Cum a ajuns Tancred al Siciliei rege pe o insulă disputată

Când Richard Inimă de Leu a ajuns în Sicilia, în 1190, Tancred era deja rege, dar tronul lui nu stătea pe temelii sigure. Regele Angliei nu venise pentru Sicilia, ci în drum spre Țara Sfântă. Totuși, a cerut imediat eliberarea surorii sale Ioana, văduva lui Guillaume al II-lea, ținută închisă de Tancred din 1189, împreună cu întreaga ei zestre și moștenire. A mai cerut și altceva: ca noul rege al Siciliei să respecte obligațiile de cruciadă asumate de predecesorul său.

Tancred a ezitat. Richard a răspuns fără ocolișuri. A ocupat o mănăstire și castelul de La Bagnara. Curând i s-a alăturat și Filip al II-lea August, cu armata cruciată franceză. Două armate străine pe insulă au fost prea mult pentru localnici. La Messina, în octombrie, populația s-a răsculat și a cerut plecarea străinilor. Richard a atacat orașul, l-a cucerit la 4 octombrie 1190, apoi a urmat jaful și incendierea. Regele englez și-a instalat acolo baza și a iernat în Sicilia.

Așa începe, în fapt, povestea lui Tancred ca rege: nu în tihna unei încoronări, ci sub presiunea unei legitimități contestate, între cererile unui cruciat puternic și amenințarea și mai mare care se apropia din nord. Pentru a înțelege cum a ajuns aici, trebuie coborât cu aproape trei decenii în urmă, la prima sa mare încercare de a schimba prin forță ordinea din regatul normand.

Un pretendent ieșit din marginea dinastiei

Tancred s-a născut în 1138, la Lecce. Era membru al dinastiei normande Hauteville, dar poziția lui în familie era fragilă încă dintru început. Era fiul nelegitim al ducelui Roger al III-lea de Apulia, fiul mai vârstnic al regelui Roger al II-lea, cu Ema, fiica lui Achard al II-lea, conte de Lecce. A moștenit de la bunicul său titlul de conte de Lecce și tocmai de aceea a rămas cunoscut adesea ca Tancred de Lecce.

Sursele îl arată, înainte de a deveni rege, ca pe un personaj deja important în sudul Apuliei și apropiat de curtea regală. În vremea lui Guillaume al II-lea, ajunsese conte de Lecce și stăpân peste un grup întins de domenii din sudul Apuliei. În 1180 a întemeiat la Lecce biserica și mănăstirea Sfinții Nicolae și Cataldo, iar în 1182 și 1185 a făcut noi donații acolo. Apare și în alte acte ca senior de Ostuni. În serviciul regal a exercitat și funcții importante, fiind activ în guvernarea provinciilor continentale.

Acest detaliu contează. Tancred nu a fost doar un aventurier care a apărut din senin în clipa morții lui Guillaume al II-lea. Când a pus mâna pe tron, avea deja o bază de putere în sudul Apuliei, oameni, teritorii și experiență de guvernare. Tocmai această poziție l-a făcut un candidat real într-un regat în care succesiunea se complicase.

Totuși, în jurul lui plana și un handicap pe care adversarii nu l-au uitat. Poetul cronicar Petru de Eboli l-a poreclit „Tancredulus”, din pricina staturii sale mici. O altă sursă engleză amintește și ironii pe seama înfățișării sale. Dincolo de batjocură, imaginea aceasta spune ceva despre felul în care a fost privit: un om pe care criticii îl considerau mai mic decât coroana pe care o râvnea.

Palatul luat cu asalt

Prima mare ruptură din viața lui Tancred a venit la 9 martie 1161. Atunci s-a alăturat unchiului său, Simon de Taranto, într-o lovitură îndrăzneață: au luat cu asalt palatul regal. L-au capturat pe regele Guillaume I, supranumit „cel Rău”, pe regina Margareta de Navarra și pe cei doi fii ai lor. În același timp, au incitat la masacrarea musulmanilor din Palermo.

La început, planul nu era ca Simon să urce pe tron, ci ca Roger al IV-lea de Apulia, fiul cel mare al regelui capturat, să fie încoronat în locul tatălui său. Situația s-a schimbat însă repede. Populația a trecut la susținerea lui Simon însuși. Numai că rebeliunea s-a destrămat înainte ca acesta să se poată impune. Participanții au fost siliți să-l elibereze pe rege și să se retragă la castelele lor.

Iertarea a venit cu un preț: exilul. Mulți au acceptat, inclusiv Tancred. O sursă engleză precizează că a fost exilat la Constantinopol și că s-a întors în Sicilia în 1166, odată cu urcarea pe tron a vărului său, Guillaume al II-lea.

Episodul din 1161 arată o constantă în biografia lui Tancred. El apare de timpuriu în centrul unei lupte pentru putere în care legitimitatea de sânge, voința mulțimii, forța armată și jocul facțiunilor se încurcă unele în altele. A eșuat atunci. Dar felul în care a revenit și s-a refăcut politic spune mult despre rezistența lui.

Soldatul regelui

Revenit în regat, Tancred nu a dispărut la marginea vieții politice. Dimpotrivă. În 1174, noul rege Guillaume al II-lea i-a încredințat comanda unei mari flote trimise spre Egipt. Sicilienii au debarcat lângă Alexandria și au asediat pe scurt orașul. Dar operațiunea depindea de aliați așteptați dinspre Ierusalim. Aceștia nu au mai venit, din cauza morții regelui Amalric I al Ierusalimului. În același timp, armata lui Saladin se apropia în forță. Expediția s-a încheiat prin retragere: oamenii lui Tancred s-au întors la corăbii și au plecat acasă.

Sursele arată că, în anii care au urmat, Tancred a rămas activ în serviciul regal și în politica din sudul Italiei. În iunie 1185 a condus o uriașă flotă siciliană de 300 de nave, sub comanda cumnatului său Richard, conte de Acerra, împotriva Imperiului Bizantin. În august, Thessaloniki a fost ocupat și jefuit. Apoi armata siciliană a fost grav lovită de armata împăratului bizantin Isaac al II-lea și nimicită în retragerea spre Balcani, în timp ce flota lui Tancred s-a întors nevătămată în Sicilia.

În iunie 1186, Tancred și Margarit din Brindisi au condus flota normandă spre Cipru. Acolo, guvernatorul bizantin Isaac Comnenul se răsculase împotriva lui Isaac al II-lea. Expediția trimisă de împărat împotriva rebelilor a fost înfrântă rapid, iar 70 de nave de război au fost capturate.

Toate aceste episoade, chiar și când nu s-au încheiat cu victorii complete, l-au format pe Tancred ca om de război și i-au întărit prestigiul. Era, cum spun sursele, un soldat bine pregătit. Dar drumul spre tron s-a deschis abia când problema succesiunii a devenit inevitabilă.

Moartea lui Guillaume și lovitura din 1189

Guillaume al II-lea nu avea urmași. Tocmai de aceea, în octombrie 1184, pentru a împiedica o viitoare revendicare a lui Tancred, și-a eliberat mătușa Constanța din mănăstire, i-a aprobat căsătoria și a desemnat-o moștenitoare. Tancred jurase credință Constanței. Dar, imediat după moartea lui Guillaume, în 1189, s-a răsculat, a preluat controlul asupra insulei și s-a încoronat la începutul lui 1190 ca rege al Siciliei.

Nu a fost o încoronare liniștită, ci o lovitură de stat. Ea a fost sprijinită din culise de cancelarul Matei de Ajello și de alți oficiali. În tabăra adversă stăteau Constanța, fiica lui Roger al II-lea, și soțul ei, Henric de Hohenstaufen, susținuți de mulți dintre nobili. O sursă engleză mai adaugă că pretenția lui Tancred era întărită de puternica sa bază continentală din sudul Apuliei.

Regatul era astfel împărțit între două principii de legitimitate. De o parte, Tancred, normand, deja înrădăcinat în structurile regatului și sprijinit de o parte a aparatului politic. De cealaltă, Constanța, moștenitoarea considerată legitimă, și soțul ei german, care puteau aduce în joc și forța imperială. Aceasta este marea miză a domniei lui Tancred: nu simpla păstrare a coroanei, ci apărarea ei zi de zi împotriva unei alte definiții a dreptului la tron.

Richard, Messina și tratatul care i-a cumpărat timp

La nici un an după încoronare, noul rege a trebuit să facă față unei alte crize. Richard I al Angliei a sosit în Sicilia în 1190, în fruntea unei armate cruciate considerabile. Cererile lui erau precise și apăsătoare: eliberarea Ioanei, plata zestrei și moștenirii acesteia, respectarea obligațiilor de cruciadă asumate de Guillaume al II-lea.

Tancred a încercat să evite supunerea. Richard a ocupat o mănăstire și castelul de La Bagnara. Apoi a venit și Filip al II-lea August, cu armata franceză. Tensiunea a crescut repede în Sicilia. În octombrie 1190, locuitorii din Messina s-au răsculat împotriva străinilor. Richard a atacat orașul și l-a cucerit la 4 octombrie. Messina a fost jefuită și incendiată, iar regele Angliei a rămas acolo peste iarnă.

Tancred se afla într-o poziție delicată. Nu își putea permite nici confruntarea deschisă cu doi regi aflați în drum spre cruciadă, nici umilința totală. În martie 1191 a acceptat, în cele din urmă, un tratat. Potrivit principalelor prevederi, Ioana urma să fie eliberată și să-și primească moștenirea alături de zestre; Richard și Filip îl recunoșteau pe Tancred ca rege legal al Siciliei și promiteau pacea între regatele lor; Richard îl proclama pe nepotul său Arthur drept moștenitor, iar Tancred promitea să căsătorească una dintre fiicele sale cu Arthur când acesta avea să ajungă la majorat.

După semnarea înțelegerii, Richard și Filip au părăsit Sicilia pentru a pleca spre Țara Sfântă. S-a zvonit că Richard i-ar fi oferit lui Tancred, înainte de plecare, o spadă despre care pretindea că este celebra Excalibur, pentru a-i asigura prietenia.

Pentru Tancred, tratatul a însemnat ceva esențial: timp. A scăpat de prezența incomodă a cruciaților și a obținut o recunoaștere utilă într-un moment în care tronul său avea nevoie de orice semn de legitimare. Dar amenințarea decisivă nu venea de pe mare, ci de pe uscat, dinspre nord.

Constanța în mâinile lui Tancred

În aprilie 1191, la Roma, Henric și Constanța au fost încoronați împărat și împărăteasă de papa Celestin al III-lea. Apoi au pornit spre sud pentru a pretinde Regatul Siciliei în numele Constanței. Orașele din nordul regatului și-au deschis porțile în fața lui Henric, inclusiv Capua și Aversa, vechi bastioane normande. Salerno, care fusese cândva reședința continentală a lui Roger al II-lea, l-a primit favorabil și a invitat-o pe Constanța să locuiască în vechiul palat al tatălui ei.

Primul mare punct de rezistență a fost Napoli. Cu ajutorul flotei lui Margarit din Brindisi, orașul a rezistat asediului. Între timp, o mare parte a armatei imperiale a fost lovită de malarie și de alte boli. Campania s-a frânt. Armata imperială a trebuit să se retragă din întreg teritoriul regal. Constanța a rămas la Salerno cu o mică garnizoană, semn că Henric intenționa să revină.

Atunci roata s-a întors. Orașele care se predaseră imperialilor și-au declarat din nou supunerea față de Tancred, temându-se de represalii. La Salerno, locuitorii au văzut o ocazie de a câștiga bunăvoința regelui și i-au predat-o pe Constanța. Ea a fost trimisă sub escortă la Messina.

Acesta a fost marele avantaj politic al lui Tancred. Avea în mâini însăși rivala a cărei pretenție amenința să-i răstoarne domnia. Potrivit unei surse engleze, Tancred a învinuit-o cu mânie pentru invazia germană, iar Constanța ar fi răspuns, în straiele sale de împărăteasă, că își ia înapoi stăpânirea smulsă de Tancred. Tot aceeași sursă spune că, deși regina Sibila se împotrivea și ar fi dorit moartea Constanței, Tancred a tratat-o cu onoare și curtoazie. A fost dusă la Palermo sub supravegherea Sibilei, apoi închisă la Castel dell’Ovo din Napoli pentru a fi mai bine păzită.

Din punct de vedere politic, calculul lui Tancred era limpede. Voia să folosească această captivitate ca monedă de schimb. Intenția lui era să obțină de la papă legitimarea sa ca rege al Siciliei. Papa, la rândul lui, spera că, asigurând trecerea liberă a Constanței spre Roma, Henric va fi mai binevoitor față de papalitate și, mai ales, că va putea împiedica unirea dintre Imperiu și Regatul Siciliei.

Tancred a cedat acest avantaj. A acceptat să o lase pe Constanța să plece, iar o sursă menționează chiar că i-a oferit daruri. Dar planul s-a risipit înainte de a da rezultate. Soldații imperiali au intervenit înainte ca împărăteasa să ajungă la Roma și au dus-o înapoi, în siguranță, peste Alpi. Atât Tancred, cât și papa rămâneau, în fond, fără câștigul sperat.

Ultimele campanii și sfârșitul

După retragerea lui Henric, lupta nu se încheiase. Împăratul lăsase garnizoane de-a lungul frontierei regatului. Tancred a încercat acum să atragă orașele de partea sa prin acordarea și lărgirea de privilegii. La Gravina, în iunie 1192, și-a întărit sprijinul papal prin predarea către papă a poziției de legat asupra Siciliei.

În 1192 și 1193 a condus personal campanii reușite împotriva baronilor din Apulia. Aceste succese arată că, în ciuda vulnerabilităților sale, Tancred rămânea capabil să lupte și să guverneze. Domnia lui nu a fost simpla agonie a unei cauze pierdute. A rezistat, a negociat, a lovit și a recâștigat teren. Dar timpul nu mai era de partea lui.

La Palermo, la 20 februarie 1194, Tancred a murit. Sursele române spun că moartea lui a venit la doar câteva zile după aceea a tânărului său fiu și co-rege, Roger al III-lea. O sursă engleză vorbește despre două luni. În orice caz, pierderea fiului și a regelui, aproape una după alta, a deschis calea pentru domnia Hohenstaufenilor în Regatul Siciliei.

Văduva sa, Sibila de Acerra, a instaurat regența pentru cel de-al doilea fiu, Guillaume al III-lea. Dar Henric al VI-lea s-a întors în Italia până la sfârșitul aceluiași an, cu o armată finanțată, potrivit sursei engleze, de răscumpărarea profitabilă a lui Richard I. Napoli a capitulat în mai, aproape fără rezistență, iar restul regatului a urmat. Sibila și loialul Margarit din Brindisi au pregătit apărarea Palermo, însă cetățenii l-au primit pe împărat la 20 noiembrie 1194.

Familia lui Tancred a căzut în mâinile lui Henric. Guillaume al III-lea, despre care au circulat zvonuri că fusese castrat și orbit, pare să fi murit în Germania în 1198. O sursă engleză adaugă că Henric a poruncit și scoaterea trupului lui Tancred din mormânt.

Aici se închide povestea. Tancred, fiul nelegitim al unei mari case normande, a ajuns rege într-un moment de ruptură și a ținut coroana între 1189 și 1194 împotriva unor forțe mai mari decât el: cruciați puternici, mari nobili, papalitatea și, în cele din urmă, Imperiul. A avut de partea sa armata, îndrăzneala, o bază de putere în Apulia și, uneori, sprijinul oamenilor de rând. Nu i-au ajuns pentru a întemeia o linie durabilă. Dar au fost suficiente pentru a face din scurta lui domnie unul dintre cele mai tensionate episoade din istoria Siciliei normande.