Civilizația etruscă și de ce a contat în istoria Italiei

Înainte ca Roma să cuprindă întreaga Etrurie, exista acolo o lume veche, puternică și greu de încadrat în tiparele obișnuite ale istoriei italice. O lume de orașe-stat, de morminte pictate, de metalurgie strălucită și de rituri pe care vecinii le priveau cu uimire. Etruscii au locuit regiunea numită Etruria, cuprinzând Toscana, nordul Latiumului și părți din Umbria, începând cu 1000-900 î.Hr. până în secolul I d.Hr. Iar între primele lor inscripții, datate în jurul lui 700 î.Hr., și asimilarea în lumea romană, începută de la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., se află una dintre cele mai importante civilizații ale Italiei antice.

Povestea lor începe cu o problemă care i-a urmărit până târziu: de unde veneau. Și continuă cu o altă întrebare, la fel de grea: cum a fost posibil ca un popor atât de avansat tehnologic, cu o rețea de orașe și cu o cultură distinctă, să fie absorbit treptat de Roma? Între aceste două întrebări se află miza istorică a civilizației etrusce.

Un început învăluit în dispută

Originea etruscilor a stârnit numeroase controverse încă din Antichitate. Romanii îi numeau Trusci, Etruri sau Etrusci, grecii Tyrsanoi, iar endonimul lor, adică numele pe care și-l dădeau ei înșiși, era Razenna sau Razna. Faptul că și numele lor circulă în atâtea forme spune ceva despre felul în care au fost priviți: ca un popor important, dar în același timp greu de explicat.

În esență, s-au confruntat două teorii. Herodot îi socotea veniți din Lidia anatoliană și de pe unele insule ale Mării Egee, în special Lemnos. Dionis din Halicarnas susținea contrariul: etruscii erau autohtoni în Etruria. Textele moderne din sursele de față arată că această dispută a continuat multă vreme și a generat numeroase studii, din secolele XV-XVI până astăzi.

Evaluările științifice recente, inclusiv cercetări genetice făcute de un institut italian pe eșantioane din Toscana și din regiuni relevante ale Greciei și vestului Turciei, arată că ipoteza lui Herodot este plauzibilă. În schimb, în rândul cercetătorilor moderni consensul este pentru originea autohtonă și se subliniază că nu există dovezi arheologice sau lingvistice pentru o migrație a lydienilor sau pelasgilor în Etruria. Cum regula este să rămânem în interiorul izvoarelor, trebuie spus limpede: tocmai această contradicție face parte din povestea etruscilor. Ei sunt una dintre acele civilizații pe care istoria le-a lăsat în urmă fără să le lase și cheia completă.

Un lucru rămâne însă ferm. Cultura identificabilă drept etruscă se dezvoltă în Italia după aproximativ 900 î.Hr., odată cu cultura Villanova a epocii fierului, considerată cea mai veche fază a civilizației etrusce. La rândul ei, aceasta evoluase din cultura Proto-Villanova a epocii bronzului, manifestată în aceeași zonă. Așadar, indiferent de controversa originii, civilizația etruscă se vede în terenul Italiei centrale, în continuitatea culturilor care se succed acolo.

Țara metalului și a orașelor

Centrul etruscilor a fost Toscana. Acolo s-au dezvoltat ca agricultori, viticultori și artizani ai unei ceramici deosebite. Dar forța lor nu a stat doar în pământ și în meșteșug. Minele de plumb, cositor, fier și cupru au furnizat materia primă pentru o metalurgie în care etruscii excelau. Timp de secole, au fost principalii furnizori de obiecte de fier în zona Mediteranei, cu exporturi către Grecia, Fenicia și Cartagina.

Această bogăție a schimbat totul. Orașele de pe coastă au prosperat în chip excepțional tocmai datorită bogățiilor subsolului și comerțului cu metal. Populonia a devenit un centru major al topirii fierului. Bronzurile etrusce erau apreciate în afara Etruriei. Comerțul mediteranean, favorizat de poziția lor pe coasta tireniană, i-a pus în legătură strânsă cu schimburile lumii vechi. Din perioadele orientalizantă și arhaică, orașele etrusce exportau metale, vin și ulei. Răspândirea amforelor etrusce de transport stă mărturie pentru acest trafic intens.

Pe uscat, organizarea în orașe-stat pare să fi început în secolul al VIII-lea î.Hr. Numele lor, transmise în forme etrusce și apoi latine sau moderne, alcătuiesc harta unei civilizații urbane: Aritim, Cisra, Clevsi, Curtun, Perusna, Fufluna sau Pupluna, Veii, Tarchna, Vetluna, Felathri, Velzna și Velch. La acestea se adaugă orașele actuale Mantua și Bologna și cetățile pierdute Atria și Spina. Cultura etruscă a înflorit în trei confederații de orașe: Etruria, valea Padului și Campania.

Aceste orașe nu erau simple puncte pe hartă. Ele reprezentau unitatea politică reală a societății etrusce. Autoritatea rezida în orașe și, probabil, în anumite familii. Liga celor douăsprezece cetăți, evocată de tradiție și numită adesea dodecapolis, avea mai ales un caracter economic și religios sau forma o confederație laxă. Potrivit lui Liviu, cele douăsprezece cetăți se întâlneau o dată pe an la Fanum Voltumnae, la Volsinii, unde era ales un conducător care să reprezinte liga. Adunările aveau și un rol politic, și unul religios. Acolo se discutau războiul și pacea, alianțele și, în același timp, se căuta sancțiunea divină pentru deciziile luate.

Și aici se vede una dintre trăsăturile distinctive ale lumii etrusce: politica și religia erau strâns împletite. Puterea era gândită în legătură cu voința zeilor, iar această legătură era întreținută prin ritual, divinație și interpretarea semnelor.

O lume care citea voința zeilor

Sistemul de credințe etrusc era unul politeist. Fenomenele lumii erau considerate manifestări ale puterii divine, iar această putere se împărțea între zeități care acționau neîncetat asupra vieții oamenilor. Pentru etrusci, problema esențială nu era doar să cinstești zeii, ci să înțelegi ce vor de la tine și cum să te porți pentru a-i îmblânzi.

Etruscii credeau că această cunoaștere le-a fost revelată de două figuri inițiatoare: Tages, un copil născut din pământul arat și înzestrat imediat cu puterea prevestirii, și Vegoia, o figură feminină. Învățăturile lor ar fi fost păstrate în cărți sacre. În practică, această viziune a făcut din religie o forță care organiza viața publică.

Conducătorul etrusc, lucomo sau lucumo, era privit ca autoritatea supremă și, în înțelegerea teocratică a guvernării, ca legătura dintre zeu și oameni. Chiar și atunci când societatea a trecut, de la monarhie totală la o republică oligarhică în secolul al VI-lea î.Hr., rolul religiei nu s-a stins. Regii și magistrații lucrau pentru a păstra pacea cu zeii prin ritualuri, prin haruspicie și augur. Haruspicii erau preoți care, analizând semnele cerești și măruntaiele animalelor, deduceau voința divină.

În artă și în vocabularul religios apar numeroase divinități. Printre cele de natură autohtonă sunt Catha și Usil pentru soare, Tivr pentru lună, Turan, zeița iubirii, Laran, zeul războiului, Leinth, zeița morții, și Fufluns. Deasupra lor se profilează Tin sau Tinia, zeul cerului, Uni, soția sa, și Cel, zeița pământului. Lucrările de referință arată și prezența unor figuri apropiate de lumea greacă și romană, precum Aritimi, Menrva și Pacha, precum și a eroilor homerici în artă.

În această ordine de idei trebuie înțelese și vestigiile lor. Mormintele pictate din Tarquinia au atras atenția lumii asupra civilizației etrusce. Nu sunt simple monumente funerare. Ele arată o societate care acorda o importanță majoră morților, familiei și vieții de apoi. Arta etruscă era puternic legată de religie. Frescele, sarcofagele, oglinzile de bronz gravate, decorul templelor cu teracote pictate, toate trimit spre aceeași lume în care sacrul era prezent în mod continuu.

Până și medicina, în măsura în care o putem vedea în surse, se așază în acest cadru. Civilizația etruscă a acumulat cunoștințe importante de anatomie, fapt demonstrat prin reprezentări de organe umane în teracotă și bronz. Se foloseau instrumente chirurgicale de fier și ustensile de odontologie, iar apele termale erau larg întrebuințate și considerate sfinte.

Limba care a rămas pe jumătate închisă

Dacă există un loc în care etruscii rezistă încă istoricului, acela este limba lor. Etrusca nu făcea parte din familia limbilor indo-europene și nu i s-a putut identifica o înrudire clară cu o altă limbă. Posibilele legături rămân incerte, deși sursele menționează apropierea de limba veche de pe Lemnos și de limba retică, în ipoteza unui grup de limbi tyrsenice.

Problema este că limba etruscă este doar parțial înțeleasă, iar cele mai multe informații despre etrusci provin din surse romane și grecești, adică din texte târzii și, adesea, ostile sau dezaprobatoare. Aici se află unul dintre marile paradoxuri ale civilizației etrusce: un popor care a lăsat scriere, dar nu și o literatură istorică și narativă păstrată care să-i explice din interior.

Primele inscripții cunoscute datează în jurul lui 700 î.Hr. și au fost găsite în sudul Etruriei. Sistemul de scriere derivă din alfabetul eubeean folosit în zonele de coastă ale Magnei Graecii din sudul Italiei. Textele păstrate sunt în mare parte scurte, pe obiecte, ceramică, oglinzi, pe pereții necropolelor și pe sicrie. Totuși, câteva documente sunt esențiale.

Liber linteus, fâșiile de mumie de la Zagreb, este cel mai lung text etrusc cunoscut: o carte scrisă pe pânză, fragmentată apoi pentru înfășarea unei mumii egiptene. Textul, din secolul I î.Hr., este dispus pe 12 coloane și conține circa 230 de rânduri și aproximativ 1.200 de cuvinte lizibile. Repetițiile sugerează un caracter ritual, motiv pentru care i se spune și „calendarul religios”.

Tabula capuana, tăblițele de lut de la Capua, păstrează un text religios cu indicații pentru pregătirile ritualului funerar. Cippus perusinus, un text din secolul al III-lea sau al II-lea î.Hr., reglementează limita dintre proprietățile a două familii. Tablele de aur din Pyrgi sunt deosebit de importante: unul dintre texte este bilingv și reprezintă o dedicație către zeița canaaneană Astarteea, iar un alt text invocă zeița Uni și este redactat de un magistrat al orașului Caere, numit Thefarie Velianas. Alte inscripții pe plumb cuprind o predicție a unui oracol, liste de ofrande, texte ritual-magice sau chiar un blestem. Tabula cortonensis, descoperită în 1992 lângă Cortona, este al treilea text ca lungime cunoscut în etruscă și conține un act notarial.

Din această limbă, câteva cuvinte au fost elucidate sigur: apa înseamnă „tată”, ati „mamă”, clan „fiu”, seh „fiică”, usil „soare”, tiur „lună”, avil „an”. Sunt cunoscute și numerale precum thun pentru „unu”, zal sau esal pentru „doi”, ci pentru „trei” și șar pentru „zece”. Sunt puține, dar spun mult. Arată că avem în față nu o legendă, ci o limbă reală, folosită în familie, în rit, în drept și în viața publică.

Între bogăție, expansiune și ciocnirea cu Roma

La apogeu, teritoriul etrusc a acoperit aproximativ ceea ce sunt astăzi Toscana, vestul Umbriei și nordul Lazio, precum și zone din valea Padului, Emilia-Romagna, sud-estul Lombardiei, sudul Veneto și vestul Campaniei. Extinderea lor a fost orientată spre nord, dincolo de Apenini, și spre Campania. Metalurgia și comerțul, mai ales cu cupru și fier, au adus bogăție și au întins influența etruscă în peninsula Italică și în vestul Mediteranei.

Dar succesul acesta i-a dus și spre rivalități decisive. Interesele lor s-au ciocnit cu ale grecilor, în special în secolul al VI-lea î.Hr., când focienii din Italia au fondat colonii pe coastele Sardiniei, Spaniei și Corsicii. Etruscii s-au aliat cu Cartagina. În jurul lui 540 î.Hr., bătălia de la Alalia a dus la o nouă distribuție a puterii în vestul Mediteranei. Deși fără un învingător clar, Cartagina și-a extins sfera de influență în dauna grecilor, iar Etruria a rămas cu stăpânirea deplină a Corsicii și cu o influență limitată la nordul mării Tireniene.

Apoi a venit reculul. Din prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr., noua situație politică a marcat începutul declinului etrusc prin pierderea provinciilor din sud. În 480 î.Hr., aliata lor Cartagina a fost înfrântă de o coaliție a orașelor din Magna Graecia condusă de Siracuza. Câțiva ani mai târziu, în 474 î.Hr., tiranul Hieron din Siracuza i-a învins pe etrusci în bătălia de la Cumae. Influența Etruriei asupra orașelor din Latium și Campania s-a slăbit, iar zona a fost preluată de romani și samniți.

Secolul al IV-lea î.Hr. a adus o nouă lovitură: invazia galilor a pus capăt influenței etrusce în valea Padului și pe coasta Adriaticii. În același timp, Roma a început să anexeze orașe etrusce. Războaiele romano-etrusce au deschis faza decisivă a asimilării. Istoricii fixează începutul absorbției de la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr. Lucrările de referință adaugă reperele instituționale ale acestei integrări: etruscii au primit cetățenia romană în 90 î.Hr., iar până în 27 î.Hr. întregul teritoriu etrusc era încorporat în Imperiul Roman nou întemeiat.

În această desfășurare lungă, relația cu Roma este centrală. Există opinii conform cărora Roma are la origine o așezare etruscă, iar unele interpretări leagă toponimul inițial Ruma de o stirpe etruscă, Rumina. De partea cealaltă, în interpretarea dominantă, Roma a fost întemeiată de latini, care ulterior s-au contopit cu etrusci. Ceea ce nu este pus la îndoială este influența etruscă asupra Romei. Multe orașe etrusce erau mai vechi decât Roma, iar anumite instituții și obiceiuri sunt prezentate de izvoarele antice ca venind direct din Etruria.

Regalia puterii, de pildă, erau considerate tradițional de origine etruscă: coroana de aur, sceptrul, toga palmata, sella curulis și mai ales fasciile, mănunchiul de nuiele în jurul unei securi cu două tăișuri, purtat de lictori. Chiar și ritualul fondării Romei, așa cum îl prezintă tradiția, poartă o amprentă etruscă.

Ce rămâne după dispariție

Etruscii au fost asimilați, dar nu s-au evaporat. Orașele lor au continuat să existe, deși treptat absorbite de grupuri italice, celtice și apoi romane. Numele lor au supraviețuit în inscripții și în ruine. Cultura lor a lăsat urme adânci în organizarea urbană, în practicile religioase și în viața politică a Romei.

Este suficient să privim felul în care sursele descriu legătura dintre religie și guvernare pentru a înțelege de ce această moștenire a contat. Practici precum augurul și haruspicia au rămas prezente în lumea romană, iar haruspicii etrusci erau chemați chiar de senatul roman. Aceasta nu este o notă de subsol, ci una dintre punțile prin care civilizația etruscă a continuat să lucreze în istoria Italiei după ce și-a pierdut independența.

La fel de importantă este și imaginea unei societăți urbane, prospere, articulate prin familii aristocratice și prin rețele comerciale întinse. Mormintele princiare, folosite de familii pe perioade lungi, arată consolidarea familiei aristocratice ca instituție fixă. În centru se afla cuplul căsătorit, iar inscripțiile funerare care notează numele tatălui și al mamei arată importanța ambelor linii familiale. Sursele mai sugerează și o prezență mai vizibilă a femeilor în viața publică decât în Grecia sau în Roma republicană timpurie, fapt care a putut da naștere unor neînțelegeri din partea observatorilor greci și romani.

Din punct de vedere material, vestigiile cele mai impresionante rămân mormintele pictate din Tarquinia, artefactele păstrate la Muzeul Național „Villa Giulia” din Roma, oglinzile de bronz, teracotele, inscripțiile și urmele unui peisaj modelat prin agricultură, drenaj și lucrări inginerești. Sursele engleze amintesc chiar de rețele de canale subterane săpate în stâncă, folosite pentru drenarea terenurilor și pentru aducerea apei acolo unde era necesară, cum s-a întâmplat în teritoriul Veii.

Civilizația etruscă a contat fiindcă a fost una dintre marile puteri ale Italiei înainte de Roma și pentru că, în momentul în care Roma a crescut, nu a pornit din gol. A găsit în Etruria orașe, tehnici, rituri, simboluri ale puterii și forme de organizare care aveau deja o istorie. Etruscii au dispărut ca entitate politică distinctă, dar tocmai această dispariție face povestea lor atât de importantă: Roma i-a învins, i-a absorbit și, în același timp, a dus mai departe o parte din lumea lor.