Codexul, cartea care a schimbat felul în care se citea și se păstra lumea scrisă

Spre sfârșitul lumii vechi, schimbarea nu s-a văzut întâi în idei, ci în obiect. Timp de secole, textul lung a trăit în sul. Apoi, încet, a început să se adune în foi pliate, cusute și prinse între coperți. Până în secolul al VI-lea, în lumea greco-romană creștinată, sulul dispăruse aproape complet din literatură. În locul lui se impusese codexul, una dintre cele mai importante inovații din istoria cărții înainte de apariția tiparului.

Schimbarea a contat fiindcă a modificat nu doar felul în care arăta cartea, ci și felul în care era folosită. Un sul se desfășura succesiv. Un codex putea fi deschis direct la pagina căutată. Un sul cerea o anumită răbdare a parcurgerii. Un codex permitea acces rapid, pe ambele fețe ale foii, într-un obiect mai compact, mai robust și mai ușor de purtat. Din această diferență practică s-a născut o nouă istorie a lecturii, a copierii și a păstrării textelor.

Cuvântul vine din latinescul caudex, cu sensurile de „trunchi de copac”, „bloc de lemn” sau „carte”. Termenul păstrează ceva din începuturile sale materiale. Forma codexului a fost dezvoltată de romani pornind de la tăblițele de ceară refolosibile, folosite pentru note și scrieri informale. Mai întâi au existat aceste precursoare din lemn acoperit cu ceară. Mai târziu au venit foile de papirus, pergament sau hârtie, pliate și legate. Din ele s-a născut cartea în sensul pe care încă îl recunoaștem astăzi.

Când cartea a încetat să mai fie sul

În lumea occidentală, predecesorul principal al codexului a fost sulul continuu de pergament, velină sau papirus, forma dominantă a documentului în Antichitate. Trecerea de la sul la codex nu a fost bruscă. Scribii experimentaseră deja organizarea sulurilor în coloane citite orizontal pe lungimea desfășurată, o punere în pagină care pregătea, într-un fel, logica viitorului codex.

Pasul hotărâtor a venit atunci când foile de papirus sau velină au fost pliate, adunate în caiete și cusute prin îndoitură. Din acel moment, ambele fețe ale fiecărei foi puteau fi folosite, recto și verso, așa cum se întâmplă într-o carte modernă. Această folosire economică a materialului a fost unul dintre marile avantaje ale noului format.

Poetul roman Marțial lăuda codexul încă din secolul I d.Hr. pentru comoditatea lui. El remarca forma lui concentrată și faptul că o asemenea carte putea fi citită ușor în călătorie. Într-un alt poem, își prezenta o ediție a propriilor lucrări produsă ca codex, ocupând mai puțin spațiu decât un sul și fiind mai confortabil de ținut într-o singură mână. Detaliul este important: noua formă nu era doar o curiozitate tehnică, ci un răspuns direct la nevoile lecturii.

Codexul a atins paritatea numerică cu sulul în jurul anului 300 d.Hr. Începând cu secolul al IV-lea d.Hr., a dobândit o largă acceptare, iar până în secolul al VI-lea înlocuise complet sulul în lumea greco-romană creștinată. În Egipt, după exemplele supraviețuitoare, în secolul al V-lea codexul îl depășea pe sul în raport de zece la unu. Nu este de mirare că istoria cărții privește această înlocuire treptată drept un moment de cotitură.

De ce a biruit

Victoria codexului nu s-a sprijinit pe mister, ci pe utilitate. Sursele sunt limpezi: era compact, robust și economic. Putea fi deschis plat la orice pagină. Paginile se scriau pe față și pe verso. Coperțile durabile îl protejau și îl făceau mai ușor de transportat. Iar pentru consultare, diferența era decisivă. Un sul impune acces secvențial: ajungi la un pasaj doar după ce parcurgi drumul până la el. Un codex permite acces aleatoriu: deschizi și cauți direct.

Pentru mediile religioase și academice, asemenea avantaje au contat enorm. Tocmai de aceea codexul a fost preferat în special acolo unde textele trebuiau consultate des, comparate și folosite în mod practic. Răspândirea lui este adesea asociată cu ascensiunea creștinismului. Creștinismul a adoptat timpuriu acest format pentru texte creștine, precum scrieri patristice, texte liturgice și Biblia. Adoptarea sa a fost astfel accelerată, iar codexul a devenit formatul preferat pentru textele religioase.

Există dovezi că încă de la începutul secolului al II-lea codexul, de obicei din papirus, era formatul preferat printre creștini. Comparația dintre biblioteca Vilei Papirusurilor de la Herculaneum, îngropată în anul 79 d.Hr., unde toate textele sunt suluri, și biblioteca de la Nag Hammadi, ascunsă în jurul anului 390, unde toate textele sunt codexuri, este grăitoare. Și totuși, sursele cer prudență. Existența unui fragment de codex necreștin de pergament, cu text din Demostene, arată că dovezile păstrate nu sunt suficiente pentru a decide dacă creștinii au avut un rol major sau central în dezvoltarea timpurie a codexului ori dacă pur și simplu au adoptat formatul pentru a se distinge de evrei.

Important este că această nouă formă a cărții a prins rădăcini adânci. A transformat obiectul în sine și a oferit o formă care a dăinuit. Tehnic vorbind, marea majoritate a cărților moderne folosesc și astăzi formatul codexului: o stivă de pagini legate pe o latură. Numai că termenul „codex” a rămas rezervat, de regulă, pentru cărțile manuscrise mai vechi.

Din piele, papirus și hârtie

Înainte de a deveni carte, codexul era materie. Suporturile sale au fost papirusul, pergamentul, numit uneori membrană sau velină, și, mai târziu, hârtia. Textul și desenele erau realizate cu metale, pigmenți și cerneală. Alegerea suportului, dimensiunea lui și calitatea materialului spuneau ceva despre statutul obiectului. Codexurile destinate expunerii erau legate cu materiale mai durabile decât velina. Până în secolele XIV și XV, hârtia era scumpă, iar folosirea ei putea marca un exemplar de lux.

Papirusul apare doar în Antichitatea târzie și în Evul Mediu timpuriu. Deși multe codexuri timpurii au fost făcute din papirus, materialul era fragil și provenea din Egipt, singurul loc unde creștea. De aceea, pergamentul și velina, mai rezistente, au câștigat teren, chiar dacă erau costisitoare. Pergamentul varia mult în funcție de specia animală și de finisaj, iar identificarea animalelor folosite a început să fie studiată abia în secolul XXI.

Fabricarea pergamentului era un proces minuțios. Pielea de animal se spăla cu apă și se trata cu var, dar nu simultan. Apoi rămânea în var câteva zile. Părul era îndepărtat, iar pielea era întinsă pe o ramă numită herse și fixată cu sfori. Pentru a preveni ruperea în punctele de prindere, zona era înfășurată în jurul unor pietricele numite pippin. După aceea, meșterul folosea un cuțit în formă de semilună, numit lunarium sau lunellum, pentru a îndepărta ultimele fire de păr. Când pielea se usca complet, era curățată în profunzime și transformată în foi.

Un detaliu spune mult despre economia acestei munci: o piele medie de vițel putea furniza aproximativ trei foi și jumătate de dimensiune medie, care se dublau prin pliere în bifolii, adică foi duble alcătuite din două file unite. Manuscrisele medievale păstrează uneori chiar instrucțiunile originale pentru această etapă. Dar procesul nu era infailibil. Membranele puteau avea defecte provenite de la animal, din pregătire sau chiar din scriere. Iar dacă manuscrisul nu era păstrat în condiții perfecte, defecte puteau apărea și mai târziu, în cursul vieții sale.

Scrierea însăși începea după o pregătire atentă a paginii. Foile erau grupate în caiete, unitatea de bază de lucru a scribului în Evul Mediu. Se făceau perforații de ghidaj, apoi se trasau liniile care urmau să conducă textul: orizontale pentru baza rândurilor și verticale pentru marginile coloanelor. Înainte să fie obiect de lectură, codexul era, așadar, și o formă de disciplină a paginii.

Atelierul nevăzut al manuscrisului

Structura unui codex era mai riguroasă decât pare la prima vedere. Ea cuprindea dimensiunea, formatul, caietele sau adunările de foi, felul în care acestea erau pliate, cusute, legate și uneori relegate. Un caiet era alcătuit din mai multe foi pliate și introduse una în alta, cel puțin trei, dar cel mai des patru bifolii, adică opt foi și șaisprezece pagini. Aceste detalii, care pot părea mărunte, permit uneori reconstruirea ordinii originare a unui manuscris.

Prin examinarea atentă a trăsăturilor fizice ale unui codex se pot identifica, uneori, elemente care au aparținut cândva aceleiași cărți și care au fost apoi despărțite. Studiul devine însă complicat fiindcă manuscrisele erau adesea relegate. Într-o nouă legătură puteau ajunge împreună lucrări de date și origini diferite, cu structuri interne variate. Mai mult, legătorul putea modifica sau uniformiza aceste structuri pentru a le adapta noii legături.

Din secolul al XIII-lea, odată cu secularizarea, apar librarii, numiți în surse și libraires sau stationers. Ei primeau comenzi pentru texte și subcontractau scribi, ilustratori și legători, cărora le furnizau materialele. Acest mod de organizare a producției arată că manuscrisul nu era doar opera unui singur copist, ci rezultatul unei munci repartizate și coordonate. Uneori, caietele complete puteau constitui unități de sine stătătoare, care erau apoi returnate librarului sau combinate cu alte texte pentru a forma antologii și miscellanee.

Pentru a ușura copierea, se foloseau cuvinte de legătură, așezate la sfârșitul unei pagini și indicând primul cuvânt de pe pagina următoare. Acest mic dispozitiv tehnic arată cât de atent era controlată ordinea textului într-o cultură a manuscrisului unde fiecare eroare de succesiune putea produce haos.

Tot în secolele XIII și XIV, aparatul de lucru al cărților pentru învățați devine mai elaborat. Se dezvoltă capitolele, versetele, numerotarea paginilor, indicațiile marginale de orientare, indicii, glosarele și cuprinsurile. Cu alte cuvinte, codexul nu mai este doar un recipient pentru text. Devine un instrument de navigare în text.

Lumi diferite, același nume

Prin convenție, termenul „codex” este folosit și pentru manuscrisele precolumbiene, precum codicele aztece și mayașe, deși multe nu respectă formatul clasic al cărții cu foi legate. Unele sunt de fapt foi lungi de hârtie de fibră vegetală sau piele de animal, pliate în stil acordeon, uneori scrise pe ambele fețe. În Mesoamerica precolumbiană, aceste codexuri aveau, când erau închise, o aparență apropiată de cea a codexului european, dar erau construite altfel.

Manuscrise de acest fel au fost scrise până în secolul al XVI-lea. Cele de dinaintea cuceririlor spaniole par să fi fost toate alcătuite dintr-o singură foaie lungă, pliată ca o armonică. Așadar, numele este comun, dar structura materială poate fi diferită.

Codexuri în stil acordeon au fost dezvoltate și în China dinastiei Tang, cel târziu în secolul al IX-lea. Practica s-a răspândit apoi în Japonia Heian, prin schimburi budiste, unde aceste cărți au fost numite orihon. În Asia de Est, sulul a rămas multă vreme forma standard, mai mult decât în lumea mediteraneană. Au existat și etape intermediare, precum suluri pliate în acordeon și lipite la spate sau cărți tipărite numai pe o singură parte a hârtiei. Evoluția formei de carte în China a continuat apoi cu alte tipuri de legare, până la adoptarea legătoriei de tip occidental în secolul XX.

În Europa, multe manuscrise medievale au ajuns să poarte în denumirea lor termenul „Codex”, precum Codex Gigas, deși majoritatea nu îl aveau în titlul tradițional. Practicile de bibliotecă au contribuit la această obișnuință. În același timp, cuvântul a căpătat și un al doilea sens, păstrat până astăzi: acela de colecție de reguli sau norme, scrise ori nescrise, aplicabile unui grup sau unui domeniu, cum se întâmplă în expresii precum „codex deontologic” sau „codex alimentar”.

Forma care a rămas

Istoria codexului nu este doar povestea unei legături mai bune. Este povestea unei transformări lente, dar decisive, în cultura scrisului. Între secolul al IV-lea, când codexul a câștigat largă acceptare, și renașterea carolingiană din secolul al VIII-lea, multe lucrări care nu au fost convertite din sul în codex s-au pierdut. În această simplă observație stă și miza reală a schimbării: forma materială a unei cărți poate hotărî ce supraviețuiește.

De aceea, codexul a contat mai mult decât un nou obiect comod. El a schimbat felul în care textul era copiat, căutat, transportat, reunit cu alte texte și transmis peste secole. Din Antichitatea târzie până în Evul Mediu, el a devenit forma standard a cărții. Iar această victorie nu s-a stins. Cartea modernă îi datorează aproape totul.