Cine a fost Roger al II-lea al Siciliei, normandul care a unit sudul Italiei într-un regat

Ilustrație de epocă (Istoria)

În vara lui 1139, papa Inocențiu al II-lea a intrat cu o armată puternică în regatul lui Roger. Pontiful urmărea un Principat de Capua independent, un stat-tampon între Statul Papal și Regatul Siciliei. Roger nu putea accepta acest lucru. La 22 iulie, la Galluccio, la sud-est de actualul Cassino, fiul regelui a atras armata papală într-o ambuscadă și l-a capturat pe papă. Trei zile mai târziu, prin tratatul de la Mignano, Inocențiu al II-lea a fost silit să-l proclame pe Roger al II-lea rex Siciliae ducatus Apuliae et principatus Capuae.

Acesta a fost unul dintre acele momente care luminează întreaga domnie. Un tânăr, moștenitor al Siciliei la nouă ani, sub regența mamei sale, ajunsese să înfrângă rezistența baronilor, să treacă printr-un război de zece ani, să înfrunte un împărat și două tabere papale, iar la final să dea sudului Italiei o formă politică nouă. Până la moartea sa, Roger unise toate cuceririle anterioare ale normanzilor din sudul Italiei într-un singur regat, cu o conducere puternic centralizată.

Istoria lui este și povestea unei construcții politice. O insulă așezată în centrul Mediteranei, care sub domnia sa a devenit o putere maritimă, un centru de comerț și o curte unde se întâlneau tradiții latine, grecești și arabe.

Moștenirea unui copil și lumea normanzilor

Către anul 999, aventurieri normanzi sosiseră în sudul Italiei. Până în jurul anului 1016, erau deja implicați în politica întortocheată a locului, acolo unde longobarzii se luptau cu Imperiul Bizantin. La început mercenari, folosiți în conflictele dintre orașele-stat italiene, normanzii au trecut treptat, în secolul următor, la conducerea aproape totală a teritoriilor de la sud de Roma.

Când s-a născut Roger, la 22 decembrie 1095, la Mileto, în Calabria, familia sa era deja una dintre marile puteri ale regiunii. Tatăl său, Roger I, conducea comitatul de Sicilia. Nepotul său de frate, Roger Borsa, era duce de Apulia și Calabria. Un alt nepot, Richard al II-lea Drengot, conducea Principatul de Capua. Dar sub acești trei mari seniori se aflau mulți conți normanzi mai mici, stăpâni aproape suverani în propriile lor locuri. Le datorau supunere, cel puțin nominal, unora dintre cei mari. În realitate, acea supunere era adesea slabă și ignorată.

Roger a crescut în această lume. În 1101, la moartea lui Roger I, fratele său Simon a devenit conte de Sicilia, sub regența mamei lor, Adelaida del Vasto. Simon a murit în 1105, la vârsta de 12 ani. Atunci comitatul a trecut la fratele mai mic, Roger, care avea doar nouă ani, iar Adelaida a continuat să guverneze în numele lui.

Regenta nu a fost o simplă paranteză. Ea a păstrat puterea într-o vreme în care orice slăbiciune putea rupe stăpânirea. Adelaida a fost sprijinită de personalități importante, între care Christodulus, devenit emir de Palermo. Prezența lui arată ceva esențial despre Sicilia lui Roger încă din acei ani: era un spațiu unde guvernarea se sprijinea pe oameni și tradiții foarte diferite.

În vara lui 1110, tânărul Roger a fost vizitat de regele Sigurd Jorsalfare al Norvegiei, aflat în drum spre Ierusalim și Țara Sfântă. Tradiția sugerează că Sigurd i s-ar fi adresat cu titlu regal cu douăzeci de ani înainte ca Roger să-l obțină. În 12 iunie 1112, la 16 ani, Roger a început domnia personală, fiind numit într-un hrisov „când cavaler, când conte de Sicilia și Calabria”.

În 1117, mama sa s-a întors în Sicilia după ce căsătoria ei cu regele Balduin I al Ierusalimului fusese declarată invalidă de patriarhul de Ierusalim. Roger a simțit acest lucru ca pe o jignire adusă mamei sale și lui însuși. În același an s-a căsătorit cu Elvira de Castilia, fiica regelui Alfonso al VI-lea al Castiliei.

Drumul spre coroană

Primul prag politic important a venit în 1127. Guillaume al II-lea de Apulia a murit fără moștenitori, iar Roger a revendicat toate posesiunile dinastiei Hauteville din Peninsula Italică, precum și domnia asupra Principatului de Capua. Era proiectul unirii Siciliei și Apuliei sub o singură conducere, iar această perspectivă a stârnit imediat opoziția papei Honoriu al II-lea și a unor supuși din ducat.

Papalitatea privea de mult cu reticență creșterea puterii normande în sud. În decembrie 1127, la Capua, papa a predicat chiar o cruciadă împotriva lui Roger, ridicându-i împotrivă pe Robert al II-lea de Capua și pe contele Rainulf al II-lea de Alife, care îi era cumnat. Dar coaliția a fost înfrântă. În august 1128, Honoriu al II-lea i-a acordat lui Roger, la Benevento, învestitura ca duce de Apulia. În septembrie 1129, a fost recunoscut în general în această calitate de ducele Sergiu al VII-lea de Neapole, de Robert al II-lea de Capua și de ceilalți. A început imediat să pună ordine într-un ducat unde puterea centrală se slăbise de mult.

Apoi s-a deschis o oportunitate neașteptată. La moartea lui Honoriu al II-lea, în februarie 1130, au apărut doi pretendenți la scaunul papal. Roger l-a sprijinit pe antipapa Anaclet al II-lea împotriva lui Inocențiu al II-lea. Răsplata a fost considerabilă. La 27 septembrie 1130, bula lui Anaclet l-a învestit cu titlul de rege al Siciliei. Încoronarea a avut loc la Palermo, în ziua de Crăciun a anului 1130.

Coroana, însă, nu i-a adus liniște. I-a adus un război de zece ani.

Zece ani de răscoale, înfrângeri și reveniri

Sprijinul dat lui Anaclet l-a aruncat pe Roger într-o confruntare de lungă durată. Bernard de Clairvaux, apărătorul lui Inocențiu al II-lea, a organizat o coaliție împotriva antipapei și a regelui său. De partea lui Inocențiu s-au alăturat Ludovic al VI-lea al Franței, Henric I al Angliei și împăratul Lothar al III-lea. În același timp, sudul Italiei s-a răsculat.

În 1130, Ducatul Amalfi s-a revoltat. Roger a reacționat rapid. În 1131, l-a trimis pe amiralul Ioan de Palermo peste Strâmtoarea Messina pentru a se uni cu trupele regale din Apulia și Calabria și a mărșălui spre Amalfi pe uscat, în timp ce George de Antiohia bloca orașul de pe mare și își făcea o bază navală pe Capri. Amalfi a capitulat.

Criza cea mai periculoasă a venit curând. În 1132, conflictul cu Rainulf de Alife și Robert de Capua a escaladat. Roger l-a înfrânt pe Grimoald de Bari și l-a deposedat, înlocuindu-l cu al doilea său fiu, Tancred. Dar apoi Robert și Rainulf au capturat Benevento, posesiune papală. Roger a pornit împotriva lor și a suferit o înfrângere grea la Nocera, în 25 iulie 1132. A fost silit să se retragă la Salerno.

Nu a fost ultima dată când soarta părea să i se întoarcă împotrivă. În 1135, vestea că Roger ar fi grav bolnav sau chiar mort a încurajat noi răscoale. O flotă pisană l-a adus pe principele exilat de Capua la Napoli. Aversa a trecut la rebeli. Doar Capua mai rezista, sub cancelarul regal Guarin. Apoi, în 5 iunie, Roger a debarcat la Salerno, spre surprinderea generală. Armata sa, împărțită în mai multe forțe, a recuperat repede terenul pierdut și a cucerit Aversa și Alife. Mulți rebeli s-au refugiat în Napoli, pe care Roger l-a asediat în iulie. Nu a reușit să-l ia și s-a întors la Messina la sfârșitul anului, dar demonstrația de forță schimbase din nou balanța.

În 1136 a venit lovitura imperială așteptată. Lothar și ducele Henric „cel Mândru” de Bavaria au coborât în Italia pentru a-i sprijini pe rebeli. Salerno s-a predat. În iunie 1137, Bari a fost asediat și cucerit. La San Severino, împăratul și papa l-au învestit pe Rainulf de Alife ca duce de Apulia. Roger părea încolțit.

Dar imediat după retragerea împăratului în Germania, regele a revenit. A debarcat la Tropea cu 400 de cavaleri și alte trupe, probabil predominant musulmane. A fost bine primit de salernitani. A recuperat teren în Campania, prădând Pozzuoli, Alife, Capua și Avellino. Sergiu de Neapole a fost constrâns să-i acorde omagiu de vasalitate și să treacă de partea lui Anaclet. Acela a fost sfârșitul unui ducat independent de Neapole. De atunci, vechiul oraș a fost cuprins integral în domnia normandă.

Și totuși, chiar atunci când își recăpăta poziția, Roger a suferit cea mai mare înfrângere a carierei sale. La 30 octombrie 1137, în bătălia de la Rignano, lângă Muntele Gargano, el și fiul său, alături de Sergiu de Neapole, s-au confruntat cu armata defensivă a lui Rainulf. Sergiu a murit în luptă. Fiul lui Roger a luptat cu curaj. Regele însuși a fost silit să fugă la Salerno.

Nu toți conducătorii supraviețuiesc unei asemenea lovituri. Roger a supraviețuit pentru că a refuzat bătălia decisivă atunci când nu-i convenea și a ales uzura adversarului. În primăvara lui 1138, armata regală a invadat Principatul de Capua cu intenția precisă de a evita o confruntare în câmp deschis și de a dispersa armata lui Rainulf prin marșuri pe terenuri strâmte. Cu sprijinul celor din Benevento, Roger a distrus castelele rebelilor din regiune și a capturat o pradă imensă. În 30 aprilie 1139, Rainulf a murit de febră malarică la Troia. Rezistența continentală își pierdea astfel principalul conducător.

Momentul Galluccio și nașterea unui stat

Moartea lui Anaclet, în ianuarie 1138, nu i-a adus lui Roger împăcarea cu Roma. Papa Inocențiu al II-lea voia încă un Capua independent. Roger nu putea ceda. De aici s-a ajuns la campania din 1139 și la ambuscada de la Galluccio. Capturarea papei a schimbat totul. Tratatul de la Mignano, semnat la trei zile după capturare, a recunoscut formal ceea ce Roger construise prin sabie și calcul politic. Granițele regatului său aveau să fie fixate mai târziu, prin armistițiul din octombrie 1144. Teritoriile astfel conturate au constituit pentru următoarele șapte secole regatele de Neapole și Sicilia.

Victoria nu a fost urmată de blândețe în toate cazurile. Tot în 1139, Bari, unde 50.000 de locuitori rămăseseră îngrămădiți în spatele zidurilor în cursul războaielor, a hotărât să capituleze. Iachint de Bari, conducătorul răscoalei, a fost spânzurat împreună cu mulți dintre susținătorii săi. Orașul a evitat astfel jafurile. Execuția lui Iachint și a consilierilor săi a fost poate cel mai violent act din viața lui Roger.

Dar marea operă a regelui nu a fost o execuție, ci o reorganizare. În 5 noiembrie 1139, Roger s-a întors la Palermo pentru a pregăti un mare plan legislativ. În 1140, la Ariano, un oraș din centrul posesiunilor sale peninsulare și, de altfel, unul dintre centrele de rebeliune din trecut, el a promulgat Assizele din Ariano. Era încercarea de a întemeia stăpânirea sa asupra sudului Italiei pe baza unui stat bine sudat. Actul legislativ reglementa toate chestiunile siciliene și învestea regele și sistemul său birocratic cu puteri absolute, reducând autoritatea vasalilor, mereu gata să se răscoale.

Tot acolo, pentru a întări centralizarea regatului, Roger a declarat emiterea unei noi monede, numită după ducatul de Apulia: ducatul.

Palermo, marea și bogăția regatului

Roger nu a urmărit centralizarea doar din pasiune pentru ordine. Reformele lui în legislație și administrație aveau și un scop economic. Sursele îl descriu drept un om „foarte preocupat să obțină bani, dar doar cu greu cheltuitor”. În 1140, la adunarea de la Ariano, a introdus un nou sistem monetar pentru a face mai ușor comerțul cu restul spațiului mediteranean. Până în anii ’50, cea mai mare parte a acestui sistem ieșise însă din uz și apoi a dispărut.

Moneda nu spune însă întreaga poveste a prosperității. Sicilia ocupa o poziție geografică excepțională, chiar în centrul Mediteranei. Comerțul cu Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu era firesc. Principalul export îl constituiau grânele neprelucrate, alături de alte produse alimentare, precum brânza și fructele provenite din vița de vie. Spre deosebire de alte state, Sicilia dispunea și de un sprijin politic și militar puternic. Negustorii săi erau susț