Cine a fost Marcus Antonius și cum a grăbit sfârșitul Republicii romane

În ziua înmormântării lui Iulius Cezar, Roma nu mai era doar un oraș în doliu. Era un oraș pe muchie. Marcus Antonius, consul, apropiat al dictatorului și omul care îi stătuse alături în războaie, a urcat să vorbească în fața mulțimii. Acolo s-a jucat mai mult decât soarta unor asasini. S-a jucat direcția întregii politici romane după 15 martie 44 î.Hr.

Antoniu nu s-a limitat la un elogiu. Sursele spun că a smuls toga de pe corpul lui Cezar pentru a arăta rănile mortale, a numit public autorii crimei și a întors mulțimea împotriva lor. În acea noapte, casele asasinilor au fost atacate, iar ei au fost siliți să fugă. Din acel moment, Antoniu nu mai era doar un locotenent credincios. Era unul dintre oamenii în jurul cărora urma să se hotărască soarta Republicii.

Povestea lui Marcus Antonius are tot ce face istoria mare să rămână vie: ascensiune rapidă, talent militar real, slăbiciuni politice, alianțe de nevoie, o rivalitate care sfârșește într-un nou război civil și, la capăt, prăbușirea unui regim. Când a murit, Octavian a rămas conducătorul necontestat al Romei. Iar lumea romană intrase deja pe alt drum.

Un tânăr risipitor care își găsește locul în război

Marcus Antonius s-a născut la Roma, într-o familie cu nume greu. Tatăl său, Marcus Antonius Creticus, a murit în 71 î.Hr., iar mama sa, Iulia, s-a recăsătorit cu Publius Cornelius Lentulus Sura, politician patrician și unul dintre liderii conspirației lui Catilina. Tinerețea lui Antoniu, așa cum apare în tradiția transmisă de Plutarh, a fost dezordonată. A petrecut ani rătăcind pe străzile Romei alături de frați și prieteni, în special de Gaius Curio, iar înainte de a împlini 20 de ani ajunsese deja să aibă datorii de 250 de talentum.

Ca să scape de creditori, a plecat în Grecia. Acolo a studiat retorica, dar momentul care i-a schimbat drumul a venit odată cu chemarea lui Aulus Gabinius, proconsulul din Siria. Antoniu a participat la campaniile din Iudeea și Egipt și și-a arătat talentul de comandant de cavalerie. În aceste expediții s-a remarcat prin curaj și energie. Acesta este primul fir constant al biografiei sale: în război, Antoniu se impunea.

Sursele romane l-au văzut mereu în dublă lumină. Pe de o parte, onoare militară și vitejie. Pe de alta, excese și lipsă de măsură. Plutarh observa că generozitatea îl ajuta să urce foarte sus, dar că era tras înapoi de greșelile lui. Această combinație avea să-i marcheze întreaga viață publică.

Lângă Cezar, între loialitate și violență

În 54 î.Hr., Antoniu era deja în conducerea armatelor lui Cezar din Galia și Germania. Acolo s-a afirmat din nou ca lider militar competent. Tot prin influența lui Cezar a intrat și mai adânc în viața politică romană: a fost chestor, augur și tribun al plebeilor în 50 î.Hr. Rolul de tribun era esențial, pentru că îi permitea să oprească prin veto măsurile ostile lui Cezar.

Conflictul dintre Cezar și adversarii săi din Senat, conduși de Pompei, s-a ascuțit când s-a cerut ca acesta să renunțe la comandă înainte de a reveni la Roma. Pentru Cezar, asta însemna să devină simplu cetățean și să se expună urmăririi penale. Antoniu a folosit dreptul de veto pentru a împiedica decretul senatorial, apoi a fost expulzat cu violență din Senat împreună cu Cassius, și el tribun. Vestea a ajuns la Cezar. A urmat traversarea Rubiconului și începutul războaielor civile romane.

Antoniu a părăsit Roma și s-a alăturat lui Cezar. A condus în Italia în vreme ce Cezar lupta în Spania, a dus întăriri din Grecia și a comandat aripa dreaptă la Pharsalus. După ce Cezar a devenit dictator pentru a doua oară, Antoniu a fost făcut Maestrul cailor, adică mâna dreaptă a dictatorului, și a rămas în Italia ca administrator în 47 î.Hr.

Aici s-a văzut limpede ce putea și ce nu putea face. Ca general strălucea. Ca administrator, sursele îl arată slab și impulsiv. Cicero îl descrie în Philippicae ca fiind pradă unor excese extravagante. În 46 î.Hr. a izbucnit un conflict cu Cezar în legătură cu o proprietate a lui Pompei pe care Antoniu pretindea că a cumpărat-o. A urmat violență. Sute de cetățeni romani au fost uciși, iar Roma a ajuns într-o stare de anarhie. Cezar s-a arătat foarte nemulțumit și l-a eliberat pe Antoniu de toate responsabilitățile politice.

Ruptura n-a durat. Antoniu s-a întâlnit cu Cezar la Narbo în 45 î.Hr. și a respins sugestia lui Trebonius de a se alătura conspirației împotriva dictatorului. Reconcilierea s-a desăvârșit în 44 î.Hr., când Antoniu a fost ales coleg de consulat al lui Cezar. Orice tensiuni ar fi existat între ei, Antoniu a rămas fidel.

La 15 februarie 44 î.Hr., în timpul Lupercaliilor, i-a oferit public lui Cezar o diademă. Gestul a fost încărcat de sens, pentru că diadema era simbolul regelui. Refuzul lui Cezar a arătat, în ochii contemporanilor, că nu intenționa să ia tronul. Dar momentul a arătat și altceva: cât de departe ajunsese concentrarea puterii în jurul unui singur om și al cercului său apropiat.

Idele lui Marte și omul care a aprins Roma

Pe 14 martie 44 î.Hr., Antoniu a fost avertizat că zeii au hotărât să-i dea o lovitură decisivă lui Cezar. A doua zi, la Idele lui Marte, a plecat să-l prevină, dar conspiratorii au ajuns înainte. Cezar a fost asasinat pe 15 martie 44 î.Hr. În tulburarea care a urmat, Antoniu a fugit din Roma îmbrăcat ca un sclav, temându-se de o baie de sânge împotriva susținătorilor dictatorului.

Când a văzut că răzbunarea imediată nu se produce, s-a întors repede și a negociat un armistițiu cu facțiunea asasinilor. Pentru scurt timp, în calitate de consul, a părut omul capabil să readucă pacea. S-a convenit chiar o amnistie generală pentru asasini. Numai că echilibrul era fragil. Totul s-a schimbat la funeraliile lui Cezar.

Antoniu a înțeles atunci forța politică a memoriei și a spectacolului public. A citat voința lui Cezar și a subliniat că dictatorul nu intenționase să întemeieze o dinastie regală. Cuvintele și gestul cu toga însângerată au rupt compromisul. Mulțimea a reacționat violent, iar asasinii au fugit. În acel moment, Antoniu a devenit conducătorul firesc al taberei cezariene.

A ajuns consul unic, s-a înconjurat de o gardă de corp formată din veteranii lui Cezar și a forțat Senatul să-i transfere Galia Cisalpină, stăpânită de Decimus Brutus, unul dintre conspiratori. Când acesta a refuzat, Antoniu l-a atacat și l-a asediat la Mutina, în octombrie 44 î.Hr. Dar aici a început prima mare cotitură a carierei sale politice.

Mutina, Filippi și împărțirea lumii romane

Sub influența lui Cicero, senatorii au condamnat acțiunile lui Antoniu. În ianuarie 43 î.Hr., puterea de comandă și armatele i-au fost date lui Octavian, care a trimis trupe pentru a ridica asediul. În aprilie 43 î.Hr., Antoniu a fost înfrânt la Forum Gallorum și la Mutina și s-a retras în Galia Transalpină. Totuși, ambii consuli au murit în lupte, iar Octavian a rămas comandant suprem. Antoniu era înfrânt, dar nu scos din joc.

Pericolul venit dinspre Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius, care adunaseră o armată cu scopul de a ocupa Roma, a schimbat din nou alianțele. În noiembrie 43 î.Hr., Antoniu, Octavian și Lepidus s-au aliat și au format al doilea triumvirat. Era o oligarhie în trei, creată pentru a-i opri pe asasinii lui Cezar și pentru a conduce republica.

Triumvirii au recurs la proscripții. Dușmanii lor au fost declarați proscriși, iar Cicero a fost ucis pe 7 decembrie 43 î.Hr. Apoi războiul decisiv s-a purtat în Macedonia. La Filippi, în octombrie 42 î.Hr., Antoniu și Octavian i-au învins pe Brutus și Cassius. Sursele românești îl prezintă pe Antoniu ca victorios și ca figură dominantă a triumviratului. După bătălie, republica a fost împărțită. Octavian s-a întors la Roma, Lepidus a rămas cu Hispania și provincia Africa, iar Antoniu a primit guvernarea Orientului.

A fost momentul în care miza carierei lui s-a schimbat. Nu mai era doar unul dintre generalii lui Cezar, nici doar un politician roman aflat în luptă cu rivalii săi. Devenea stăpânul provinciilor răsăritene și omul care urma să conducă războiul Romei împotriva parților.

Tars, Alexandria și prețul Orientului

În octombrie 41 î.Hr., la Tars, Antoniu a întâlnit-o pe Cleopatra. Regina Egiptului a venit într-o magnifică barjă, costumată în Venus, dorind să și-l facă aliat, așa cum înainte îi fusese Cezar. Întâlnirea a dus la o alianță și la o relație de iubire. Antoniu s-a întors cu ea la Alexandria și au petrecut acolo iarna dintre 41 și 40 î.Hr.

Legătura cu Cleopatra a devenit repede o chestiune politică, nu doar personală. În primăvara lui 40 î.Hr., Antoniu a trebuit să revină la Roma, unde situația se înrăutățise. Soția sa Fulvia era implicată în războiul civil. Fulvia a murit pe drum, la Sicyon, iar în septembrie 40 î.Hr. Antoniu a făcut pace cu Octavian și s-a căsătorit cu sora acestuia, Octavia Minor. Tensiunea era departe de a fi stinsă, dar pentru moment războiul civil fusese evitat.

Între timp, parții, care îi sprijiniseră pe Brutus și Cassius, invadaseră teritoriul roman. Antoniu l-a trimis pe generalul său, Publius Ventidius Bassus, care a câștigat o serie de victorii, l-a ucis pe prințul moștenitor Pacorus și i-a alungat pe parți din teritoriile ocupate. Antoniu voia acum riposta cea mare și a obținut de la Octavian promisiunea unor trupe pentru campania din Orient. Dar revolta siciliană a lui Sextus Pompeius a ținut armata promisă în Italia, iar cei doi s-au certat din nou. Tratatul de la Tarentum, din 38 î.Hr., a reînnoit triumviratul pentru încă cinci ani.

Antoniu nu mai avea încredere deplină în ajutorul lui Octavian. A lăsat-o pe Octavia la Roma, însărcinată cu al doilea copil, și a navigat la Alexandria. Acolo a așteptat finanțarea Cleopatrei, mama gemenilor săi. Regina i-a împrumutat banii necesari pentru armată. Cu această bază, Antoniu a mers mai departe în Orient, a sprijinit instalarea lui Irod cel Mare în Iudeea și a pornit marea campanie împotriva parților cu o armată de aproximativ 100.000 de romani și trupe aliate.

Campania s-a dovedit un dezastru. Antoniu a fost învins, aliații armeni l-au părăsit, iar nereușita de a cuceri cetățile parților l-a convins să se retragă. Retragerea prin Armenia, în condiții de iarnă foarte grea, a epuizat armata, care a pierdut mai mult de un sfert din putere. Acesta a fost unul dintre marile eșecuri care i-au șubrezit prestigiul.

Totuși, nu era terminat. Cu bani egipteni, a invadat apoi Armenia și de data aceasta a avut succes. Numai că succesul a fost urmat de un gest care a produs o ruptură aproape ireparabilă cu Roma. La Alexandria a organizat o parodie a Triumfului Roman și a făcut celebra declarație cunoscută drept Donațiile din Alexandria. Înconjurat de Cleopatra și de copiii ei, a împărțit regate: Alexandru Helios a primit Armenia, Media și Parția, deși aceasta nu fusese niciodată cucerită de Roma, Selene a primit Cyrenaica și Libia, iar Ptolemeu Philadelphus, Siria și Cilicia. Cleopatra a fost proclamată Regina Regilor și regină a Egiptului, iar Caesarion a fost declarat fiul legitim și moștenitorul lui Cezar.

Aici conflictul cu Octavian a intrat într-o fază mortală. Ceea ce îl amenința cel mai serios pe Octavian nu era simpla împărțire de teritorii, ci recunoașterea lui Caesarion ca fiu legitim și moștenitor al lui Cezar. Puterea lui Octavian se sprijinea tocmai pe legătura sa cu Cezar prin adopție. Dacă această temelie era zdruncinată, i se clătina întreaga poziție.

Drumul spre Actium

La Roma, Octavian a lucrat metodic pentru a atrage aristocrația tradițională de partea sa și pentru a-l izola pe Antoniu. L-a atacat politic, punând accent pe moralitate, pe ruptura cu Octavia și pe apropierea de Cleopatra. Antoniu a fost acuzat că a abandonat-o pe soția sa credincioasă pentru copiii nelegitimi avuți cu regina Egiptului și, mai ales, că a „devenit nativ”, acuzație gravă pentru mândria romană.

Triumviratul a expirat în ultima zi a anului 33 î.Hr. și nu a mai fost reînnoit. Între 33 și 32 î.Hr. a urmat un război de propagandă. Antoniu a divorțat de Octavia. La rândul său, Octavian l-a acuzat că deține ilegal provincii, că a încălcat tradițiile Romei și că a început războaie fără acordul Senatului. În 32 î.Hr., Senatul l-a lipsit de puteri pe Antoniu și a declarat război Cleopatrei, nu lui. Octavian știa prea bine că un nou război civil declarat pe față împotriva unui roman i-ar fi putut costa sprijinul popular.

Totuși, ruptura era deplină. Ambii consuli ai anului și o treime din Senat au părăsit Roma pentru a-i întâlni pe Antoniu și Cleopatra în Grecia. În 31 î.Hr. a început războiul. Generalul loial al lui Octavian, Marcus Vipsanius Agrippa, a capturat portul grec Methone, iar popularitatea lui Octavian a făcut ca legiunile din Cyrenaica și Grecia să dezerteze în favoarea lui. La 2 septembrie s-a dat bătălia navală de la Actium. Flota lui Antoniu și Cleopatra a fost distrusă, iar ei au fugit în Egipt cu 60 de nave.

Actium a fost momentul decisiv. După ani de alianțe schimbătoare, tratate, căsătorii politice și campanii în Orient, problema s-a rezolvat prin forță. Antoniu pierdea nu doar o bătălie, ci poziția din care mai putea pretinde conducerea lumii romane.

Alexandria și sfârșitul unui om care a schimbat un regim

În august 30 î.Hr., Octavian, ajutat de Agrippa, a invadat Egiptul. Antoniu nu mai avea unde să fugă. Crezând, în mod greșit, că Cleopatra s-a sinucis deja, s-a străpuns cu propria sabie. Când a aflat că ea era încă în viață, prietenii l-au dus la monumentul Cleopatrei, unde aceasta se ascundea, și a murit în brațele ei. Unele surse, spune tradiția redată de Wikipedia în limba română, afirmă că nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost asasinat de un preot egiptean de partea lui Octavian. Data morții sale este 1 august 30 î.Hr.

Cleopatra a primit permisiunea de a-i face ritualurile de înmormântare, după ce fusese capturată de Octavian. Curând s-a sinucis și ea. Copiii lui Antoniu cu Cleopatra au fost cruțați, dar au defilat pe străzile Romei la întoarcerea lui Octavian. Fiicele sale cu Octavia și fiul Iullus Antonius au fost, de asemenea, cruțați. În schimb, fiul său mai mare, Marcus Antonius Antyllus, a fost ucis de oamenii lui Octavian în timp ce implora pentru viața lui.

Moartea lui Antoniu a închis o epocă. Octavian a devenit conducătorul necontestat al Romei. În anii următori, el a acumulat în persoana sa prerogativele administrative, politice și militare. Din 27 î.Hr. a fost cunoscut sub numele de Augustus, iar după moartea lui, în 14 d.Hr., puterile au trecut la Tiberiu. Așa începe Principatul roman.

De aceea contează Marcus Antonius. Nu doar pentru că a fost general, consul, triumvir sau partenerul Cleopatrei. Ci pentru că a fost unul dintre oamenii prin care criza finală a Republicii a trecut la forma ei extremă. Ascensiunea lui Cezar, asasinarea dictatorului, al doilea triumvirat, Filippi, ruptura cu Octavian și Actium sunt episoade ale aceleiași transformări. Iar Antoniu a fost în centrul lor. Sursele merg până la a-l numi unul dintre cei trei romani cei mai vinovați pentru prăbușirea Republicii romane.

Biografia lui are și o ironie a posterității. Prin fiicele sale cu Octavia, a devenit strămoșul mai multor împărați romani, între care Caligula, Claudius și Nero. Omul înfrânt de Octavian a rămas, astfel, înscris și în sângele dinastiilor ce au urmat. Dar moștenirea lui politică rămâne mai ales aceasta: Marcus Antonius a fost unul dintre marii actori ai momentului în care Roma a încetat să mai creadă în vechea ei republică.