Cine a fost Eugenia din Roma, martira care a trăit sub numele de Eugeniu

Mai întâi a dispărut fiica. Apoi a apărut un tânăr călugăr, „Eugeniu”, primit într-o mănăstire creștină, lăudat pentru viața lui aspră și, în cele din urmă, ales stareț. Între aceste două ipostaze, tradiția a așezat unul dintre cele mai neobișnuite episoade ale hagiografiei creștine: fuga unei tinere aristocrate din lumea romană, tăierea părului, haine bărbătești, botezul și o viață dusă sub o identitate ascunsă.

Așa începe povestea Eugeniei din Roma, o martiră creștină timpurie, sărbătorită pe 25 decembrie în Biserica Romano-Catolică, pe 24 decembrie, respectiv 6 ianuarie de credincioșii pe stil vechi, în Biserica Ortodoxă Răsăriteană, și pe 23 ianuarie în Biserica Apostolică Armeană. Viața ei este cunoscută din tradiție și a intrat și în Legenda aurea, una dintre marile colecții medievale de vieți de sfinți.

Din capul locului, chiar sursele care păstrează această poveste cer prudență. Cea mai veche sursă despre sfântă este o viață în latină, păstrată sub titlul Patimile sfinților martiri Prot și Iachint, redactată în Italia între 450 și 499. Textul este descris ca având o compoziție apropiată de roman și aparține unor genuri hagiografice precise. Mai mult, Eugenia nu apare în cel mai vechi catalog al martirilor cinstiți la Roma, Depositio martyrum, inclus în Cronograful din 354, iar această absență este invocată împotriva istoricității ei. Tocmai de aceea, povestea ei trebuie citită așa cum vine din surse: ca legendă, ca memorie religioasă și ca text care a modelat devoțiunea ulterioară.

Fiica prefectului și chemarea unei alte lumi

Potrivit tradiției, Eugenia s-a născut la Roma, în secolul al III-lea, într-o familie aristocratică. Tatăl ei, Filip, a fost numit prefect al cetății Alexandria și guvernator al provinciei Egipt. În versiunea engleză a tradiției, el apare ca un vir illustris, trimis să guverneze Egiptul de Commodus, în al șaptelea său consulat, adică în 192. Familia a plecat atunci din Roma și s-a așezat la Alexandria. Alături de Filip și de soția lui, Claudia, sunt pomeniți copiii Sergius, Avitus și Eugenia.

Scrierile vremii insistă asupra educației fetei. Eugenia a dobândit o educație aleasă. Se spune că era frumoasă, virtuoasă și studioasă și că, la șaisprezece ani, studia literatura greacă și latină, câștigând admirația filosofilor pentru seriozitatea ei. Tatăl ei voia să o mărite și îi pregătise mai mulți candidați, dar ea i-a respins cu hotărâre, socotind bunele moravuri mai presus de nașterea înaltă.

Momentul de cotitură vine prin lectură. Eugenia a intrat în contact cu scrierile teologice ale Sfântului Apostol Pavel. Tradiția engleză spune mai exact că a primit copii ale „scrisorii lui Pavel”, fără a preciza titlul, și ale Faptelor lui Pavel și Tecla. Le-a citit cu interes și a ajuns să compare aceste texte cu scrierile religioase păgâne, pe care le socotea lipsite de adevăr. Discuția nu a rămas doar în mintea ei. Într-o ieșire la moșia familiei, aflată într-o lectică acoperită, a vorbit despre aceste cărți cu eunucii ei, Prot și Iachint, care crescuseră alături de ea și împărțeau același trecut păgân.

Tradiția păstrează și un detaliu care, în logica legendei, are greutatea unui semn. În timp ce vorbeau, au auzit creștini conduși de Helenus, episcop de Heliopolis, cântând cuvintele: „Toți dumnezeii neamurilor sunt demoni”, din Psalmul 96:5. Eugenia a văzut în aceasta răspunsul la propriile întrebări și a hotărât să se întoarcă a doua zi la creștini.

Fuga, deghizarea și numele de Eugeniu

Pasul următor a fost radical. În timpul persecuției anticreștine a împăratului Valerian, între 253 și 259, Eugenia a fugit de acasă. După ce și-a tuns părul și s-a îmbrăcat în haine bărbătești, a mers împreună cu slujitorii fameni Protan și Iachint la comunitatea creștină, pretinzând că este famen și că se numește Eugeniu.

Helenus, episcop de Heliopolis, a primit cererea de botez a celor trei. Tradiția engleză spune că nu a pus la îndoială deghizarea Eugeniei, deși a văzut dincolo de ea. Toți trei au devenit monahi, iar Eugenia a luat numele bărbătesc de Eugene, redat în română ca Eugeniu.

Aici legenda mută accentul de la fuga din casa părintească la viața ascetică. „Tânărul” Eugeniu a dus o viață severă la mănăstire și a fost prețuit pentru virtuțile creștine dovedite. În versiunea engleză se adaugă și renumele pentru evlavie și pentru capacitatea de a vindeca. După moartea egumenului, călugării l-au ales ca stareț. Tradiția engleză spune că acest lucru s-a petrecut la doi ani după intrarea în monahism și că Eugenia a refuzat cu încăpățânare cinstea până când o deschidere întâmplătoare a cărții a dus la un pasaj din Matei 20:25-27.

Este unul dintre acele episoade care explică de ce povestea a avut o viață atât de lungă. Ea oferă, în același timp, un conflict de familie, o convertire, o fugă, o identitate ascunsă și o afirmare a castității. Sursele însele spun că narațiunea a atras publicuri foarte diferite, de la cititori ai literaturii seculare până la creștini evlavioși, mai ales femei, monahi și monahii în căutare de exemple ziditoare.

Procesul în fața tatălui

Faima virtuților egumenului „Eugeniu” s-a răspândit în zona Alexandriei. Mulți creștini veneau la mănăstire pentru sfat și ajutor. Între cei veniți s-a aflat și o femeie bogată și nobilă, numită Melantia sau Melanthia, în funcție de versiunea textului. Ea fusese vindecată de o boală. În tradiția engleză, vindecarea s-a făcut prin semnul crucii.

Aici povestea capătă tensiunea unei acuzații care poate distruge totul. Femeia s-a îndrăgostit de cel pe care îl credea un bărbat. Continuând să vină la mănăstire sub aparența evlaviei, a făcut avansuri. După ce Eugenia i-a refuzat propunerea, Melanthia a pretins din nou că este bolnavă, pentru a rămâne singură cu ea. A făcut propuneri necuviincioase, iar când a fost respinsă, s-a întors la Alexandria și l-a acuzat pe „Eugeniu” că a încercat să o necinstească.

Urmarea a fost arestarea. Eugenia a fost întemnițată și adusă la judecată chiar înaintea tatălui ei, fără ca acesta să știe pe cine are în față. În versiunea engleză, tribunalul se ținea în amfiteatrul orașului. Acolo s-a produs scena de recunoaștere pe care tradiția a reținut-o drept centrul dramatic al întregii vieți. Eugenia și-a rupt tunica și și-a arătat sânul, dezvăluindu-și identitatea feminină, numele adevărat și legătura cu Filip. În versiunea română, identitatea ei feminină este dezvăluită în cursul cercetărilor. În ambele cazuri, rezultatul este același: tatăl o recunoaște și o eliberează.

Legenda merge mai departe și dă acestui moment o putere de convertire. În versiunea engleză, frații ei au alergat să o îmbrățișeze, apoi li s-a alăturat mama lor. Mulțimea s-ar fi convertit la creștinism, iar foc din cer ar fi coborât asupra Melanthiei și a casei ei. Biserica din Alexandria ar fi fost închisă timp de opt ani, după care mulțimi de păgâni ar fi primit botezul și, în cele din urmă, toată Alexandria s-ar fi convertit la creștinism.

Filip, episcopul, și întoarcerea la Roma

După această răsturnare, și tatăl Eugeniei trece de partea credinței noi. Prefectul Filip s-a convertit la creștinism și a fost ales curând episcop al Alexandriei. Tradiția engleză precizează că a fost ales după moartea lui Helenus și că pentru o vreme a rămas și prefect. Tot ea spune că, prin eforturile lui, aproape tot Egiptul a fost convertit la creștinism înainte de martiriul său.

Moartea lui Filip închide capitolul alexandrin al legendei. El a fost executat de noul prefect din ordinul împăratului. Versiunea engleză oferă o scenă mai precisă: la cincisprezece luni după tribunal, Filip a fost ucis în biserica sa, înjunghiat în timp ce rostea Rugăciunea Domnească, de păgâni plătiți de noul prefect Perennius, care îl înlocuise după convertirea sa.

După moartea tatălui, Eugenia și familia ei s-au întors la Roma. Acolo, ea a convertit la creștinism multe fecioare. În acest punct, legenda schimbă din nou decorul, dar păstrează aceeași miză: o femeie care, după ce a trecut prin Alexandria și prin propria ei dezvăluire publică, devine la Roma un focar de convertiri.

Sursele engleze adaugă aici numele Basillei, prezentată ca nepoata lui Gallienus și convertită de Eugenia. Tocmai această convertire ar fi stârnit mânia împăratului. Dar aceeași sursă care transmite episodul atrage și atenția că povestea a fost „ancorată” în istorie prin legarea Eugeniei de anumite împărați, clădiri din Roma și sfinți reali despre ale căror vieți se știa puțin. Basilla este dată chiar ca exemplu al unei figuri reale integrate în această construcție hagiografică.

Ultima persecuție și moartea din ziua Nașterii

Vestea convertirilor de la Roma a ajuns la împărat, care a poruncit arestarea și executarea creștinilor. În versiunea engleză, persecuția este reluată sub Valerian, iar condamnarea Eugeniei este pusă pe seama lui Gallienus, domnind mai întâi alături de Valerian între 253 și 260 și apoi singur între 260 și 268. Tot aceeași versiune spune că, la acel moment, Eugenia avea 70 sau 80 de ani.

În fața autorității imperiale, legenda așază o succesiune de încercări. Împăratul i-a cerut să jertfească zeiței păgâne Diana. Când Eugenia a intrat în templu și s-a rugat înaintea imaginii de cult, aceasta s-ar fi prefăcut în pulbere. A fost apoi legată de un bloc de piatră și aruncată în Tibru, dar piatra a plutit și ea a fost cufundată doar până la genunchi.

Încercările au continuat. Împăratul a încercat să o opărească în camerele fierbinți ale băilor „severane”, identificate în sursă ca băile lui Caracalla, însă cuptoarele s-ar fi stins îndată ce a fost adusă acolo. După aceea, Eugenia a fost închisă într-o peșteră, fără hrană și apă, dar ar fi fost ținută în viață de Iisus, care i s-a arătat într-o lumină strălucitoare.

În tradiția românească, ultimul episod este mai sobru și mai scurt, dar tocmai de aceea puternic. Potrivit legendei, Hristos i-a apărut în vis Eugeniei și i-a spus că va muri în sărbătoarea Nașterii Domnului. Protan și Iachint au fost decapitați pe 11 septembrie 258. Eugenia a fost decapitată pe 25 decembrie 258. Sursa introductivă românească o dă însă ca moartă la 25 decembrie 262, în timp ce datele structurate sigure oferite separat indică 258 pentru deces. Cum tradiția narativă și cronologia sigură converg aici, anul 258 rămâne singurul care poate susține fără echivoc firul martiriului.

Versiunea engleză mai adaugă că, după moarte, Eugenia i s-a arătat mamei ei plângând la mormânt, i-a spus că și ea va muri curând și a rugat-o să se convertească la creștinism. Claudia ar fi murit în acea duminică, iar fiii ei, Avitus și Sergius, au îngropat-o. Ei ar fi continuat apoi să-i evanghelizeze pe romani și ar fi murit, la rândul lor, ca sfinți.

Între legendă, cult și relicve

Povestea Eugeniei nu s-a oprit la textul latin din secolele V-VI. Ea a fost tradusă în greacă de mai multe ori în jurul secolului al VII-lea, retradusă în greacă elegantă de Symeon Metaphrastul în secolul al X-lea și a circulat și în siriacă, armeană și etiopiană. Între timp, cultul ei se răspândise. Unele relatări arată că apare în mozaicuri din secolul al V-lea la bazilica Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna și în unele din secolul al VI-lea la Eufrasiana din Parenzo. A fost menționată și celebrată de Avitus din Vienne și Venantius Fortunatus, iar în secolul al XIII-lea viața ei a intrat în Legenda aurea.

Există și urme târzii ale venerării sale în vestul Europei. În nordul Portugaliei se află un mic sat numit Santa Eugénia, cu o biserică în care există o icoană sau o pictură a sfintei îmbrăcate în haine bărbătești din epoca romană. O legendă locală afirmă că a trecut prin Moure, pe un drum roman aflat în apropiere. La Barcelos există un mormânt datând din jurul anului 1000, așezat pe un deal, pe care scrie că este „mormântul Sfintei Eugenia”. Scrierile istorice afirmă limpede că este posibil ca acesta să fie mormântul ei, nu că acest lucru ar fi sigur.

Mai concretă este o altă mențiune, legată de circulația relicvelor în Evul Mediu. Patrick J. Geary afirmă în Furta Sacra că, la 5 aprilie 838, un călugăr pe nume Felix a apărut la Fulda cu relicvele sfinților Corneliu, Calixt, Agapet, Gheorghe, Vincențiu, Maxim, Cecilia, Eugenia, Digna, Emerita și Columbana.

În felul acesta, Eugenia rămâne o figură cu două fețe care nu se exclud. Pe de o parte, istoricitatea ei este pusă sub semnul întrebării chiar de informațiile transmise de tradiție, mai ales prin absența din cele mai vechi liste ale martirilor romani. Pe de altă parte, legenda ei a avut o forță atât de mare încât a traversat secole, limbi și spații, de la Alexandria și Roma povestite în text până la Ravenna, Parenzo, Fulda și nordul Portugaliei. O tânără care își taie părul, ia numele de Eugeniu, este dusă în fața propriului tată ca acuzat și moare, potrivit tradiției, în ziua Nașterii Domnului: aceasta este imaginea care a făcut-o memorabilă.