Cirene, orașul care a dat numele Cirenaicii și a legat Grecia de Africa

Pe coasta nord-africană, într-un ținut care avea să-i poarte numele, Cirene a crescut ca un oraș de hotar și de întâlnire. Greci veniți din Thera au întemeiat aici o cetate care, în timp, a ajuns să fie unul dintre marile centre ale regiunii. A fost oraș grec, apoi parte a lumii ptolemeice, apoi oraș roman. A cunoscut bogăția, conflictele, revoltele, refacerile și, în cele din urmă, ruina. Dar numele ei a rămas, iar istoria ei spune mai mult decât povestea unui singur oraș: spune cum se așezau puterea, comerțul și cultura între Mediterana greacă și Africa.

Cirene, cunoscută și ca Cyrene, se afla în nordul Africii, lângă actualul Shahhat din Libia. Ea a dat numele regiunii istorico-geografice Cirenaica și a făcut parte din Pentapolis, grupul celor cinci orașe importante ale regiunii. A fost, deopotrivă, un centru politic și un centru de cultură, locul unei școli de filozofie întemeiate de Aristippus, discipol al lui Socrate, și locul de naștere al lui Eratostene.

Întemeierea unui oraș la marginea lumii grecești

Tradiția, așa cum este amintită de Herodot, spune limpede cine a fost la început: grecii din insula Thera, conduși de Battus. Data întemeierii apare precis în documentele istorice: 630 i.Hr. Lucrările de specialitate completează această imagine arătând că așezarea grecească a început în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., iar coloniștii au fost puși în mișcare, potrivit tradiției, de oracolul din Delphi. Pentru noul oraș, Apollo a fost ales zeu patron.

Aici se află unul dintre primele semne ale importanței Cirenei. Nu era o simplă așezare îndepărtată, ci un polis care își lega existența de marile repere ale lumii grecești: colonizare, oracol, cult, genealogie politică. Dinastia conducătoare, amintită de istorici sub numele de Battiadi, a stăpânit orașul în primele sale secole. În acest răstimp, Cirene a crescut în putere și în bogăție.

Cum a fost posibil? Sursele indică două resorturi importante. Mai întâi, valurile succesive de imigrație. Apoi, resursele și schimburile. Orașul s-a îmbogățit din exportul de cai și de silfium, planta medicinală care avea să fie legată pentru totdeauna de numele Cirenei. În timp, orașul și-a extins controlul asupra altor cetăți din Cirenaica. Așadar, încă din epoca arhaică și clasică, Cirene nu era doar o colonie izolată, ci centrul unei regiuni.

Secolul al V-lea î.Hr. a adus și o schimbare de regim. Istoricii români notează că, din acest secol, orașul începe să-și aleagă proprii regi, pentru ca în 460 i.Hr. să devină republică. Lucrările de specialitate completează tabloul: după victoria lui Arcesilaus IV la jocurile pitice din 462 î.Hr. și la cele olimpice din 460 î.Hr., monarhia a fost abolită. Dinastia întemeietoare dispărea, iar cetatea intra într-o altă etapă a vieții sale politice.

Silfium, cai și rivalități

Istoria Cirenei nu poate fi înțeleasă fără economia ei. Izvoarele sunt clare: silfiumul a fost unul dintre marile izvoare ale prosperității orașului. Era o plantă medicinală, foarte căutată. Atât de căutată, încât a fost exploatată până la dispariție, către sfârșitul secolului I d.Hr. În jurul ei s-a închegat o parte din puterea cetății. Lucrările de specialitate rezumă această realitate direct: producția era concentrată pe creșterea de silfium.

Orașul câștiga însă și din creșterea cailor și din schimburile care legau Egiptul, lumea egeeană și Cartagina. Acest amestec de agricultură specializată, creștere de animale și comerț explică de ce Cirene a putut deveni una dintre cele mai puternice cetăți ale regiunii. Poziția sa conta. La fel și deschiderea spre mare prin portul Apollonia, aflat la circa 16 kilometri spre nord.

Dar bogăția aduce și competiție. Lucrările de specialitate spun limpede că rivalitatea cu Alexandria și Cartagina pentru monopolul asupra silfiumului a afectat economia și populația orașului. Aici se vede una dintre slăbiciunile de durată ale Cirenei: depindea de un produs care îi dădea forță, dar o făcea și vulnerabilă. Când controlul lui era disputat, când piața se schimba sau când planta însăși dispărea, orașul plătea prețul.

Viața politică a cetății a fost, la rândul ei, agitată. În timpul războiului peloponesiac, Cirene a sprijinit Liga peloponesiacă, condusă de Sparta. Izvoarele păstrează chiar un detaliu foarte concret: în 414 î.Hr., forțe spartane care mergeau spre Sicilia au fost împinse de vânturi în Cirenaica, iar Cirene le-a oferit două trireme și piloți pentru a le conduce spre Sicilia. Dintr-un singur episod se vede limpede locul orașului în rețeaua lumii grecești. Era departe, dar nicidecum periferic.

Între Alexandru și Ptolemei

Secolul al IV-lea î.Hr. a schimbat harta puterii în întregul est mediteranean, iar Cirene nu putea rămâne neatinsă. În 331 î.Hr., Alexandru cel Mare a ocupat orașul. Se precizează că, atunci când Alexandru a cucerit Egiptul și a mers spre oracolul de la Siwah, cirenienii i-au trimis o ambasadă pentru a-și declara prietenia. Cert este că lumea vechilor polisuri intrase într-o nouă epocă.

După moartea lui Alexandru, survenită în 323 î.Hr., Cirene a devenit parte a Egiptului ptolemeic. În polis a preluat conducerea Ofelas, general al dinastiei ptolemeice, care a stăpânit până la moarte. De aici înainte, istoria cetății se desfășoară în umbra marilor lupte pentru moștenirea lui Alexandru.

În 324 î.Hr. Thibron a invadat Cirenaica, a capturat portul Cirenei și a forțat orașul să-i accepte stăpânirea. Ceea ce a urmat arată, din nou, cât de instabilă era regiunea: orașul și-a recucerit portul, Thibron s-a întors, iar conflictul a continuat. Apoi a avut loc o revoluție democratică, iar aristocrații exilați au cerut ajutor lui Ptolemeu I Soter. Acesta l-a trimis pe Ofelas să ocupe orașul și să-i dea o nouă constituție. Cetatea era astfel prinsă între propriile facțiuni și puterea noilor regi eleniști.

Mai târziu, Cirene a revenit sub control ptolemeic, dar nu fără mișcări și răsturnări. În epoca elenistică, orașul a alternat între statutul de parte a Egiptului ptolemeic și cel de capitală a unui regat independent. Berenice, fiica unei familii regale legate de aceste transformări, s-a căsătorit în 246 î.Hr. cu Ptolemeu al III-lea, iar Cirene a fost adusă din nou sub control ptolemeic. În aceeași perioadă, cetățile Cirenaicii au format o federație, Pentapolis, care și-a bătut propria monedă.

Sub stăpânirea ptolemeică, orașul nu a încetat să conteze. A avut garnizoană, a rămas un centru important, iar un amplu program de construcții este amintit. Însă autonomia sa de odinioară se îngustase. O mare cetate regională devenise parte din jocul dinastic al unor puteri mai mari.

Roma și un oraș cu multe lumi înăuntru

Anul de cotitură a venit în 96 î.Hr. Atunci, Cirenaica a fost cedată Romei. Teritoriul a trecut la Roma când Ptolemeu Apion a murit fără moștenitori. La început, romanii au ignorat noul teritoriu. Dar în 74 î.Hr. Cirenaica a devenit provincie romană. Mai târziu, ea a intrat în provincia Creta și Cirenaica.

Orașul avea o populație amestecată. Aceasta includea cetățeni, fermieri, străini și evrei. Cirene devenise un important centru evreiesc încă din epoca elenistică. Această diversitate era o sursă de vitalitate, dar și de tensiune.

Sub romani, Cirene a cunoscut o nouă perioadă de prosperitate. Multe construcții datează din secolul I d.Hr., iar autoritățile romane au desfășurat chiar o amplă campanie de măsurare a pământurilor publice din jurul orașului. Dar sub această aparență de ordine, conflictul creștea.

Tensiunile dintre evrei și romani au dus la două revolte, una sub Vespasian și alta sub Traian. Lucrările de referință insistă asupra celei din 115 d.Hr., marea revoltă a diasporei, izbucnită în Cirenaica, Egipt, Mesopotamia, Cipru și Iudeea. Cirene a fost devastată, iar aproape toate clădirile orașului au fost distruse. Izvoarele literare pomenesc 220.000 de morți înainte ca revolta să fie înăbușită de Marcius Turbo.

Urmările au fost grave. Eusebiu din Cezareea, citat în lucrările de referință, spune că Libia a fost atât de depopulată, încât câțiva ani mai târziu împăratul Hadrian a trebuit să întemeieze acolo noi colonii pentru a menține viața așezărilor. Istoricii rețin același miez al situației: depopularea masivă a dus la stabilirea de noi colonii în vremea lui Hadrian. Orașul a fost refăcut lent. Lucrări de restaurare sunt atestate în jurul anilor 118-119 d.Hr., dar refacerea nu a fost scurtă.

Și totuși, Cirene nu a dispărut atunci. Dimpotrivă, în a doua parte a secolului al II-lea d.Hr. a cunoscut din nou prosperitatea. Este una dintre marile lecții ale istoriei sale: capacitatea de a reveni, chiar după distrugeri aproape totale.

Școala de gândire și prestigiul unui nume

Dincolo de ziduri, recolte și armate, Cirene a însemnat și prestigiu intelectual. Aici s-a format școala de filozofie întemeiată de Aristippus, discipol al lui Socrate. Istoricii o datează în secolul al III-lea î.Hr., iar alte studii o leagă de secolul al IV-lea î.Hr.; ceea ce rămâne sigur din ambele texte este existența acestei școli și importanța ei pentru viața intelectuală greacă.

Orașul este prezentat de istorici drept locul de naștere al lui Eratostene. Tot aici ar fi studiat Callimah și Ptolemais din Cyrene. Documentele confirmă că Cirene a contribuit la viața intelectuală a grecilor prin filosofi și matematicieni renumiți și că școala sa, cunoscută sub numele de cirenaici, a fost o școală socratică minoră.

Acest detaliu contează mai mult decât pare. Cirene era departe de Atena și de marile centre tradiționale ale Greciei continentale, dar nu era în afara lumii ideilor. Dimpotrivă. Era unul dintre acele locuri unde cultura greacă se mutase, prinsese rădăcini și căpătase formă locală. În felul acesta, orașul nu doar reproducea lumea elenă, ci o prelungea într-un alt spațiu.

Mai târziu, studii arată că orașul a fost și un centru timpuriu al creștinismului. Din Cirene venea Simon, omul care a purtat crucea lui Isus. Aceleași lucrări amintesc comunități creștine legate de evreii din Cirene și o tradiție care îl face pe Sfântul Marcu originar de aici. Așadar, chiar și în epoca romană, orașul a rămas un loc de răspântie religioasă și culturală.

Loviturile pământului și capătul unui oraș

Dacă revoltele au rănit grav Cirene, cutremurele i-au schimbat definitiv destinul. În 262 d.Hr., orașul a fost afectat de un seism care a distrus Sanctuarul Demetrei și al Persefonei. Lucrările de referință spun și mai larg că o mare parte a orașului a fost distrusă. Economia, deja în declin în mijlocul secolului al III-lea d.Hr., a fost lovită și mai tare.

Împăratul Claudius al II-lea Gothicus a refăcut orașul și i-a dat numele de Claudiopolis. Este unul dintre acele gesturi imperiale prin care Roma încerca să salveze un centru vechi, schimbându-i în același timp înfățișarea și statutul. Multe clădiri au fost reconstruite și că noul zid de apărare a cuprins doar jumătatea vestică a orașului. Este un indiciu limpede al retragerii. Cirene continua să existe, dar pe un spațiu mai mic, cu o viață urbană reconfigurată.

A doua mare lovitură a venit la 21 iulie 365, când un alt cutremur a devastat orașul. Se reține simplu și apăsat că seismul din 365, urmat de cucerirea arabă, a transformat Cirene într-o ruină. Lucrările de referință adaugă o nuanță importantă: viața nu s-a stins imediat. Unele clădiri au fost refăcute, unele temple au rămas în uz până în 395, iar așezarea a continuat în perioada bizantină timpurie.

Existau încă biserici, existau episcopi, iar orașul mai păstra un rol regional. Dar era deja o cetate aflată după vârful ei istoric. Cucerirea arabă din 643 a închis, în cele din urmă, lunga istorie urbană a Cirenei. După aceea, situl a fost abandonat.

Ceea ce a rămas este semnificativ. Ruinele sale, întinse pe mai multe hectare, cu temple monumentale, teatre, băi, biserici, reședințe și vasta necropolă, păstrează urmele unui oraș care a traversat veacuri și imperii. Din 1982, situl este înscris în patrimoniul mondial UNESCO.

Cirene a contat pentru că a fost mai multe lucruri deodată. O colonie grecească devenită putere regională. Un centru al comerțului și al unei plante rare, silfiumul. Un loc unde au înflorit filozofia și învățătura. Un oraș evreiesc important în epoca elenistică și romană. O cetate pe care revoltele și cutremurele au lovit-o fără s-o șteargă imediat din istorie. Numele ei a trecut asupra unei întregi regiuni. Iar aceasta este poate cea mai limpede măsură a greutății sale: un oraș care a fost, secole la rând, atât de important încât a ajuns să dea nume unei lumi.