Concordatul de la Worms și de ce a contat în lupta dintre papă și împărat

La 23 septembrie 1122, în afara zidurilor orașului Worms, se încheia un conflict care otrăvise zeci de ani raporturile dintre două puteri ce pretindeau fiecare întâietate: papalitatea și împăratul romano-german. Trimișii papei Calixt al II-lea și împăratul Henric al V-lea au semnat atunci o serie de documente care au rămas în istorie sub numele de Concordatul de la Worms. Nu era o victorie curată a uneia dintre părți. Era un compromis. Dar unul care a schimbat adânc felul în care se făceau numirile în Biserică și felul în care se împărțeau autoritatea religioasă și cea politică în Sfântul Imperiu Roman.

Miza era uriașă. Cine numea episcopii și abații? Cine le înmâna însemnele puterii lor? Cine hotăra, în fond, unde se oprește puterea împăratului și unde începe cea a Bisericii? Concordatul nu a stins toate ambiguitățile. Nici nu a desființat deodată influența politică în alegerile bisericești. Dar a pus capăt luptei de investitură și a fixat o nouă ordine, în care împăratul renunța la un vechi drept, iar papa accepta, totuși, un loc pentru puterea imperială în procedură.

O dispută veche, dusă până la limită

Conflictul care s-a încheiat la Worms începuse în mijlocul secolului al XI-lea. În interiorul Bisericii creștine se afirmase atunci o mișcare de reformă care urmărea să reafirme drepturile Sfântului Scaun în dauna monarhilor europeni. Ales în 1073, papa Grigore al VII-lea a promulgat mai multe edicte prin care voia să întărească autoritatea papală. Unele dintre acestea au fost formulate în Dictatus papae din 1075. Ideea era limpede: conducătorii seculari răspund în fața papei și nu trebuie să facă numiri în funcții clericale, adică să practice investitura.

Doctrina papei a fost respinsă cu putere de împăratul Henric al IV-lea, care obișnuia să-i investească pe episcopii și abații din Sfântul Imperiu Roman. De aici a pornit ceea ce sursele numesc lupta de investitură, conflictul dintre stat și Biserică asupra dreptului de a numi deținătorii funcțiilor religioase. Disputa a continuat și după moartea lui Grigore al VII-lea, în 1084, și după abdicarea lui Henric al IV-lea, în 1105.

Noul împărat, Henric al V-lea, privea spre împăcare, dar în primii 16 ani ai domniei sale nu s-a găsit un compromis durabil. În 1111, el a ajuns la o înțelegere cu papa Pascal al II-lea la Sutri: împăratul urma să se abțină de la investirea clerului din regatul său, iar în schimb proprietățile bisericești care aparținuseră inițial Imperiului urmau să fie restituite. Henric spera că această înțelegere îl va convinge pe papă să accepte încoronarea sa oficială ca împărat.

Acordul a eșuat. Henric l-a întemnițat pe papă. După două luni de captivitate, Pascal a promis că va acorda încoronarea și că va accepta rolul împăratului în ceremoniile de investitură. A mai promis și că nu-l va excomunica niciodată pe Henric. Dar concesiile fuseseră smulse prin forță, iar opoziția bisericească față de Imperiu a continuat. În anul următor, Pascal și-a retras promisiunile.

Drumul spre Worms nu a fost, așadar, unul liniar. A fost un drum de încercări eșuate, de neîncredere și de presiuni reciproce.

Între eșec și compromis

În ianuarie 1118, papa Pascal a murit. I-a urmat Gelasius al II-lea, care a murit la rândul lui în ianuarie 1119. Succesorul său, burgundul Calixt al II-lea, a reluat negocierile cu împăratul, cu scopul clar de a încheia disputa dintre Biserică și Imperiu.

În toamna lui 1119, doi emisari papali, William de Champeaux și Pons de Cluny, s-au întâlnit cu Henric la Strasbourg. Împăratul a acceptat atunci, în principiu, să renunțe la ceremonia seculară a investiturii, cea în care noilor episcopi și abați li se dădeau inelul și cârja. Părea un pas decisiv. Dar summitul final, programat între Henric și Calixt la Mouzon, s-a încheiat brusc, după ce împăratul a refuzat să accepte o schimbare făcută în ultimul moment de Calixt în propriile cereri. Liderii Bisericii reuniți la un conciliu la Reims au reacționat prin excomunicarea lui Henric. Totuși, nu au susținut insistența papei pentru abandonarea completă a investiturii seculare. Negocierile au eșuat din nou.

După acest eșec, șansele unei capitulări necondiționate a împăratului au dispărut. O mare parte a clerului a devenit dispusă la compromis. Scrierile polemice și declarațiile tăioase care marcau lupta de investitură se stinseseră între timp. În 1121, sub presiunea unei facțiuni de nobili din Rinul de Jos și din ducatul Saxoniei, condusă de arhiepiscopul Adalbert I de Mainz, Henric a acceptat să facă pace cu papa.

În februarie 1122, Calixt i-a scris lui Henric pe un ton împăciuitor, prin episcopul de Acqui. Scrisoarea a fost descrisă drept „o ofertă atent construită”. Papa amintea legătura lor de sânge, sugerând că o origine comună îi obliga să se iubească precum frații. Dar mai spunea și ceva esențial: regii germani trebuie să-și primească autoritatea de la slujitorii lui Dumnezeu, nu direct de la Dumnezeu. În același timp, Calixt schimba registrul. Pentru prima dată, nu-l mai făcea pe Henric personal vinovat de dispută, ci pe sfetnicii săi răi. Papa încerca să-l asigure că, dacă pacea va fi încheiată, poziția împăratului și a Imperiului vor fi în siguranță.

Împăratul a răspuns prin episcopul de Speyer și abatele de Fulda, care au mers la Roma și i-au adus pe emisarii papei sub conducerea cardinalului-episcop de Ostia. Situația rămânea totuși fragilă. O alegere disputată la dioceza de Würzburg, în februarie 1122, aproape a dus la izbucnirea unui război civil. În august s-a aranjat un armistițiu. Abia atunci negocierile au putut reveni la masa papală.

În vara lui 1122, un sinod convocat la Mainz a fixat, prin emisarii imperiali și reprezentanții Bisericii, termenii înțelegerii. Semnul că Roma voia, de data aceasta, succesul, a fost clar: pentru anul următor a fost anunțat un conciliu la Lateran.

Ziua de la Worms

Împăratul a primit legații papali la Worms cu ceremonia cuvenită. El aștepta acolo rezultatul negocierilor care par să se fi desfășurat, de fapt, în apropiatul Mainz, teritoriu ostil lui Henric. Din acest motiv, împăratul a trebuit să țină legătura prin mesageri. Cronica abatelui Ekkehard de Aura spune că discuțiile au durat mai bine de o săptămână. La 8 septembrie, Henric s-a întâlnit cu legații papali, iar acordurile finale au fost codificate pentru publicare.

La 23 septembrie 1122, delegații papali și imperiali au semnat documentele în afara zidurilor orașului Worms. Înăuntru nu era loc pentru numărul celor veniți să asiste. Arhiepiscopul Adalbert de Mainz i-a scris lui Calixt cât de complicate fuseseră negocierile. Din punctul de vedere al lui Henric, puterile la care i se cerea să renunțe făceau parte din moștenirea tronului imperial. Cuvintele au fost cântărite cu grijă. Sursele engleze spun limpede că ceea ce s-a promulgat a fost, probabil, rezultatul unei atenții extreme pentru aproape fiecare formulare. Diferența decisivă față de negocierile anterioare a stat în concesiile făcute de papă.

Ce a cedat împăratul și ce a păstrat

Nucleul Concordatului de la Worms era acesta: împăratul renunța la dreptul de a investi episcopii și abații cu inelul și cârja, adică tocmai cu însemnele ierarhice care marcau puterea spirituală. În textul latin, Henric declara că renunță la „orice investitură prin inel și toiag” și că admite „alegere canonică și consacrare liberă” în toate bisericile din regatul și imperiul său.

„În numele Sfintei și indivizibilei Treimi, eu, Henric, prin harul lui Dumnezeu împărat al romanilor, august, din dragoste pentru Dumnezeu și pentru Sfânta Biserică Romană și pentru domnul nostru papa Calixt al II-lea, și pentru mântuirea sufletului meu, renunț și predau lui Dumnezeu, și sfinților apostoli ai lui Dumnezeu, Petru și Pavel, și Sfintei Biserici Catolice, orice investitură prin inel și toiag; și acord ca în toate bisericile care se află în regatul sau imperiul meu să aibă loc alegere canonică și consacrare liberă.”

Henric promitea și restituirea bunurilor. Posesiunile și regaliile Sfântului Petru confiscate de la începutul conflictului și până atunci, în vremea tatălui său sau a lui, urmau să fie înapoiate Bisericii Romane, dacă se aflau în mâinile lui. Pentru celelalte, se obliga să ajute cu credință la restituire. Același lucru îl promitea pentru bunurile celorlalte biserici, ale principilor și ale altor persoane, clericale sau laice, pierdute în „acel război”. În plus, împăratul acorda „pace adevărată” papei Calixt și Bisericii Romane și promitea ajutor și dreptate atunci când acestea i-ar cere.

Conform acordului, împăratul romano-german nu mai avea voie să-i numească pe episcopii din imperiu și trebuia să renunțe la vechiul drept de a înmâna cârja și inelul episcopal. Dar împăratul nu era scos cu totul din joc. Calixt a acceptat prezența lui sau a oficialilor lui la alegeri și i-a recunoscut dreptul de a interveni în caz de rezultat disputat, pe sfatul episcopilor, dacă alegerea se desfășurase pașnic și fără simonie.

Mai mult, împăratul putea face o ceremonie separată. În cadrul ei, îi investea pe episcopi și pe abați cu un sceptru, semn al pământurilor și al drepturilor laice, al acelor bunuri temporale legate de scaunul lor episcopal. Aici se vede limpede miezul compromisului: puterea spirituală și însemnele ei treceau de partea Bisericii; componenta laică, legată de posesiuni și de rangul temporal, rămânea atinsă de mâna împăratului.

În regatul german, adică la nord de Alpi, regele german putea lua parte prin delegați proprii la dezbaterile de investitură în cazurile conflictuale. Tot în partea germană a Imperiului, el putea să dăruiască celor investiți proprietăți funciare, imobiliare și materiale. Asta însemna că, în spațiul german, influența lui în Biserica Catolică rămânea considerabilă. În schimb, în afara regatului german, adică în Burgundia și Italia, această posibilitate se restrângea sever. Acolo, după investitura papală dată de Roma, în termen de șase luni, împăratul mai putea doar să acorde însemnele laice ale demnității primite.

Distincția dintre Germania și restul Imperiului era una dintre cheile acordului. Pentru Calixt, ea avea o importanță deosebită.

Pacea scrisă cu grijă și ambiguități

Concordatul a fost scris în latină, în minusculă papală, tipul de scriere medievală folosit în cancelaria papală pentru documentele oficiale ale papilor, precum bule, privilegii și concordate. A fost publicat sub forma a două cartele distincte, fiecare înșirând concesiile făcute de o parte celeilalte. Una era carta papală, Calixtinum, adresată împăratului în termeni personali. Cealaltă era carta imperială, Henricianum, adresată lui Dumnezeu.

Niciuna dintre cartele nu a fost semnată. Amândouă conțineau formulări deliberate de compromis, dar și întrebări lăsate deschise. Unele probleme urmau să fie rezolvate ulterior, de la caz la caz. Termenul regalia, de pildă, rămânea nedefinit și avea înțelesuri diferite pentru fiecare parte. Chestiuni mai largi, precum natura raportului dintre Biserică și Imperiu, nu erau rezolvate prin acest text.

Totuși, valoarea documentului stătea tocmai în faptul că oprea confruntarea. Episcopul de Ostia i-a dat împăratului sărutul păcii în numele papei și a oficiat liturghia. Prin aceste rituri, Henric era readus în Biserică. Negociatorii au fost lăudați pentru delicatețea misiunii lor, iar concordatul a fost numit „pace după voința papei”.

Arhiepiscopul Adalbert de Mainz a privit însă acordul cu rezerve. El i-a scris lui Calixt că prezența împăratului la alegeri putea face ca Biserica lui Dumnezeu să suporte „aceeași robie ca înainte, sau una și mai apăsătoare”. Rezerve similare existau și în tabăra reformatoare a Bisericii. Un grup de adepți ai lui Pascal al II-lea a încercat fără succes să împiedice ratificarea acordului la conciliul de la Lateran, strigând non placet! când a fost cerută aprobarea.

Calixt le-a răspuns că nu trebuie să-l aprobe, ci să-l tolereze. Formula spune mult despre natura păcii de la Worms: o pace acceptată pentru a opri conflictul, nu o formulă ideală pentru toți cei implicați.

Ce s-a schimbat după 1122

Prin Concordatul de la Worms se punea capăt sistemului prin care regalitatea germană se sprijinise pe instituția bisericească catolică imperială în timpul dinastiilor ottoniene și salice. Puterea papală se despărțea în mod semnificativ, în interiorul Sfântului Imperiu Roman, de cea a împăratului romano-german. Pentru următoarele două secole, ea avea să devină o putere de prim rang în Europa de Vest și în Europa Centrală.

Scaunul Papal a încheiat apoi înțelegeri asemănătoare cu Aragon în 1208, cu Anglia în 1213 și cu Franța în 1268. Concordatul de la Worms a devenit astfel un model de reglare a relației dintre puterea seculară și cea ecleziastică.

Ratificarea a venit la Primul Conciliu de la Lateran. Acest conciliu s-a deschis la 18 martie 1123 și a fost unul dintre cele mai reprezentative, cu aproape 300 de episcopi și 600 de abați din toate părțile Europei catolice. Unul dintre obiectivele sale principale a fost să sublinieze independența clerului diecezan. În ratificarea Concordatului, conciliul a confirmat că de acum înainte episcopii urmau să fie aleși de clerul lor, deși, potrivit concordatului, împăratul putea refuza omagiul episcopilor germani.

Au fost adoptate și decrete împotriva simoniei, a concubinajului în rândul clerului, a jefuitorilor de biserici și a falsificatorilor de documente ecleziastice. Conciliul a reafirmat și indulgențele pentru cruciați. Din această perspectivă, Worms nu a fost doar sfârșitul unei dispute. A fost și începutul unei etape de reformă.

Pacea nu a rezolvat totul pentru totdeauna. După moartea lui Henric, în 1125, reformatorii au profitat de alegerea succesorului pentru a ataca câștigurile imperiale de la Worms, susținând că acele concesii fuseseră făcute persoanei lui Henric, nu împăraților în general. Și totuși, împărați ulteriori, precum Frederic I și Henric al VI-lea, au continuat să exercite în alegerile episcopale o putere greu de prins în formule juridice, dar reală.

De partea cealaltă, papii au folosit în propriul avantaj puterile care le fuseseră codificate prin concordat în disputele lor interne viitoare cu cardinalii. Tocmai de aceea, importanța acordului de la Worms nu stă într-o despărțire perfectă a celor două autorități. Ea stă în faptul că a fixat un nou echilibru. Împăratul, în ciuda puterii sale seculare foarte mari, nu avea autoritate religioasă. În același timp, Biserica a acceptat că puterea laică nu putea fi eliminată complet din jocul politic al numirilor episcopale.

Așa se explică de ce Concordatul de la Worms a rămas un punct de cotitură. A fost pacea prin care ambele părți au cedat ceva esențial ca să poată păstra altceva și mai important. Papalitatea a câștigat despărțirea de vechea investitură imperială. Împăratul a păstrat un loc în mecanismul alegerilor și în acordarea drepturilor laice. Din acest amestec de renunțare și calcul s-a născut o nouă ordine politică și religioasă în Europa medievală.