Circus Maximus, locul unde Roma își juca puterea și își aduna mulțimea

Între colinele Aventin și Palatin se întinde astăzi o vale largă, înierbată. La prima vedere, pare doar un spațiu deschis al Romei. Dar acolo a fost, vreme de secole, unul dintre marile teatre ale puterii romane: Circus Maximus, locul în care mulțimea venea pentru curse, pentru jocuri publice, pentru procesiuni și pentru acea formă de spectacol care spunea ceva esențial despre Roma însăși.

Numele lui înseamnă simplu și direct „circul cel mai mare”. Și chiar asta a fost. Un stadion roman destinat curselor cu cai și divertismentului de masă, primul stadion pentru cursele de cai din Roma și, în forma sa matură, model pentru circurile din întregul Imperiu Roman. Măsura 621 de metri în lungime și 118 metri în lățime. Sursele îi atribuie o capacitate uriașă: aproximativ 250.000 de oameni, după tradiția redată în română, sau peste 150.000, după completările din sursa engleză. Oricare ar fi calculul preferat, un lucru rămâne sigur: era un loc gândit pentru mulțimi imense.

Dar mărimea nu explică singură importanța lui. Circus Maximus a contat fiindcă aici Roma își organiza timpul festiv, își arăta ierarhiile, își testa liderii și își punea în scenă legătura cu zeii. A fost un spațiu în care cursele de care au devenit centrul unui univers politic și religios. Iar istoria lui, de la tribunele de lemn la reconstrucțiile în piatră și marmură, de la obeliscurile egiptene la ruină și reutilizare, urmărește foarte bine istoria Romei înseși.

O vale care a devenit centrul jocurilor Romei

Circus Maximus a fost așezat pe terenul plat al văii Murcia, între Aventin și Palatin. În primele timpuri ale Romei, locul era predispus la inundații, atât din pricina Tibrului, cât și a unui curs de apă care tăia valea pe lungime. Nu era, la început, o construcție monumentală în sensul pe care îl asociem astăzi cu Roma imperială. Sursele sugerează mai degrabă un traseu trasat într-un peisaj încă agricol, cu posturi de întoarcere, maluri pe care spectatorii puteau sta și câteva sanctuare.

Tocmai aceste sanctuare arată că spațiul nu era unul neutru. La cotul sud-estic al pistei se aflau două locuri sacre. Unul era dedicat zeiței Murcia. Celălalt, un sanctuar subteran al lui Consus, zeu legat de hambare, de Ceres și de lumea de dedesubt. Tradiția romană spunea că Romulus a descoperit acest sanctuar și a instituit festivalul Consualia, în cadrul căruia au avut loc curse de cai și ospețe. În această poveste mitică este plasată și răpirea sabinelor. Chiar dacă sursa tratează episodul ca aparținând unui timp „cvasi-legendar”, un fapt devine limpede: încă din tradiția cea mai veche, locul era asociat deopotrivă cu întrecerile și cu religia.

Primele folosiri atestate ale Circului sunt legate de regii etrusci ai Romei. Prima versiune a construcției a fost din lemn. Izvoarele spun că Tarquinius Priscus, al cincilea rege al Romei, ar fi găzduit acolo primele jocuri romane, Ludi Romani. În tradiția engleză, lui Tarquinius Superbus i se atribuie făgăduirea unor jocuri triumfale în cinstea lui Jupiter, după victoria asupra Pometiei. Tot ultimul rege al Romei, potrivit sursei românești, a ordonat construirea băncilor în circ.

Acest început este important. Roma nu a ridicat întâi un monument și abia apoi i-a găsit o funcție. Funcția a fost acolo de la început: jocurile publice, cursele, adunarea poporului, afirmarea ordinii civice și religioase. Construcția s-a dezvoltat în jurul acestui nucleu.

Ludi, procesiuni și arta de a guverna mulțimea

Circus Maximus era cea mai mare arenă a Romei pentru ludi, jocurile publice legate de festivalurile religioase. Ele erau oferite poporului roman și zeilor, fie de stat, fie de marii oameni politici ai cetății. Unele se țineau anual. Altele erau organizate pentru a împlini o promisiune religioasă sau pentru a celebra un triumf.

În Republică, organizarea jocurilor cădea în sarcina edililor. Pentru aceștia, ludi nu erau doar distracție publică. Erau o probă. Costul și complexitatea lor ofereau ocazia de a arăta competență, generozitate și aptitudine pentru funcții mai înalte. Politica romană se vede aici într-o formă foarte concretă: cine dorea să urce trebuia să știe să vorbească mulțimii, dar și să o adune, să o hrănească simbolic, să-i ofere spectacol.

Unele spectacole erau mai restrânse. În 167 î.Hr., sursa engleză amintește că „flautists, artiști de scenă și dansatori” au performat pe o scenă temporară. Altele luau proporții impresionante. O vânătoare de animale din 169 î.Hr. a folosit 63 de leoparzi și 40 de urși și elefanți. Mai târziu, pe măsură ce Roma s-a extins, jocurile vechi au fost împodobite, iar altele noi au fost inventate de politicieni aflați în competiție pentru sprijin popular și divin.

La sfârșitul Republicii, ludi ocupau 57 de zile pe an. În anul 354, la Roma erau rezervate 109 zile pe an pentru jocuri, dintre care 62 doar pentru cursele de care. În fiecare zi aveau loc 20 până la 24 de curse. Mai târziu, sursa engleză arată că s-a ajuns la 135 de zile dedicate ludi. Aceste cifre spun ceva mai mult decât o simplă pasiune pentru divertisment. Ele arată cât de adânc intrase spectacolul în ritmul public al cetății.

Jocurile începeau adesea cu pompa circensis, o procesiune fastuoasă, asemănătoare alaiului triumfal. Ea anunța rostul jocurilor și îi introducea pe participanți. Chiar și atunci când, în epoca imperială, Colosseumul a preluat multe dintre luptele de gladiatori și vânătorile mai mici, Circus Maximus a rămas locul cel mai potrivit pentru marile procesiuni religioase și pentru venationes de mari proporții. În secolul al III-lea, împăratul Probus a oferit acolo un spectacol în care animalele erau vânate printr-o adevărată pădure de copaci, amenajată pe o scenă special construită.

Pista, tribunele și pericolul de la cotitură

Centrul vieții Circului a fost cursa de care. Pista putea primi 12 care, iar cele două părți ale ei erau despărțite de o suprafață de pământ numită spina. În alte descrieri, această barieră centrală apare ca euripus, o despărțire care a putut lua forma unei serii de bazine cu apă sau a unui curs de apă deschis pe alocuri și podit în altele. Nu era doar un element funcțional. Acolo au fost plasate statui, fântâni, temple și, mai târziu, obeliscuri.

La capetele pistei se aflau meta, posturile de întoarcere. Acolo se decidea adesea totul. Întoarcerile se făceau la viteză mare, iar cursele erau foarte periculoase, provocând adesea moartea sau rănirea conducătorului de car. O cursă se desfășura pe 6,5 kilometri, iar câștigător era cel care încheia primul 7 ture.

În tradiția tehnică a Circului se vede aceeași grijă romană pentru organizare și efect. Grajdurile de start permanente din lemn au fost construite în 329 î.Hr. Ele erau închise cu porți, viu colorate și dispuse în trepte, pentru a egaliza distanțele până la bariera centrală. Mai târziu, în forma târzie a monumentului, existau 12 astfel de boxe, iar echipele erau identificate prin culori, principalele fiind Albaștrii și Verzii. Turele erau numărate, de la cel puțin 174 î.Hr., cu ouă sculptate, iar din 33 î.Hr. și cu delfini mari din bronz, așezați sus, pentru a fi bine văzuți.

Aceste simboluri aveau și o dimensiune religioasă. Castor și Pollux, născuți dintr-un ou, erau patroni ai cailor și ai ordinului ecvestru. Delfinii trimiteau la iuțeală și la Neptun, zeu al cutremurelor și al cailor. La Circus Maximus, decorul nu era niciodată numai decor. El lega competiția de ordinea lumii și de ordinea divină.

Dispunerea tribunelor exprima, la rândul ei, ierarhia socială. Sponsorul jocurilor stătea pe un podium înalt, lângă imaginile zeilor. Dar cele mai bune locuri, cele mai apropiate de violența și spectaculozitatea cursei, erau la marginea pistei. În 494 î.Hr., dictatorul Manius Valerius Maximus și urmașii săi au primit dreptul la un scaun curul la cotitura din sud-est. În anii 190 î.Hr., s-au construit locuri de piatră exclusiv pentru senatori. Mai târziu, pe măsură ce monumentul a crescut, secțiunile din față ale tribunei de-a lungul liniei centrale au rămas rezervate senatorilor, cele imediat din spate, ecveștrilor, iar restul, marea majoritate, plebei și necetățenilor.

Cezar, Augustus și împărații care au refăcut circul

O schimbare decisivă a venit în jurul anului 50 î.Hr., când Iulius Caesar a extins circul. Sursa românească spune că l-a lățit cu aproximativ 30 de metri și că noua capacitate ajungea la 270.000 de oameni, poate chiar mai mulți, unii stând și pe dealurile din apropiere. Sursa engleză descrie aceeași mare dezvoltare: tribunele au ajuns să urmeze aproape întreg circuitul pistei, cu excepția porților de start și a intrării procesionale de la capătul semicircular. Tot atunci, un canal între pistă și locurile spectatorilor îi proteja pe cei din tribune și ajuta la drenaj.

Forma aceasta încă depindea mult de lemn, iar lemnul însemna pericol. Un incendiu din 31 î.Hr. a afectat gradenele. Augustus a reparat pagubele, dar și-a atribuit în mod explicit meritul doar pentru două adaosuri majore: un obelisc și pulvinarul. Obeliscul, adus din Heliopolis, era primul obelisc al Romei și a fost ridicat pe bariera centrală, la mijlocul hipodromului. Sursa românească îl identifică drept obeliscul lui Ramses al II-lea și notează că se află astăzi în Piazza del Popolo. Pulvinarul era o lojă monumentală, un fel de sanctuar ridicat deasupra locurilor de la pistă, de unde Augustus putea privi jocurile alături de zei. Gestul spune mult despre noua ordine imperială: împăratul nu era un simplu spectator privilegiat, ci era pus în scenă în legătură directă cu divinul și cu comunitatea romană.

Secolul I a fost pentru Circus Maximus un secol al modernizărilor și al reparațiilor. Claudius a fost primul care a pus să se construiască tribune de piatră. Nero a montat o bară rotundă și continuă de lemn, acoperită cu fildeș, pentru a proteja spectatorii. Dar în anul 64 focul a izbucnit în micile prăvălii palatine ținând de circ și a făcut ravagii. Sursa românească spune limpede că tribunele au fost apoi reconstruite în întregime din piatră și din marmură. Jocurile și festivalurile au continuat, iar reconstruirea a păstrat aceeași amprentă și același plan.

În anul 81, Senatul a decis ridicarea unui arc de triumf triplu în onoarea lui Titus, la capătul semicircular al Circului. Domițian și-a legat noul palat de pe Palatin de Circus, ca să poată vedea mai bine spectacolele. Traian a mers și mai departe. El a adăugat încă 5.000 de locuri și a extins spațiul de vizionare al împăratului. Potrivit sursei engleze, sub Traian circul și-a găsit forma definitivă, care nu s-a mai schimbat după aceea decât prin adaosuri monumentale și lucrări de reparație.

Este una dintre marile linii ale istoriei Circului: fiecare regim a vrut să îl repare, să îl extindă sau să și-l apropie. Un loc atât de popular nu putea fi lăsat în afara politicii. A controla Circus Maximus însemna, într-un fel foarte concret, a controla una dintre marile scene ale Romei.

Obeliscuri, zei și ordinea lumii pe spina

Circus Maximus nu a fost numai un stadion. A fost și un spațiu încărcat de semnificații religioase. Pe spina se aflau diferite statui ale zeilor. Templul Soarelui și linia de sosire au fost puse în legătură cu marele obelisc adus de Augustus, care domina arena și trimitea la patronajul solar al Circului și al jocurilor sale. În epoca imperială, zeul Soare era patronul divin al acestui loc, închipuit ca vizitiul suprem, purtându-și quadriga prin circuitul ceresc de la răsărit la apus. Luna, în biga ei, completa această imagine a mișcării ordonate a cosmosului. Traseul cursei devenea, astfel, o imagine a timpului însuși.

Templul Lunei a ars în marele incendiu din 64 și, probabil, nu a mai fost refăcut. Dar cultul ei a rămas legat de procesiunile care deschideau jocurile și de cultul lui Sol. În jurul Circului se aflau și alte temple: ale lui Ceres și Flora pe Aventin, un templu al lui Apollo pe Palatin, precum și alte sanctuare privitoare către arenă. Toate acestea fac imposibilă o lectură a Circului ca simplu spațiu sportiv. Pentru romani, jocurile nu erau despărțite de religie. Ordinea cursei, ordinea cetății și ordinea lumii puteau fi văzute împreună.

În mai 357, împăratul Constanțiu al II-lea a adus un al doilea obelisc monolit, de 33 de metri înălțime, de la Karnak. Sursa românească arată că acesta este obeliscul de la Lateran. Cele două obeliscuri, cel adus de Augustus și cel adus de Constanțiu al II-lea, există și astăzi, mutate însă în alte piețe ale Romei. Ele sunt poate cele mai vizibile fragmente ale unui ansamblu dispărut.

Ultima cursă și lunga coborâre în ruină

Circul a continuat să fie folosit multe secole. Chiar și după ce creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului, jocurile au dispărut doar treptat. Ultima vânătoare de animale cunoscută la Circus Maximus a avut loc în 523. Ultimele curse cunoscute au fost organizate de Totila, în 549. După aceea, locul a fost abandonat și a căzut în ruină.

Ruina nu a însemnat dispariție bruscă, ci o degradare lentă. Nivelurile joase, mereu vulnerabile la apă, au fost treptat acoperite de aluviuni și moloz. Pista originală se află astăzi la șase metri sub nivelul actual. În Evul Mediu, pietrele și marmura tribunelor au fost refolosite progresiv la construirea de biserici și palate. În secolul al XI-lea, sursa engleză spune că spațiul fusese înlocuit de locuințe închiriate de congregația Saint-Guy. În secolul al XII-lea, acolo a fost săpat un canal pentru drenaj, iar până în secolul al XVI-lea zona era folosită ca grădină de piață. În Renaștere, situl a devenit, ca multe alte ruine ale Romei, o carieră comodă de piatră bună pentru construcții.

În 1587, obeliscul adus de Constanțiu al II-lea a fost mutat. Spart în trei bucăți, a fost transportat și reasamblat în 1588 în Piața Sfântul Ioan din Lateran. Obeliscul ridicat de Augustus a fost mutat în Piazza del Popolo în 1589. Astfel, părți din Circus Maximus au supraviețuit nu pe locul lor, ci răspândite prin oraș.

Secolul al XIX-lea și începutul secolului XX au adus noi folosiri și primele redescoperiri. În 1852, pe sit a fost construită o uzină de gaz, rămasă acolo până în 1910. Lucrările de atunci au scos la iveală părțile de jos ale unui nivel de tribune și ale porticului exterior. De atunci, o serie de săpături a mai dezvelit alte secțiuni de gradene, curba de întoarcere și bariera centrală, deși explorarea rămâne limitată de amploarea, adâncimea și umiditatea sitului.

Locul gol care păstrează amintirea celei mai mari incinte sportive

Astăzi, din Circus Maximus au mai rămas elemente de zidărie, inclusiv o mică parte din tribunele din colțul de sud-est, și marea întindere care marchează întregul amplasament. Situl funcționează ca un parc public și este folosit pentru concerte, întâlniri și celebrări. Sursa românească amintește concerte cu până la 200.000 de spectatori, adunarea suporterilor Italiei după victoria din Cupa Mondială din 2006, cu 1 milion de persoane, precum și veghea de rugăciune din ajunul zilei de 1 mai 2011, la care au participat peste 200.000 de oameni. După ani în care a rămas parțial închis, situl arheologic și-a redeschis porțile pentru public la 17 noiembrie 2016.

Golul de astăzi este, într-un fel, cea mai bună măsură a grandorii de odinioară. Circus Maximus rămâne, potrivit sursei românești, cea mai vastă incintă sportivă pe care a avut-o lumea vreodată. Dar ceea ce îl face cu adevărat memorabil nu este doar dimensiunea. Aici se vede cum în Roma veche spectacolul era o formă de guvernare, religia se exprima în spațiul public, iar arhitectura era chemată să țină împreună mulțimea, zeii și puterea.

Când tribunele au ars, au fost refăcute. Când împărații au vrut să se arate, și-au făcut drum spre circ sau au ridicat acolo semne ale victoriei lor. Când jocurile s-au înmulțit, zilele anului au fost cedate spectacolului. Iar când totul s-a stins, orașul a luat piatra, a mutat obeliscurile și a lăsat în urmă valea. Nu mai este arena care aduna Roma, dar a rămas locul în care istoria ei se poate încă citi, pe lungimea unei piste dispărute.