Constitutio Antoniniana, edictul care a făcut cetățeni romani din locuitorii liberi ai imperiului și a schimbat sensul cetățeniei

În anul 212, în primul său an de domnie, Caracalla a luat o hotărâre care a atins întregul Imperiu Roman. Nu era o măsură locală, nici o favoare pentru un oraș sau pentru o elită restrânsă. Era un edict care lovea în chiar miezul vechii ordini romane: cetățenia. Ceea ce vreme îndelungată fusese un statut dorit, căutat și acordat selectiv urma să fie extins, potrivit tradiției păstrate în surse, asupra locuitorilor liberi ai imperiului.

Izvoarele care ne vorbesc despre acest act sunt puține și fragmentare. Tocmai de aceea, povestea lui are ceva din tensiunea marilor evenimente pe care posteritatea le cunoaște mai ales din ecouri. Juristul Ulpian a formulat ideea în termeni cuprinzători, spunând că prin edictul împăratului Antoninus Caracalla toți oamenii din lumea romană au fost făcuți cetățeni romani. Cassius Dio a lăsat și el o aluzie importantă. Mai târziu, fragmente din secolele IV-VI, de la Iustinian și Ioannes Chrysostomus, au păstrat numai reflexul trecutului. Peste aceste mărturii s-a adăugat un document de mare importanță, Papyrus Giessen, publicat de Paul Meyer, grav avariat, dar considerat traducerea în limba greacă a Constituției.

Din aceste surse se desprinde esențialul: locuitorii imperiului au fost făcuți cetățeni romani. Formula păstrată este limpede: „…in Orbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonini cives Romani effect sunt“. Într-un singur gest politic și juridic, împăratul a redesenat granița dintre cei care erau cetățeni și cei care nu erau.

Dar tocmai aici începe marea întrebare. Ce a vrut, de fapt, Caracalla? Un act „umanitar”, cum avea să laude Augustinus, urmând exagerarea lui Ulpian? O decizie cu miză religioasă? Un calcul fiscal? Sau toate acestea la un loc, într-o lume imperială care se schimba?

O cetățenie dorită, apoi deodată generalizată

Înainte de 212, cetățenia romană deplină era un statut mult râvnit. Ea era deținută mai ales de locuitorii Italiei romane, de coloniile de romani din provincii, de romanii sau urmașii lor stabiliți în provincii, de locuitorii anumitor orașe din imperiu și de un număr redus de nobili locali. Provincialii, în schimb, erau de obicei non-cetățeni, chiar dacă unii aveau drepturi latine. Și veteranii trupelor auxiliare primeau cetățenia la lăsarea la vatră. Faptul că acest statut rămânea atât de căutat dă măsura schimbării produse de edict.

Constitutio Antoniniana, numită și Edictul lui Caracalla sau Constituția Antonină, a rupt această veche ierarhie. În formularea sursei engleze, toți bărbații liberi din Imperiul Roman urmau să primească cetățenia romană deplină, iar prin extensie toate femeile libere primeau aceleași drepturi ca femeile romane. În tradiția sursei române, ideea apare în formula mai generală că locuitorii imperiului au fost făcuți cetățeni romani, iar interpretarea lui W. Williams vede în Papyrus Giessen versiunea grecească a edictului care oferea cetățenie romană tuturor cetățenilor liberi din imperiu, așa cum aminteau Ulpian și Cassius Dio.

Important este și ceea ce edictul nu a distrus. Statuturile comunităților, n-au fost afectate de faptul că toți membrii lor au devenit cetățeni romani. Cu alte cuvinte, cetățenia se generaliza fără ca toate vechile structuri locale să dispară peste noapte. Aici se vede complexitatea lumii romane: imperiul putea uniformiza un statut fundamental, păstrând încă forme juridice și comunitare diferite.

În ochii unor istorici recenți, acesta a fost un moment major în provincializarea dreptului roman. Distanța dintre dreptul privat din provincii și cel din Italia se îngusta. Pentru că toți oamenii din provincii deveneau cetățeni, o mare parte a dreptului privat trebuia rescrisă pentru a se conforma dreptului aplicabil cetățenilor romani. Totodată, acest moment marchează începutul unui proces în care constituțiile imperiale devin sursa principală a dreptului roman. Dar aceeași sursă avertizează că multe forme de drept provincial au continuat să existe în provincii, după cum arată din plin papirusurile din Egipt.

Umbra dediticilor

Puține probleme au stârnit atâtea controverse ca aceea a dediticilor. Dacă edictul i-a făcut cetățeni pe toți locuitorii liberi ai imperiului, a existat vreo excepție? Paul Meyer, publicând Papyrus Giessen, a concluzionat că cei lipsiți de cetățenie erau dediticii. Dificultatea vine din însăși natura acestui grup și din felul în care termenul apare în surse.

Definiția clasică, dată după Gaius, spune că dediticii erau indivizi sau comunități care s-au opus poporului roman cu armele și, odată supuși, au capitulat fără condiții. O asemenea capitulare se transforma într-o relație juridică durabilă. Dediti deveneau în generațiile următoare dediticii, dacă situația lor nu era reglementată printr-un tratat. Tot după Gaius, condiția lor juridică în cadrul imperiului era cea mai de jos categorie a oamenilor liberi, iar incapacitatea peregrinilor deditici de a obține cetățenia romană era socotită o trăsătură esențială a acestei categorii.

Lucrările de specialitate atrag însă atenția că formula „peregrini deditici” conține o contradicție. Istoric, situația de dediticii nu se permanentiza. Era o etapă de tranziție, după care se ajungea măcar la recunoașterea parțială a relațiilor juridice locale. În acest proces, dediticii deveneau peregrini și apoi cetățeni romani. De aici și marea dificultate de a-i fixa exact în textul și sensul edictului lui Caracalla.

Studiile completează tabloul și arată că în epoca imperială existau două categorii de dediticii. Pe de o parte, peregrini dediticii, adică „străini sub tratat”, care se predaseră. Pe de altă parte, foști sclavi, libertini care erau numărați între dediticii din cauza unui statut penal ce le refuza cetățenia acordată în mod obișnuit prin eliberare. Excluderea din edict este interpretată de cele mai multe ori ca referindu-se la acești foști sclavi tratați ca delincvenți de către stăpânul lor, dar eliberați dintr-un motiv sau altul.

De aici înainte, discuția devine și mai nuanțată. Bickermann, într-o teorie care nu a avut mulți susținători, a susținut că Papyrus Giessen nu este însăși Constitutio Antoniniana, ci un edict suplimentar, care acorda cetățenie romană imigranților barbari, dacă nu erau deditici. El invoca un motiv religios, dorința de a crește numărul celor care venerau zeii romani, și susținea că o clauză repetată în rândul 6 nu li s-ar potrivi locuitorilor imperiului, ci doar unor imigranți ocazionali. Totuși, chiar Bickermann recunoștea trei tipuri de deditici: oameni eliberați plasați în această condiție de Lex Aelia Sentia, barbari care se predaseră singuri și, după ceea ce textul numește „Gainaische Begriff”, toți provincialii.

Istoricii au fost împinși spre altă concluzie de o descoperire epigrafică, Tabula Banasitana. Ea i-a determinat să admită că dediticii nu au fost excluși de la acordarea cetățeniei, ci de la păstrarea drepturilor locale, spre deosebire de peregrini, care, odată deveniți cetățeni, își păstrau drepturile. După ce toți locuitorii imperiului au ajuns cetățeni romani, nu s-a mai păstrat distincția dintre cei ce erau membri cu drepturi depline și ceilalți. Totuși, dificultatea rămâne, fiindcă aproape toate inscripțiile despre deditici se referă la eliberații vizați de Lex Aelia Sentia, iar textele antice care amintesc evenimentul nu păstrează limpede o clauză de excepție.

Un edict între generozitate și fisc

Constitutio Antoniniana a putut părea, încă din Antichitate, un act de largă deschidere. Augustinus a lăudat caracterul „umanitar” al dispoziției imperiale. Dar Cassius Dio a văzut cu totul altceva. El spune limpede că motivul principal a fost creșterea numărului celor ce puteau fi taxați.

„This was the reason why he made all the people in his empire Roman citizens; nominally he was honoring them, but his real purpose was to increase his revenues by this means, in as much as aliens did not have to pay most of these taxes.”

Studiile de specialitate atrag însă atenția că aceasta nu poate fi singura explicație. Puțini dintre cei care au primit cetățenia erau bogați și, deși Roma trecea printr-o situație financiară dificilă, scopul fiscal nu e socotit suficient pentru a epuiza sensul edictului. O altă interpretare este mărirea numărului de oameni apți să servească în legiuni, deoarece numai cetățenii deplini puteau fi legionari în armata romană.

Lucrările de referință insistă pe efectele financiare și sociale. Edictul ar fi provocat o demonetizare a noțiunii de cetățean și a valorilor tradiționale legate de această calitate. În același timp, pe fundalul slăbirii monedei, Caracalla a făcut o devalorizare. Aureusul a fost redus de la 1/45 la 1/50, iar denarul a fost înlocuit cu antoninianul, pus în circulație cu valoare de dublu denar, deși avea în greutate doar o dată și jumătate din denarul inițial.

Diferența dintre valoarea reală și curs era un mare câștig pentru stat, fără profit pentru particulari. În același context, solda către soldați a crescut de la 750 denari, în timp ce țăranul dispunea doar de monedă de bronz, care nu îl ajuta atunci când prețurile erau ajustate forțat. Din această perspectivă, faimosul edict al lui Caracalla poate fi privit ca un „dar” mediocru oferit supușilor, care, devenind cetățeni, erau obligați la noi sarcini fiscale.

Aici stă una dintre cele mai mari tensiuni ale momentului. Cetățenia romană, cândva semn al unui privilegiu puternic, se răspândește în masă. Prestigiul ei crește prin amploarea acordării și, în același timp, se subțiază prin generalizare. Ceea ce fusese cândva o frontieră între puțini și mulți devine o regulă comună. În schimb, statul capătă instrumente mai largi, iar împăratul își întinde mai departe puterea asupra unei lumi juridic unificate.

Numele care a inundat imperiul

Uneori, marile schimbări istorice se văd nu doar în legi și monede, ci în nume. Cea mai evidentă consecință a Constituției Antoniniene a fost, generalizarea numelui Aurelius. Toți cei care nu aveau un nume roman l-au primit după proclamarea edictului, iar uneori chiar și cei care aveau deja unul. Istoricii confirmă că mulțimi de noi cetățeni au preluat nomen Aurelius în onoarea patronului lor, al cărui nume complet era Marcus Aurelius Antoninus.

Urmele sunt vizibile în documente. În Egipt, gentilicul Aurelius apare frecvent în papirusurile secolului al III-lea. Pe litoralul vest-pontic, în listele de efebi din Dionysopolis și Odessos, toți poartă numele Aurelius. În inscripțiile de după 212 de la Histria și Tomis apar nume romane, iar Aurelius este frecvent. La Tomis sunt atestați 50 Aurelii. La Histria, după inscripțiile din 218 și 222-225, toate numele sunt romane. Și în mediul rural apar astfel de atestări, în teritoriul rural al Histriei, la Capidava, Ulmetum și Tropaeum Traiani.

Acest val de nume spune mai mult decât o modă onomastică. El arată că cetățenia romană s-a generalizat în toate provinciile, în mediul urban și în mediul rural. Numele nou a devenit semnul unei noi apartenențe juridice și politice. A fost, în același timp, o marcă a integrării și o dovadă a uniformizării.

Cu timpul, însă, chiar succesul lui Aurelius l-a slăbit. Numele a căzut în dizgrație din cauza desei folosiri. Cercetătorii români văd aici explicația absenței Aurelilor din listele de la Callatis, unde predominau numele grecești. Când un nume devine al tuturor, încetează să mai distingă. Exact așa cum, în alt plan, cetățenia însăși își schimba sensul prin generalizare.

Lucrările de specialitate adaugă un detaliu revelator pentru posteritate: mai mulți împărați au purtat numele Marcus Aurelius, iar șapte dintre cei unsprezece împărați dintre Gallienus și Diocletian îl aveau. Nu mai era, așadar, doar numele unui împărat care dăduse un edict, ci un nume răspândit într-o lume pe care acel edict o remodelase.

O lume veche sub un nume nou

Dacă privim numai litera hotărârii, Constitutio Antoniniana pare un act simplu: cetățenia romană este extinsă. Dacă privim urmările, vedem în schimb un moment de cotitură. Unii autori au mers până la a vedea aici pragul dintre două epoci. Mary Beard distinge istoria Romei antice de până în 212 de cea care urmează, „effectively a new state masquerading under an old name”. Anthony Kaldellis a considerat că Roma a trecut de la imperiu la lume și că această decizie avea să susțină mai târziu impunerea unei credințe religioase uniforme.

Istoricii români, la rândul lor, surprind mutația în alt limbaj. După ce toți locuitorii imperiului au ajuns cetățeni romani, vechile distincții s-au tocit. Noțiunea de cetățean s-a demonetizat. Valorile tradiționale ale acestei calități s-au schimbat. Edictul a avut urmări juridice, sociale și financiare, iar amploarea lui se vede tocmai în faptul că dezbaterea despre motivele și limitele sale continuă acolo unde documentele sunt puține.

Și poate că aici stă forța reală a acestui episod. Nu doar în faptul că a lărgit un drept, ci în faptul că a schimbat raportul dintre centru și provincii, dintre privilegiu și obligație, dintre nume și apartenență. Din 212 înainte, a fi roman nu a mai însemnat același lucru. Cetățenia a coborât din registrul excepției în acela al regulii imperiale. Iar imperiul, păstrând vechiul său nume, a intrat într-o altă fază a istoriei sale.