Cum a ajuns Emma a Normandiei regină a trei regate

În 1016, la Londra, puterea se clătina. Æthelred murise. Knut invadase Anglia. Orașul era încă un punct de sprijin pentru vechea ordine anglo-saxonă, iar în mijlocul acestui moment de cumpănă se afla o femeie care refuzase să dispară odată cu soțul ei. Regina Emma a încercat să mențină controlul anglo-saxon în Londra până când a fost aranjată căsătoria ei cu Knut. În jurul ei nu era doar o schimbare de dinastie. Era o luptă pentru tron, pentru continuitate și, foarte probabil, pentru viața fiilor ei.

Aceasta este cheia destinului Emmei a Normandiei. Nu faptul că a fost, pe rând, regină a Angliei, a Danemarcei și a Norvegiei, deși acesta este un fapt remarcabil. Ci faptul că, într-o epocă a invaziilor, a tronurilor nesigure și a rivalilor numeroși, a rămas o prezență activă în politică și după moartea ambilor soți. Din această continuitate vine locul ei aparte în istorie.

Emma s-a născut în 987, în Normandia, Guernsey. Era fiica lui Richard I al Normandiei și a celei de-a doua soții a sale, Gunnora. Dinspre această origine normandă începe povestea unei femei care a fost împinsă în centrul politicii engleze de o căsătorie menită să aducă pace, dar care a trebuit curând să trăiască sub semnul războiului și al succesiunii disputate.

O căsătorie pentru pace

În 1002, regele Æthelred al Angliei s-a căsătorit cu Emma într-o încercare de a aduce pacea în Normandia. Mariajul urmărea și să unească forțele împotriva amenințării vikinge. Raidurile vikinge asupra Angliei aveau adesea legături cu Normandia la sfârșitul secolului al X-lea, iar această alianță trebuia să schimbe raportul de forțe.

După căsătorie, Emma a primit numele anglo-saxon de Ælfgifu. Acest nume era folosit în probleme formale și oficiale. Odată cu noul nume a venit și noul statut: regină a Angliei. A primit proprietăți în Winchester, Rutland, Devonshire, Suffolk și Oxfordshire, precum și orașul Exeter. Aceste posesiuni arată că statutul ei nu era unul decorativ. Mai târziu, influența ei avea să crească și mai mult.

Din căsătoria cu Æthelred s-au născut doi fii, Eduard Confesorul și Alfred, și o fiică, Goda a Angliei, numită și Godgifu. Dar dincolo de viața de curte și de familia regală, problema care domina epoca era alta: cine putea ține piept presiunii daneze și cine avea dreptul să moștenească tronul?

În vremea lui Æthelred, Emma pare să fi fost, cel mai probabil, mai degrabă o figură simbolică, o întrupare a tratatului dintre englezi și tatăl ei normand. Asta nu înseamnă absență totală. Înseamnă că rolul ei public urma să se transforme abia când criza politică a devenit totală.

Exilul și întoarcerea

În 1013, regele danez Sweyn Forkbeard a invadat și a cucerit Anglia. Emma și copiii ei au fost trimiși în Normandia, unde Æthelred li s-a alăturat curând. Este un episod scurt în formularea surselor, dar plin de greutate: regina Angliei era împinsă înapoi spre ținutul din care venise, iar coroana pe care o primise prin căsătorie devenea, pentru o vreme, o coroană pierdută.

Întoarcerea s-a produs după moartea lui Sweyn, în 1014. Dar acest răgaz nu a adus liniște. Căsătoria Emmei cu Æthelred s-a încheiat la moartea regelui, la Londra, în 1016. Întrebarea succesiunii a devenit imediat acută. Fiul cel mare al lui Æthelred din prima căsătorie, Æthelstan, fusese moștenitor până la moartea sa, în iunie 1014. În ierarhia succesorală, fiii Emmei veneau după fiii primei soții a lui Æthelred, iar dintre cei în viață cel mai important era Edmund Ironside.

În acest punct, Emma a făcut mai mult decât să aștepte rezultatul. A încercat să obțină recunoașterea fiului ei mai mare, Eduard, ca moștenitor. Această mișcare a fost sprijinită de principalul sfetnic al lui Æthelred, Eadric Streona, și contestată de Edmund Ironside și de aliații lui, care în cele din urmă s-au răsculat împotriva regelui.

Acesta este unul dintre primele momente în care Emma apare limpede ca actor politic. Nu doar mamă a unor prinți, nu doar punte diplomatică între două lumi, ci participantă la lupta pentru succesiune. În joc era viitorul fiului ei și, odată cu el, locul ei în ordinea nouă care urma să se nască.

Londra, 1016

În 1015, Knut, fiul lui Sweyn Forkbeard, a invadat nordul Angliei. Evenimentele au curs rapid și brutal. Knut a fost ținut departe de Londra până la moartea lui Æthelred, în aprilie 1016, și a lui Edmund, în noiembrie 1016. Knut a câștigat controlul asupra celei mai mari părți a Angliei după ce l-a învins pe Edmund Ironside la 18 octombrie 1016, în bătălia de la Assandun. Cei doi au convenit apoi să împartă regatul, Edmund păstrând Wessex, iar Knut restul țării. La scurt timp, pe 30 noiembrie, Edmund a murit, iar Knut a devenit rege al întregii Anglii.

Pentru Emma, acesta a fost momentul de cotitură. Între moartea lui Æthelred și aranjarea noii căsătorii, ea a încercat să mențină controlul anglo-saxon în Londra. E un amănunt care spune mult despre energie politică, despre reflexul de a nu ceda imediat și despre poziția ei în acea criză. Dar rezistența nu putea continua la nesfârșit. Noua realitate avea un nume: Knut.

În 1017, Emma s-a căsătorit cu el. Unii cercetători istorici cred că această căsătorie a salvat viețile fiilor ei, pentru că Knut a încercat să se debaraseze de rivalii la tron, dar i-a cruțat. În orice caz, faptul că fiii Emmei din căsătoria cu Æthelred au fost trimiși în Normandia, sub îngrijirea fratelui ei, arată cât de fragilă rămânea situația lor.

Din acel moment, Emma a devenit din nou regină a Angliei, iar mai târziu regină a Danemarcei și a Norvegiei. Ca soție a lui Knut, ea a fost regină a Angliei din 1017, regină a Danemarcei din 1018 și regină a Norvegiei din 1028, până la moartea lui Knut, în 1035.

Sursa numită Encomium Emmae Reginae sugerează că mariajul dintre Emma și Knut, deși început ca strategie politică, a devenit o căsătorie afectuoasă. Din această uniune s-au născut un fiu, Hardeknud, și o fiică, Gunhilda a Danemarcei.

Regina care nu a ieșit din joc

Moartea lui Knut, în 1035, nu a împins-o pe Emma în umbră. Dimpotrivă. Când fiul lor, Hardeknud, i-a succedat, el se afla în Danemarca, iar Emma a fost desemnată să acționeze ca regentă până la întoarcerea lui. Ea a făcut acest lucru în rivalitate cu Harold Harefoot. Este poate cea mai clară dovadă că influența ei nu mai depindea doar de statutul de soție a unui rege, ci de propria ei greutate politică.

În această perioadă, autoritatea ei era legată și de bogăție. Până în 1043, scrie Pauline Stafford, Emma era cea mai bogată femeie din Anglia și deținea întinse proprietăți în East Midlands și Wessex. Dar influența ei nu ținea doar de pământuri. Ea avea și o însemnată putere asupra funcțiilor ecleziastice ale Angliei. Așadar, puterea Emmei era una complexă: dinastică, economică și politică.

Totuși, aceiași ani au adus și una dintre cele mai grele lovituri personale și dinastice. În 1036, Alfred Aetheling și Eduard Confesorul, fiii ei din căsătoria cu Æthelred, s-au întors în Anglia din exilul lor în Normandia pentru a-și vizita mama. În Anglia, ei ar fi trebuit să fie protejați de Hardeknud, dar acesta era ocupat cu regatul său din Danemarca. Alfred a fost capturat și orbit cu un drug de fier încins aplicat la ochi. A murit apoi din cauza rănilor. Eduard a scăpat și s-a întors în Normandia.

Encomium Emmae Reginae pune întreaga vină pentru capturarea, torturarea și uciderea lui Alfred pe Harold Harefoot, considerând că acesta voia să înlăture încă doi potențiali pretendenți la tron. Unii cercetători au susținut însă că răspunderea ar fi putut aparține lui Godwin, Earl of Wessex, care călătorea cu Alfred și Eduard ca protector al trecerii lor.

Moartea lui Alfred a schimbat mult. A restrâns opțiunile dinastice ale Emmei și a făcut și mai important viitorul lui Hardeknud și al lui Eduard.

Fiii Emmei și coroana

În 1039, Hardeknud a adunat o flotă pentru a invada Anglia. Când Harold a murit, în martie 1040, Hardeknud a fost invitat să devină rege. A trecut în Anglia cu flota sa. Sursa spune că a fost criticat de Anglo-Saxon Chronicle pentru impozitarea grea menită să plătească flota și pentru că a poruncit să fie dezgropat trupul lui Harold și aruncat într-un șanț.

În 1041, Hardeknud l-a invitat în Anglia pe fratele său vitreg, Eduard Confesorul. Encomium spune că Eduard a fost învestit ca rege, ceea ce probabil înseamnă că a fost recunoscut ca moștenitor, deoarece Hardeknud știa că nu mai avea mult de trăit. Sursa adaugă o observație importantă: este posibil să fi fost convins să facă această invitație de către Emma, dornică să își păstreze poziția asigurându-se că Anglia va fi condusă în continuare de un fiu al ei.

Această idee spune enorm despre continuitatea planului politic al Emmei. Din 1016, când încercase să obțină recunoașterea lui Eduard, până în 1041, când putea influența chemarea lui în Anglia, scopul rămânea recognoscibil: păstrarea coroanei în mâinile unuia dintre fiii ei.

După moartea lui Hardeknud, în iunie 1042, Eduard Confesorul a urcat pe tron și a fost încoronat în aprilie 1043. Dar urcarea pe tron a fiului nu a însemnat automat și siguranță pentru mamă. În același an, Eduard a mers la Winchester împreună cu earlii Leofric, Godwin și Siward, a acuzat-o pe Emma de trădare și a lipsit-o de pământuri și de titluri. Curând însă, Eduard s-a răzgândit, iar pământurile și titlurile i-au fost restituite.

Ruptura aceasta este una dintre cele mai tulburătoare din întreaga ei viață politică. Femeia care lucrase pentru a păstra coroana în sânul propriei familii ajunge, sub domnia fiului ei, acuzată de trădare. Faptul că i s-au restituit apoi pământurile și titlurile arată că poziția ei rămânea prea importantă pentru a fi ștearsă cu totul.

O regină în texte și imagini

Emma ocupă un loc aparte și pentru felul în care a fost reprezentată. Ea este figura centrală din Encomium Emmae Reginae, o sursă critică pentru istoria politicii engleze de la începutul secolului al XI-lea. Cartea este împărțită în trei părți: prima se ocupă de Sweyn Forkbeard și cucerirea Angliei, a doua de Knut, de înfrângerea lui Æthelred și Edmund și de domnia lui Knut, iar a treia de evenimentele de după moartea lui Knut, de implicarea Emmei în preluarea tezaurului regal și de trădarea lui Earl Godwin.

Textul începe cu o adresare directă către Emma:

May our Lord Jesus Christ preserve you, O Queen, who excel all those of your sex in the amiability of your way of life.

Tot acolo, Emma este numită „the most distinguished woman of her time for delightful beauty and wisdom”. Sursele atrag însă atenția că această laudă făcea parte dintr-o încercare deliberată de a interveni, în favoarea Emmei, în politica curții anglo-daneze. Cu alte cuvinte, Encomium nu este doar un elogiu, ci și un instrument politic.

Emma este importantă și ca imagine. Pauline Stafford a observat că ea este prima dintre reginele medievale timpurii reprezentată prin portrete contemporane. În New Minster Liber Vitae, completat în 1030, cu puțin înainte de moartea lui Knut, frontispiciul îi arată pe „King Cnut and Queen Emma presenting a cross to the altar of New Minster, Winchester”. În lectura vizuală a lui Stafford, nu este clar dacă trebuie să vedem acolo o femeie puternică sau una lipsită de putere. Dar tocmai această ambivalență spune ceva esențial despre condiția unei regine medievale: rolul de soție supusă și cel de regină influentă coexistau.

Numele Emmei a continuat să circule și mai târziu, în texte medievale ulterioare și chiar în literatura elisabetană, unde ea și fiii ei, Eduard și Alfred, apar ca personaje în piesa anonimă Edmund Ironside.

Ultimii ani și urma lăsată

Emma a murit la 6 martie 1052, la Winchester, în Regatul Angliei. A fost înmormântată alături de Knut și Hardeknud în Old Minster, Winchester, înainte de a fi transferată în noua catedrală construită după Norman Conquest. Mult mai târziu, în timpul English Civil War, între 1642 și 1651, rămășițele ei au fost deshumate și împrăștiate pe podeaua catedralei de forțele parlamentare. Oasele amestecate au fost apoi reînhumate.

Există și o legendă târzie, numită The Ordeal of Queen Emma, care pare să fi luat naștere în secolul al XIII-lea. Potrivit ei, Emma a fost acuzată de necastitate cu episcopul Ælfwine de Winchester și, pentru a-și dovedi nevinovăția, a trebuit să meargă desculță peste nouă brăzdare de plug înroșite în foc, așezate pe pavimentul navei catedralei din Winchester. Legenda spune că, cerând ocrotirea Sfântului Swithun, nu a simțit nici fierul gol, nici focul. Este însă important că sursa o prezintă ca legendă, nu ca fapt istoric sigur.

Din toate aceste episoade se vede conturul unei vieți neobișnuite chiar și pentru o epocă a instabilității. Emma a fost soția a doi regi și mama altor doi regi. A traversat cuceriri, exil, reveniri, schimbări de dinastie și lupte de succesiune. A fost regină a Angliei în două rânduri distincte, apoi regină a Danemarcei și a Norvegiei. Și, lucru mai rar, a rămas actor politic și după ce a încetat să mai fie soția unui rege în viață.

De aceea întrebarea nu este doar cine a fost Emma a Normandiei, ci cum a reușit să rămână în centrul puterii atât de mult timp. Răspunsul stă în faptele pe care sursele le lasă să se vadă: o căsătorie făcută pentru pace, o fugă în exil, o revenire, o încercare de a impune un moștenitor, o a doua căsătorie care i-a schimbat soarta și, după aceea, o stăruință politică suficient de mare încât Anglia să continue, pentru o vreme, să fie condusă de fiii ei.