Cum a ajuns Claudia Octavia împărăteasă a Romei și victimă a lui Nero

Pe străzile Romei, statuia Octaviei era purtată printre oameni și împodobită cu flori. Mulțimea cerea întoarcerea ei. În jurul acestei femei tăcute, despre care Tacitus spune că învățase să-și ascundă durerile, se strânsese toată mânia unui oraș. Nero se temea. Era, pentru o clipă, aproape gata să se recăsătorească cu ea. Dar aceeași criză care arăta cât de iubită era Octavia avea să-i aducă moartea.

Povestea Claudiei Octavia este una dintre cele mai apăsătoare din dinastia iulio-claudiană. Născută în inima puterii, fiică de împărat, legată prin sânge de familia care stăpânea Roma, ea a devenit împărăteasă nu prin alegere, ci prin calcule politice. Căsătoria care trebuia să întărească tronul lui Nero s-a transformat într-o uniune fără afecțiune, apoi într-un divorț, într-un exil și, în cele din urmă, într-o execuție mascată în ritual.

Destinul ei spune ceva esențial despre puterea romană din acel timp. În palat, legăturile de familie însemnau moștenire, legitimitate, influență. Dar puteau deveni și capcane. Iar pentru Octavia, fiecare pas spre rangul cel mai înalt a fost, de fapt, un pas spre pierdere.

Fiica unui împărat

Claudia Octavia s-a născut la Roma, în partea a doua a anului 39 sau în prima parte a anului 40. Era fiica împăratului Claudius și a celei de-a treia soții a acestuia, Valeria Messalina. Sursele spun că a fost singura fiică a cuplului și sora mai mare a lui Britannicus. Mai avea o soră vitregă, Claudia Antonia, fiica lui Claudius din căsătoria cu Aelia Paetina. În sursa engleză apare și un frate vitreg, Claudius Drusus, mort înainte de nașterea ei.

Numele ei trimitea direct la marea genealogie a casei imperiale. Octavia a fost botezată după străbunica ei, Octavia cea Tânără, sora împăratului Augustus. Prin tatăl ei era strănepoata lui Tiberius și verișoară primară pe linie paternă cu Caligula. Cu alte cuvinte, purta în ea o parte din legitimitatea dinastiei.

Copilăria ei s-a desfășurat într-o lume în care familia imperială nu era niciodată doar o familie. Fiecare logodnă, fiecare adopție, fiecare recăsătorire putea schimba viitorul imperiului. Pe când era încă o copilă, Claudius a promis-o de soție lui Lucius Junius Silanus Torquatus, viitor pretor și, după cum spun sursele, descendent al lui Augustus. Gestul nu era doar unul familial. Era o alianță.

Apoi a venit anul 48. Messalina, mama Octaviei, a fost executată. Sursa română spune că a fost executată pentru conspirație în vederea omorârii lui Claudius. Sursa engleză completează tabloul cu episodul relației ei cu senatorul Gaius Silius și cu teama că în jurul acelei legături se pregătea o încercare de a-l răsturna pe împărat. În orice variantă, efectul asupra Octaviei a fost limpede: lumea ei s-a rupt, iar locul mamei a fost curând luat de altă femeie.

Agrippina schimbă jocul

După moartea Messalinei, Claudius s-a căsătorit cu Agrippina cea Tânără, nepoata lui și verișoara primară a Octaviei. Căsătoria aceasta a cerut chiar schimbarea legii care interzicea o asemenea uniune, fapt amintit în sursa engleză. Agrippina nu venea singură. Avea un fiu din prima căsătorie, Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero.

Din acest punct, viața Octaviei a fost mutată dintr-un plan dinastic în altul. Agrippina, spun sursele, a jucat un rol activ și eficient în politică. În versiunea română, ea a pus capăt logodnei dintre Octavia și Lucius Silanus prin comploturi și manipulări. În versiunea engleză, acuzația care l-a lovit pe Silanus a fost una publică, de incest cu sora lui. El a fost forțat să renunțe la funcția de pretor și să se sinucidă. Suetonius, după cum rezumă sursa engleză, plasează această cădere chiar în ziua căsătoriei dintre Claudius și Agrippina.

În 50, Claudius l-a adoptat pe fiul Agrippinei. Lucius Domitius Ahenobarbus a devenit Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus. De aici înainte, echilibrul din casă s-a schimbat. Agrippina a aranjat logodna și apoi căsătoria dintre Octavia și Nero, formalizată la 9 iunie 53. Legătura lor era atât de apropiată încât, potrivit sursei engleze, Octavia a fost mai întâi adoptată într-o altă familie patriciană pentru a se rezolva problema că erau acum, în mod legal, frate și soră.

Căsătoria nu a fost o poveste de familie, ci una de putere. Sursa engleză spune limpede că uniunea avea în primul rând o semnificație politică. Nero, noul moștenitor, se lega astfel de fiica lui Claudius. Octavia, prin sângele ei, îi oferea exact ceea ce avea nevoie: continuitate cu împărații dinaintea lui.

O împărăteasă fără putere

La 13 octombrie 54, Claudius a murit. În aceeași zi, Nero a fost aclamat împărat de Garda pretoriană, iar senatul i-a confirmat puterea. Octavia era acum soția împăratului Romei. A primit onorurile obișnuite pentru această poziție: statui publice, inscripții de onoare, chipul ei pe monedele locale din jumătatea estică a imperiului, sacrificii anuale aduse pentru ea și Nero de către preoții Frăției Arvale.

Totuși, rangul nu i-a adus și influență. Sursa engleză subliniază că, față de alte împărătese, Octavia nu a fost pusă de soțul ei într-o poziție deosebit de proeminentă. I s-a refuzat chiar titlul de Augusta. Era, așadar, vizibilă, onorată în formele publice ale puterii, dar ținută deoparte în chiar centrul ei.

În anul următor, la începutul lui 55, Britannicus a murit. Sursa română vorbește despre posibila otrăvire de către Nero. Sursa engleză dezvoltă episodul: moartea a venit pe neașteptate, la un banchet la care erau de față Octavia, Nero și Agrippina. Nero a atribuit criza epilepsiei. Dar, pentru că Britannicus era fiul lui Claudius și un rival potențial pentru imperium, moartea lui a stârnit imediat suspiciuni. Tacitus, Suetonius, Cassius Dio și Josephus, spune sursa engleză, îl acuză pe Nero de uciderea fratelui său vitreg.

Pentru Octavia, acest episod a fost un prag. Tacitus notează că de atunci „a învățat să își ascundă trăirile și sentimentele”, iar sursa engleză redă aceeași idee mai larg: își ascundea durerea, afecțiunile, fiecare emoție. Într-o curte unde o privire putea deveni indiciu și un gest putea fi periculos, această tăcere era, probabil, o formă de supraviețuire.

În același timp, relația dintre Nero și Agrippina s-a deteriorat, cei doi luptând pentru putere. Octavia a fost prinsă în acest conflict. El s-a încheiat în martie 59, când Nero și-a ucis mama. Sursa engleză adaugă că printre cei care l-au ajutat s-a aflat Anicetus, amiral și fost tutor al lui Nero.

O căsătorie de nume

Despre căsnicia Octaviei cu Nero, sursele sunt necruțătoare. Era lipsită de afecțiune și nefericită. Tacitus o descrie pe Octavia drept „o soție aristocratică și virtuoasă”, iar sursa engleză adaugă că avea o „purtare modestă”. Tocmai această reputație a ei contrastează cu ostilitatea lui Nero. El nu avea interes pentru soția sa și își detesta mariajul.

În jurul împăratului au apărut alte femei. Mai întâi Claudia Acte, apoi Poppaea Sabina. Sursa română spune că Nero a avut aventuri cu femei libere, iar sursa engleză precizează că Poppaea era soția prietenului său Marcus Salvius Otho. Dorința lui Nero de a fi cu amantele sale a alimentat și mai mult conflictul politic din jurul lui. Potrivit sursei engleze, atunci când unii oameni din curte puneau sub semnul întrebării felul în care o trata pe Octavia, Nero răspundea că ea ar trebui să fie mulțumită să-i fie soție doar cu numele.

Suetonius, citat de ambele surse, spune că Nero a încercat în mai multe rânduri să o stranguleze. Faptul că a rămas totuși căsătorit cu ea atât de mult timp are, după sursa engleză, o explicație politică. Atâta vreme cât exista o facțiune care nu-l socotea pe Nero moștenitorul de drept al tronului imperial, el trebuia să mențină simbolic cea mai strânsă legătură posibilă cu predecesorii săi. Octavia era această legătură.

Anul 62 a schimbat însă datele problemei. Sursa engleză notează moartea prefectului pretorian Sextus Afranius Burrus și retragerea lui Seneca cel Tânăr. Burrus îl sfătuise pe Nero să nu divorțeze de Octavia și îi spusese că mariajul cu ea este sursa legitimității sale ca împărat. În același an, Poppaea a rămas însărcinată cu copilul lui Nero. Din acel moment, ceea ce fusese până atunci util a devenit, în ochii împăratului, incomod.

Divorțul care a aprins Roma

Nero a divorțat de Octavia, susținând că lipsa unui moștenitor se datora sterilității ei. Apoi s-a căsătorit cu Poppaea. Sursa română spune că nunta a avut loc la douăsprezece zile după divorț, iar sursa engleză atribuie acest detaliu lui Suetonius. În cadrul divorțului, notează aceeași sursă, Nero i-a dat Octaviei proprietăți care aparținuseră lui Burrus și lui Rubellius Plautus.

Dar simplul divorț nu rezolva problema esențială: popularitatea Octaviei. Pentru a-i distruge reputația, Nero și Poppaea au acuzat-o de adulter. Sursa română vorbește despre o acuzație falsă. Sursa engleză dă și numele bărbatului invocat în această acuzație: Eucaerus, un flautist din Alexandria. Unul dintre noii prefecți pretorieni, Ofonius Tigellinus, a interogat sub tortură slujitoarele Octaviei, între care Pythias, pentru a obține confirmări. A reușit în mare parte fără succes. Cu toate acestea, Octavia a fost exilată.

Sursa română o trimite direct pe insula Pandateria, identificată astăzi cu Ventotene. Sursa engleză menționează mai întâi exilul în Campania și apoi mutarea pe mica insulă Pandateria, loc unde mai fuseseră exilate și Iulia cea Bătrână, Agrippina cea Bătrână și Iulia Livilla. În ambele versiuni, exilul a produs la Roma o reacție explozivă.

Oamenii au ieșit pe străzi. Sursa română spune că au mărșăluit cu statuia Octaviei împodobită cu flori și au cerut întoarcerea ei. Sursa engleză adaugă alte imagini ale revoltei: statuile Octaviei au fost purtate și ridicate în temple și în forum, în timp ce statuile Poppaeei au fost trase jos sau deteriorate. Istoricul Vasily Rudich, citat în sursa engleză, a numit aceste proteste cea mai pronunțată tulburare de masă din Roma sub Nero până în clipa răsturnării sale.

Nero nu a știut cum să răspundă. În versiunea română, era foarte înspăimântat și aproape de acord să se recăsătorească cu Octavia. În versiunea engleză, Tacitus pune în gura Poppaeei argumentul pentru măsuri mai aspre: protestatarii nu ar fi reprezentat cu adevărat poporul roman, iar orice soț găsit pentru Octavia ar fi putut deveni o amenințare pentru poziția lui Nero. Oricare a fost mecanismul exact, deznodământul a fost același. Împăratul a ales să meargă mai departe.

Capul trimis Poppaeei

Înainte de execuție, a mai fost nevoie de o piesă în acest dosar fabricat. Nero i-ar fi cerut lui Anicetus, aliatul său în uciderea Agrippinei, să mărturisească adulterul cu Octavia. Sursa engleză spune că i-a oferit ca opțiuni răsplată și o viață confortabilă în exil sau moartea. Anicetus a dat mărturia falsă dorită de Nero și a fost trimis în Sardinia, unde a murit mai târziu de cauze naturale. Nero a acuzat-o apoi pe Octavia și că ar fi ascuns această relație printr-un avort, deși temeiul inițial al divorțului fusese pretinsa ei sterilitate.

Pe Pandateria, ultimele zile ale Octaviei au fost scurte. Sursa română notează că atunci când se plângea de tratamentul primit, slujitoarele o băteau și o torturau. Câteva zile după sosire, au venit soldații cu ordinul de a o executa. Rugămințile ei, spune sursa engleză, nu au avut niciun efect.

Moartea a fost pusă în scenă ca o sinucidere după model roman. Octavia a fost legată, iar venele i-au fost deschise. Pentru că moartea întârzia, a fost dusă într-o cameră ori baie plină de aburi foarte fierbinți și sufocată. Sursa română spune limpede că a fost apoi sufocată într-o baie cu aburi. A murit la 9 iunie 62. Avea 22 de ani. După aceea, capul i-a fost tăiat și trimis Poppaeei.

Roma a primit vestea cu multă tristețe. Tacitus a surprins, în termenii lui, și felul în care regimul îmbrăca asemenea crime în limbajul oficial al recunoștinței religioase.

For all these things offerings were decreed to the temples, how often must those words be said? Let all who make their acquaintance with the history of that period in my narrative or that of others take so much for granted: as often as the emperor ordered an exile or a murder, so often was a thanksgiving addressed to Heaven; and what formerly betokened prosperity was now a symbol of public calamity.

Ecoul morții ei a rămas. Sursa română spune că, după Suetonius, mulți ani mai târziu Nero încă avea coșmaruri despre mama sa și Octavia. Sursa engleză adaugă că, după eșecul conspirației lui Piso din 65, pretorianul Subrius Flavus a invocat uciderea Octaviei ca unul dintre motivele participării sale.

O victimă devenită personaj

Moartea Octaviei nu a închis povestea ei. Divorțul și căderea ei au fost dramatizate în piesa Octavia, atribuită uneori lui Seneca și prezentată în surse drept singurul exemplu păstrat integral de dramă romană bazată pe istoria romană. Viața ei a continuat apoi în opere și tragedii. Sursa română amintește opera pierdută Nero a lui Handel, Încoronarea Poppeaei din 1643 de Giovanni Francesco Busenello, opera Octavia din 1705 de Reinhard Keiser și tragedia Ottavia din 1782 de Vittorio Alfieri. O menționează și ca subiect al romanului german Die Römische Octavia de Anthony Ulrich, Duke of Brunswick-Wolfenbüttel, precum și ca personaj în romanul Claudius the God al lui Robert Graves și într-un serial de televiziune.

Este o posteritate care spune mult. În viață, Octavia a avut puțin spațiu pentru voința ei. A fost fiică de împărat, piesă într-o alianță, soție de nume, rivală utilă pentru alții și, la capăt, victimă. Tocmai de aceea a rămas în memorie. Nu pentru că ar fi condus, ci pentru că în jurul ei se vede cu o claritate dureroasă felul în care puterea de la Roma putea transforma sângele imperial într-o sentință.