Cucerirea romană a Marii Britanii și felul în care a schimbat insula

În anul 43, hotărârea era luată. După decenii de contacte, presiuni diplomatice, tributuri și planuri amânate, Roma trecea de la influență la stăpânire directă. Claudius, noul împărat, avea un pretext limpede: readucerea pe tron a lui Verica, regele exilat al atrebatilor. Dar miza era mai mare decât soarta unui singur aliat. Pentru Roma, Marea Britanie nu mai era doar o insulă aflată la marginea lumii cunoscute, ci un spațiu în care vechea ordine se clătina și unde puterea imperială voia să intre cu armata.

Cucerirea romană a Marii Britanii a început, așadar, în chip hotărât sub Claudius. Totuși, ceea ce a urmat nu a fost o înaintare simplă și liniară. A fost un proces treptat, făcut din campanii, opriri, rezistență locală și reveniri. Sudul insulei a fost adus sub control relativ repede, însă spre vest și nord drumul a fost mai lung. Până în anul 87, romanii își încheiaseră în linii mari cucerirea jumătății sudice a Britaniei și transformaseră teritoriul ocupat în provincia Britannia. Dar această victorie, atât de limpede pe hartă, fusese obținută în ani de lupte și de decizii care puteau schimba totul.

Înaintea invaziei, o insulă deja prinsă în orbita Romei

Cu mult înainte ca legiunile să debarce, Britania nu era o lume izolată de Roma. În secolul care a urmat expedițiilor lui Iulius Cezar din 55 și 54 î.Hr., triburile britanice, mai ales cele din sud, avuseseră legături comerciale și diplomatice cu romanii. Influența economică și culturală a Romei era deja o parte importantă a epocii târzii a fierului pe insulă.

Între 55 î.Hr. și anii 40 d.Hr., status quo-ul creat după incursiunile lui Cezar a rămas în mare parte neatins. Era o ordine bazată pe tributuri, ostatici și state-client, fără ocupație militară directă. Augustus a pregătit expediții în 34 î.Hr., 27 î.Hr. și 25 î.Hr. Prima și a treia au fost abandonate din cauza revoltelor din alte părți ale imperiului, iar a doua pentru că britanii păreau gata să ajungă la o înțelegere. În această perioadă, după cum arată Res Gestae a lui Augustus, doi regi britani, Dumnovellaunus și Tincomarus, au venit la Roma ca implorători. La rândul său, Strabon scria că Britania plătea mai mult din taxe vamale și peaje decât ar fi putut fi obținut prin impozitare dacă insula ar fi fost cucerită.

Acest echilibru a început însă să se rupă în jurul anului 40. În sud-estul Britaniei, catuvellaunii i-au înlocuit pe trinovanți ca puterea cea mai importantă. Au preluat Camulodunum, fosta capitală a trinovanților, și au amenințat regatul atrebatilor. Aici apare figura lui Verica, recunoscut de Roma ca rege al atrebatilor și legat de romani prin raporturi prietenești. După anul 40, catuvellaunii conduși de Caratacus au cucerit întregul regat, iar Verica a fost alungat din Britania. Exilul lui avea să ofere Romei motivul politic de care avea nevoie.

Între timp, Caligula încercase și el să transforme această direcție într-o campanie. Relatarea lui Suetoniu este celebră tocmai prin caracterul ei derutant: împăratul și-a așezat trupele în fața Canalului Mânecii și le-a poruncit să adune scoici, numindu-le „prada din ocean pentru Capitoliu și Palat”. Istoricii moderni nu sunt siguri ce a fost, cu adevărat, acel episod. Dar un lucru pare clar: în pofida ridicolului cu care a rămas în memorie, pregătirile din vremea lui Caligula au lăsat în urmă trupe și infrastructură folositoare pentru invazia lui Claudius de trei ani mai târziu. Un exemplu dat de surse este farul de la Boulogne-sur-Mer, care a servit drept model pentru cel ridicat apoi la Dover.

Trecerea care a deschis războiul

În anul 43, Claudius a organizat forța de invazie sub comanda lui Aulus Plautius, un senator de rang înalt, care avea să devină și primul guvernator al Britaniei. Scopul declarat era reinstalarea lui Verica. Din acel moment, Roma intra într-o altă fază: nu mai era vorba de influență de la distanță, ci de cucerire.

Armata romană fusese recrutată din Italia, Hispania și Gallia și a folosit flota nou formată, Classis Britannica. Forța principală condusă de Plautius a traversat marea în trei diviziuni. Portul de plecare este de obicei identificat cu Bononia, actualul Boulogne, iar locul debarcării cu Rutupiae, pe coasta estică a Kentului, dar se subliniază că nici una dintre aceste localizări nu este sigură. Tocmai această nesiguranță spune ceva despre felul în care se vede o mare invazie la aproape două milenii distanță: momentele ei sunt cunoscute, dar nu fiecare detaliu poate fi fixat fără rest.

Rezistența britanică a fost condusă de Togodumnus și Caratacus, fii ai regelui catuvellaun Cunobeline. Confruntarea decisivă din debut s-a dat la un vad de râu, considerat de obicei a fi în apropiere de Rochester, pe Medway. Bătălia de la Medway a durat două zile. A fost, așadar, o luptă grea, nu o simplă trecere în fața unei rezistențe slabe. Cassius Dio amintește și un episod care arată felul în care armata romană putea folosi trupe auxiliare cu aptitudini speciale: cel puțin o diviziune de auxiliari batavi a înotat peste râu ca forță separată.

În toiul bătăliei, Gnaeus Hosidius Geta a fost aproape capturat. A reușit însă să-și revină și a întors lupta atât de hotărât, încât a primit triumful roman. Asemenea detalii lasă să se vadă caracterul fragil al unei invazii în primele ei zile. Roma avea disciplină, experiență și o mașină militară formidabilă, dar nimic nu era încă definitiv. Un comandant putea fi pierdut, iar soarta campaniei putea lua o altă direcție.

După Medway, britanii au fost împinși spre Tamisa. Romanii i-au urmărit și au trecut râul, suferind pierderi în mlaștinile din Essex. Togodumnus a murit la scurtă vreme după bătălia de pe Tamisa. Moartea lui a schimbat datele conflictului, dar nu l-a închis. Plautius s-a oprit și i-a trimis vorbă lui Claudius să vină pentru împingerea finală. Cassius Dio prezintă acest moment ca pe o cerere de sprijin imperial împotriva unor britani regrupați, hotărâți să-l răzbune pe Togodumnus.

Claudius a venit în Britania însoțit de cohorte pretoriene. Sursele romane au ținut să sublinieze imaginea împăratului victorios. Arcul lui Claudius din Roma spunea că a primit supunerea a unsprezece regi britani fără pierderi, iar Suetoniu afirmă că britanii s-au predat fără luptă și fără vărsare de sânge. Dincolo de formula triumfală, probabilitatea este că rezistența catuvellaunilor fusese deja în mare parte frântă, ceea ce i-a permis împăratului să apară ca biruitor în marșul final spre Camulodunum.

Acolo s-a produs unul dintre momentele de cotitură ale cuceririi. Unsprezece triburi din sud-estul Britaniei s-au supus lui Claudius. Romanii și-au stabilit noua capitală la Camulodunum, iar împăratul s-a întors la Roma pentru a-și sărbători victoria. Caratacus a scăpat însă cu familia, oamenii și tezaurul său. Războiul nu se terminase. Se muta, pur și simplu, mai departe spre vest.

Sudul cucerit, vestul în flăcări

După momentul Camulodunum, romanii au început să transforme succesul inițial într-o ocupație efectivă. Vespasian a dus o forță spre vest, supunând triburi și capturând oppida, așezări fortificate ale epocii fierului. Trupele au ajuns cel puțin până la Exeter, care a devenit bază pentru Legio II Augusta între 55 și 75. Legio IX Hispana a fost trimisă spre nord, către Lincoln, iar până în anul 47 este probabil că teritoriul aflat la sud de o linie trasată de la Humber la estuarul Severn era sub control roman.

Dar controlul unui teritoriu nu înseamnă sfârșitul rezistenței. La sfârșitul anului 47, noul guvernator, Publius Ostorius Scapula, a început o campanie împotriva triburilor din ceea ce este astăzi Țara Galilor și zona Cheshire Gap. Silurii din sud-estul Țării Galilor i-au creat probleme serioase și și-au apărat cu înverșunare ținutul de frontieră. Caratacus a devenit figura centrală a acestei rezistențe. A ales calea războiului de uzură, apoi, în cele din urmă, a acceptat o bătălie decisivă și a fost înfrânt în anul 50.

Înfrângerea lui nu a însemnat doar căderea unui conducător militar. Ea a închis una dintre cele mai puternice încercări de a opri înaintarea romană în vest. Caratacus a fugit la briganti, populație aflată în Pennini. Regina lor, Cartimandua, nu l-a protejat. Fie nu a putut, fie nu a vrut, dată fiind înțelegerea ei cu romanii, și l-a predat invadatorilor. În astfel de episoade se vede una dintre cheile cuceririi: Roma nu s-a impus numai prin bătălie, ci și prin rețeaua de alianțe, rivalități locale și fidelități schimbătoare dintre triburile insulei.

Ostorius a murit, iar succesorul său, Aulus Didius Gallus, a adus sub control ceea ce sunt astăzi granițele Țării Galilor, fără să înainteze mai departe spre nord sau vest. Potrivit sursei, Claudius ar fi vrut să evite un război dificil și prelungit, cu câștig mic, într-un relief muntos. Sub Nero, direcția s-a schimbat din nou. Quintus Veranius, iar apoi Gaius Suetonius Paulinus, au reluat ofensiva în nordul Țării Galilor. În anul 60, Paulinus a atacat insula Mona, bastion al druizilor, și a ucis mulți dintre ei.

Era un succes cu puternică încărcătură simbolică. Mona nu era doar un punct geografic, ci un centru al unei autorități spirituale și culturale locale. Cu toate acestea, exact când părea că Roma își poate închide frontul din vest, sud-estul a luat foc.

Anul în care Britania a răspuns

În 60 sau 61, răscoala condusă de Boudica a întrerupt ofensiva romană. Răsculații au distrus Camulodunum, Verulamium și Londinium. Faptul că tocmai noua capitală romană din Camulodunum a fost una dintre țintele distruse arată cât de adâncă era lovitura. Cucerirea, care părea înaintarea sigură a unei puteri imense, s-a dovedit vulnerabilă în inima teritoriului deja ocupat.

Romanii au înăbușit răscoala până în 61, dar episodul a fost mai mult decât un accident militar. A arătat că provincia nu era încă pacificată, că ocupația putea fi contestată violent și că orice avans prea rapid putea lăsa în urmă un teritoriu nestabilizat. Din acest motiv, ocuparea finală a Țării Galilor a fost amânată. Campania împotriva rezistenței din vest a trebuit să aștepte.

Abia mai târziu cucerirea Țării Galilor a fost dusă la capăt. Frontinus, trimis în Britania în 74 ca succesor al lui Cerialis, a reluat acțiunea întreruptă cu ani înainte și i-a supus în cele din urmă pe siluri, în jurul anului 76, precum și alte triburi ostile. El a stabilit o nouă bază la Caerleon pentru Legio II Augusta în 75 și o rețea de forturi mai mici pentru unitățile auxiliare. Cucerirea unui teritoriu se transforma astfel într-o geografie militară nouă: baze, drumuri, puncte de supraveghere, linii de aprovizionare.

Înaintarea spre nord și limita puterii romane

După înăbușirea răscoalei lui Boudica, noii guvernatori au continuat cucerirea împingând treptat frontul spre nord. În 71, Cerialis a purtat un război de succes împotriva brigantilor. Sursele sugerează că o mare parte a cuceririi nordului ar fi putut fi realizată sub guvernările lui Vettius Bolanus și Quintus Petillius Cerialis. Există indicii pentru o pătrundere până în zona care corespunde sudului Scoției de astăzi, iar fortul roman de la Carlisle pare să fi fost întemeiat în anii 72-73.

Totuși, numele care domină această etapă este cel al lui Gnaeus Julius Agricola. Numit guvernator în 78, el s-a întors în Britania și a încheiat mai întâi cucerirea Țării Galilor, înfrângându-i pe ordovici, care distruseseră o unitate de cavalerie auxiliară romană aflată pe teritoriul lor. Cunoscând terenul din serviciul său militar anterior în Britania, Agricola a acționat rapid. Apoi a invadat Anglesey și i-a silit pe locuitori să ceară pace.

În anul următor s-a îndreptat împotriva brigantilor din nordul Angliei și a selgovilor de pe coasta sudică a Scoției, folosind o forță militară covârșitoare pentru a impune controlul roman. Tacitus spune că, după ce a liniștit printr-o combinație de forță și diplomație nemulțumirea britanilor cuceriți anterior, Agricola a construit forturi pe teritoriile lor în 79. În 80 a mărșăluit până la Firth of Tay, iar în 81 și-a consolidat câștigurile. În 82 a navigat spre Kintyre sau spre țărmurile Argyll, ori spre amândouă. În 83 și 84 a înaintat spre nord de-a lungul coastelor estice și nordice ale Scoției, folosind forțe terestre și navale.

Momentul culminant al acestei înaintări a fost victoria de la Mons Graupius, unde Agricola a învins o armată caledoniană condusă de Calgacus, în anul 84. În aparență, Roma ajunsese foarte departe. În realitate, aceasta era și limita unei ambiții greu de susținut. Arheologia arată că romanii au construit tabere și forturi în nord pentru a controla căile de acces spre și dinspre Highlands, iar Agricola a ridicat o rețea de drumuri militare și forturi pentru a asigura ocupația. Dar exact această densitate de lucrări vorbește despre dificultatea terenului și despre costul menținerii lui.

Agricola a fost rechemat la Roma în 84. Succesorii săi nu apar cu nume în sursele păstrate, însă se pare că nu au putut sau nu au vrut să ducă mai departe supunerea extremului nord. Fortăreața de la Inchtuthil a fost demontată înainte de a fi terminată, iar celelalte fortificații de pe Gask Ridge au fost abandonate în câțiva ani. Până în anul 87, odată cu retragerea celei de-a douăzecea legiuni, ambiția imperială în Scoția a scăzut. Roma s-a așezat pe o linie de consolidare, cea a drumului Stanegate, între Carlisle și Corbridge.

Ce a însemnat, de fapt, cucerirea

Cucerirea romană a Marii Britanii nu a însemnat stăpânirea întregii insule. Imperiul Roman a cucerit cea mai mare parte a insulei și acest proces a fost în mare măsură încheiat în jumătatea sudică până în anul 87. Din teritoriul cucerit s-a format provincia Britannia. Acesta este faptul decisiv.

Schimbarea a fost profundă. Camulodunum a devenit noua capitală romană după primele succese. Forturile, bazele legiunilor și drumurile au început să lege teritoriile ocupate într-o ordine imperială. Puterea locală a unor regate și căpetenii a fost fie înfrântă, fie absorbită într-un sistem de alianțe și dependențe față de Roma. Uneori, Roma a avansat cu sabia. Alteori, a câștigat prin folosirea fisurilor dintre britani. Cazul lui Verica, apoi cel al lui Caratacus predat de Cartimandua, arată limpede acest lucru.

Dar tot atât de important este și ceea ce cucerirea nu a putut face pe deplin. Răscoala lui Boudica a demonstrat că stăpânirea romană putea fi zguduită chiar în zonele ocupate devreme. Retragerea din mare parte a nordului după Agricola a arătat că succesul militar nu se transforma automat în control durabil. Din acest motiv, istoria cuceririi nu este povestea unei linii care înaintează mereu, ci a unei frontiere care se mută, se întărește, se oprește și, uneori, se retrage.

Privită în ansamblu, cucerirea începută în 43 a schimbat pentru secole destinul sudului Britaniei. A adus insula într-o provincie a imperiului, a reordonat puterea locală și a legat acest spațiu de structurile militare și politice ale Romei. Dar a lăsat, în același timp, la vedere o lecție veche a istoriei imperiale: chiar și cea mai mare putere a lumii antice trebuia să aleagă unde poate înainta și unde trebuie să se oprească.