru prestigiul lui. În deceniul al optulea al secolului al V-lea, Theodoric a purtat campanii și împotriva altor rivali goți și a altor dușmani ai Imperiului de Răsărit. A devenit o figură militară și politică importantă.

Relația cu împărații a fost de la început amestecată: favoruri și ostilitate, titluri și războaie. Favorizat de Leon și apoi de Zenon, a fost recunoscut rege al ostrogoților în 471. În 483 a devenit magister militum, iar în 484 consul. Dar între el și Zenon nu a fost liniște. Theodoric a răvășit provincii răsăritene și a ajuns chiar să amenințe Constantinopolul. În 487 a blocat orașul, a ocupat suburbii importante și i-a tăiat apa. Nu pare să fi urmărit ocuparea capitalei, ci sporirea propriei puteri și a propriului prestigiu.

Totuși, nici împăratul, nici regele got nu puteau continua la nesfârșit pe această cale. Ostrogoții aveau nevoie de un loc unde să se așeze. Zenon avea o altă problemă, la fel de urgentă: Odoacru.

Drumul spre Italia

Odoacru conducea Italia din 476. În surse apare ca un vicerege al împăratului, dar și ca o amenințare pentru teritoriul bizantin și pentru drepturile cetățenilor romani din Italia. Pentru Zenon, Theodoric putea deveni soluția unei probleme politice și militare care devenise apăsătoare. Pentru Theodoric, Italia putea fi în sfârșit pământul de care poporul său avea nevoie.

Așa s-a născut înțelegerea dintre cei doi. La încurajarea și cu sprijinul lui Zenon, Theodoric a pornit spre Italia în 488. Drumul n-a fost liber. La Sirmium, în august 489, i-a învins pe gepizi. Ajuns în Italia, a câștigat bătăliile de la Isonzo și Verona în 489. În 490 a fost înfrânt la Faenza de trupele lui Odoacru, dar și-a refăcut forțele și a obținut victoria la Adda, la 11 august 490.

Războiul nu s-a încheiat imediat. Timp de câțiva ani, armatele celor doi s-au luptat pentru supremație în Peninsula Italică. În cele din urmă, Odoacru a fost încercuit la Ravenna. Asediul a durat până la 2 februarie 493, când s-a semnat un tratat. Cei doi urmau să stăpânească Italia împreună. Theodoric a intrat în Ravenna la 5 martie. Zece zile mai târziu, la banchetul organizat pentru a celebra pacea, l-a ucis pe Odoacru cu propriile mâini. Apoi i-a făcut să fie măcelăriți și pe cei mai loiali dintre urmașii lui.

Gestul a fost decisiv. Theodoric nu mai era doar regele ostrogoților aflat în slujba intereselor imperiale. Era stăpânul Italiei.

Un rege got într-o Italie romană

După victoria de la Ravenna, adevărata problemă abia începea. Cum să guvernezi Italia? Cum să așezi un popor războinic într-o țară care trăia încă din instituțiile, legile și reflexele lumii romane?

Theodoric a ales o soluție care spune mult despre felul în care și-a înțeles domnia. Deși, în aparență, era doar un vicerege al împăratului de la Constantinopol, în realitate a reușit să evite supravegherea imperială, iar raporturile dintre el și împărat au ajuns să fie tratate ca raporturi între egali. Nu a luat titlul de împărat, dar a folosit forme și semne de autoritate imperială, iar aristocrația italiană îl numea princeps. În 497 a primit de la Constantinopol fostele însemne imperiale occidentale, iar în Răsărit îi erau recunoscute puteri precum numirea consulilor.

În guvernare, a păstrat clar diferența dintre cele două lumi pe care le conducea. Cetățenii romani din regatul său erau judecați după dreptul roman și de sistemul judiciar roman. Goții trăiau după propriile legi și obiceiuri. Această separare juridică și socială a stat la baza ordinii sale. Goții aveau mai ales roluri militare. Romanii continuau să alcătuiască administrația civilă. Regatul lui Theodoric s-a sprijinit, așadar, pe o formulă de conviețuire prin separare.

Spre deosebire de Odoacru, Theodoric a respectat acordul cu împăratul și a protejat drepturile cetățenilor romani. În 519, când o gloată a ars sinagogile din Ravenna, Theodoric a ordonat ca ele să fie reconstruite pe cheltuiala orașului. Este unul dintre cele mai concrete episoade care arată felul în care își exercita autoritatea asupra unei Italii diverse.

În anul 500 a mers la Roma, unde a rămas șase luni. A organizat jocuri în Circ și probabil și în Colosseum și a reînnoit distribuțiile de grâne către populația romană, care poate fuseseră întrerupte încă din vremea lui Odoacru. A sprijinit și refacerea orașelor și păstrarea monumentelor vechi. La Ravenna, capitala sa, a reparat apeductul și a ridicat construcții importante. Acolo și-a făcut palatul, după modelul Marelui Palat din Constantinopol, și tot acolo a fost înmormântat, într-un mausoleu care este socotit unul dintre cele mai frumoase monumente ale Ravennei.

Printre consilierii săi s-au aflat Boethius și Cassiodor. Prezența acestor oameni arată că domnia lui Theodoric nu s-a construit numai pe sabie, ci și pe administrație, cultură și prestigiul lumii romane.

Rețeaua de alianțe și întinderea puterii

Theodoric nu s-a mulțumit cu Italia. A încheiat alianțe și a căutat să subordoneze regatele germanice vecine. S-a aliat cu francii prin căsătoria sa cu Audofleda, sora lui Clovis I. Și-a căsătorit rudele cu principi și regi ai vizigoților, vandalilor și burgunzilor. Fiica sa Theodegotha s-a măritat în 494 cu Alaric al II-lea, întărind alianța cu vizigoții. O altă fiică, Ostrogotha sau Arevagni, s-a măritat în 494 ori 496 cu Sigismund al Burgundiei. Sora sa Amalafrida a fost trimisă la Thrasamund, regele vandal, însoțită de o gardă de 5.000 de militari.

Prin aceste legături, Theodoric încerca să se așeze deasupra celorlalți regi barbari din Apus. În Balcani și-a extins stăpânirea în 504-505, după ce i-a învins pe gepizi și a dobândit Pannonia. După înfrângerea lui Alaric al II-lea de către francii conduși de Clovis în 507, a devenit regent pentru nepotul său Amalric, încă copil. Francii au luat Aquitania de la vizigoți, dar în rest Theodoric a reușit să le oprească incursiunile.

În 511, regatul vizigot a intrat sub controlul său direct. Astfel s-a format o mare construcție politică gotică, întinsă, de la Oceanul Atlantic la Dunăre. În timpul lui, regatul ostrogot cuprindea Peninsula Italică și nord-vestul Peninsulei Balcanice și avea capitala la Ravenna. Ca stăpân al acestor teritorii unite, Theodoric a controlat un spațiu foarte larg și a ajuns să pară, pentru unii istorici, aproape un împărat roman occidental fără nume imperial.

Dar această întindere avea un punct slab: depindea mult de persoana lui și de rețeaua de alianțe de familie. Câtă vreme el a fost viu, ele au ținut. Spre sfârșitul vieții, au început să cedeze.

Umbra de la sfârșitul domniei

Ultimii ani ai lui Theodoric au fost mai întunecați decât începuturile sale italiene. Fiica lui, Amalasuntha, fusese căsătorită cu Eutharic, dar acesta a murit în august 522 sau 523. Legătura dinastică durabilă dintre ostrogoți și vizigoți nu s-a mai putut întemeia.

Tot în 522, regele burgund Sigismund și-a ucis propriul fiu, pe Sigeric, nepotul lui Theodoric. Reacția a fost imediată. Theodoric a invadat regatul burgund și a anexat partea lui de sud, probabil în 523. Restul a fost condus de fratele lui Sigismund, Godomar, sub protecția goților împotriva francilor.

În același timp, relațiile cu vandalii s-au prăbușit. După moartea lui Thrasamund, noul rege catolic vandal, Hilderic, a închis-o pe Amalafrida și a ucis garda gotică care o însoțea. Theodoric a plănuit o expediție pentru a-și restabili puterea asupra regatului vandal, dar n-a mai apucat să o pornească.

Și în Italia atmosfera se schimba. Prăpastia dintre vechea aristocrație senatorială, cu centrul la Roma, și adepții statului gotic de la Ravenna devenea tot mai mare. Boethius, ajuns în jur de 520 magister officiorum, a căzut în dizgrația lui Theodoric. Căderea sa este legată de bănuiala că ar fi fost în simpatie cu împăratul răsăritean și de încordarea crescândă dintre arianul Theodoric și lumea creștinismului niceean. Boethius a fost arestat sub acuzații de trădare și executat, în lucrările românești în 525, în cele englezești în 524. Cassiodor i-a succedat ca magister în 523.

Pe fondul acestor tensiuni, toleranța religioasă de la începutul domniei s-a subțiat. Theodoric era de credință ariană. Spre sfârșitul vieții au apărut diferende între el, supușii săi romani și împăratul bizantin, pe tema arianismului. O formulare din surse rezumă gravitatea momentului:

„Într-adevăr, moartea sa a împiedicat ceea ce s-ar fi putut dezvolta foarte bine într-o persecuție majoră a bisericii catolice din răzbunare pentru măsurile luate de Iustinian la Constantinopol împotriva arienilor de acolo”.

Relațiile cu Bizanțul se deterioraseră, deși puterea militară a lui Theodoric îi descuraja încă pe bizantini să pornească un război. După moartea lui, această reținere avea să dispară repede.

Moartea unui rege și fragilitatea operei sale

Theodoric a murit la Ravenna, la 30 august 526. Sursele îl dau ca succesor pe nepotul său Athalaric. Acesta era încă foarte tânăr, iar mama sa, Amalasuntha, a preluat regența. Faptul spune totul despre fragilitatea construcției politice lăsate în urmă. Ceea ce fusese ținut împreună de autoritatea personală a lui Theodoric începea să se desfacă.

Totuși, moștenirea lui nu s-a stins odată cu regatul său. A fost înmormântat la Ravenna, iar mausoleul său a rămas unul dintre marile monumente ale orașului. După cucerirea Ravennei de către Belizarie, în 540, osemintele sale au fost împrăștiate, iar mausoleul a fost transformat în biserică. Statuia sa ecvestră, care împodobea odinioară orașul, a fost mai târziu îndepărtată și în cele din urmă distrusă în timpul Revoluției Franceze.

Mai puternică decât piatra s-a dovedit memoria. Theodoric a intrat în legenda germanică sub numele de Dietrich von Bern. Faptul nu este întâmplător. Numele său gotic, Þiudareiks, înseamnă „rege al poporului”. Dar legenda s-a născut pe temelia unei vieți istorice foarte precise: copilul trimis ostatic la Constantinopol, regele care a intrat în Italia cu binecuvântarea unui împărat, omul care l-a ucis pe Odoacru la un ospăț, conducătorul care a încercat să împace administrația romană cu puterea gotică.

Aici stă și miza lui istorică. Theodoric nu a condus într-o lume stabilă, ci pe ruinele Imperiului Roman de Apus. A înțeles că Italia nu putea fi stăpânită numai ca pradă de război. A păstrat legile romane pentru romani, a folosit instituțiile existente, a lucrat cu aristocrația și cu oamenii de cultură ai vremii și a dat regatului său o formă politică în care vechiul și noul au coexistat. Tocmai de aceea domnia lui a contat atât de mult: pentru câteva decenii, după 493, Italia a avut un stăpân care era în același timp rege got și conducător al unei țări romane.