Cine a fost Athanaric, conducătorul got care a încheiat pace cu Teodosie la Constantinopol

În 381, Athanaric a intrat în Constantinopol. Era, potrivit surselor, primul rege barbar care vizita capitala imperiului. În urma lui stăteau ani de război, o rivalitate care sfâșiase lumea gotică, atacurile hunilor și retrageri succesive în fața unei presiuni pe care nu o mai putea opri. În fața lui se afla noul împărat, Teodosie cel Mare. Întâlnirea aceasta nu a fost un simplu gest de protocol. A fost punctul în care destinul unui conducător got s-a întâlnit cu nevoia Imperiului Roman de a găsi o formulă de conviețuire cu un popor pe care nu reușise nici să-l supună pe deplin, nici să-l țină la distanță.

Athanaric apare în surse ca un conducător al goților thervingi sau vizigoți, numit în unele izvoare romane Judex potentissimus. A fost, timp de cel puțin două decenii în secolul al IV-lea, regele mai multor ramuri ale thervingilor. Domnia lui a stat sub semnul a trei confruntări mari: cu Imperiul Roman, cu hunii și cu războiul civil provocat de conflictul religios din interiorul propriei sale lumi.

Povestea lui nu începe cu liniște, ci cu o alegere de tabără. Athanaric a sprijinit cauza lui Procopius împotriva lui Valens. De cealaltă parte se afla Fritigern, rivalul său, judecător și conducător de oști, aliat cu Valens. În această ruptură se vede una dintre marile tensiuni ale vremii: conducătorii goți nu se mai raportau la Roma doar ca la un dușman aflat peste Dunăre, ci ca la o forță care intra direct în jocul lor politic.

Rivalul lui Fritigern

Relația dintre Athanaric și Fritigern a fost una dintre axele decisive ale epocii. Sursele îi arată ca lideri rivali ai goților thervingi. Rivalitatea a crescut până la război. În relatarea lui Socrate, urmată de Sozomen, Athanaric a câștigat la început avantajul, iar Fritigern a cerut ajutor romanilor. Valens și armata de campanie a Traciei au intervenit, iar Athanaric a fost înfrânt de Valens și Fritigern.

În sursa românească, această înfrângere este plasată în anii 367-369, la nord de Dunăre. În sursa engleză, Athanaric apare pentru prima dată în istoria consemnată în 369, când se luptă cu împăratul Valens și ajunge, în cele din urmă, să negocieze o pace favorabilă pentru poporul său. Dincolo de diferențele de accent dintre surse, un lucru rămâne limpede: Athanaric s-a aflat în centrul unei confruntări directe cu împăratul roman, iar rezultatul nu a fost dispariția sa politică, ci păstrarea unei poziții importante.

El conducea o confederație tribală gotică aflată în regiunile extracarpatice ale Daciei, în calitate de federați ai Imperiului Roman. Această formulă, aceea de foederati, spune mult despre epocă. Nu era o supunere simplă, ci un raport de alianță, negociat și schimbător, între imperiu și grupuri barbare care puteau servi drept aliați, dar puteau deveni, la fel de repede, adversari.

Conflictul cu Fritigern nu s-a redus la ambiții personale. El a fost legat și de problema religioasă. Fritigern era arian și se bucura de sprijinul lui Valens, care împărtășea aceeași credință. Astfel, rivalitatea politică a fost dublată de o ruptură confesională care a adâncit și mai mult falia dintre cei doi.

Credință, putere și persecuție

În timpul lui Athanaric, printre vizigoți au izbucnit tulburări din motive religioase. O parte a populației se convertise la arianism, iar această schimbare a produs tensiuni serioase în interiorul comunității. Pentru Athanaric, care continua credințele și tradițiile germanice păgâne, noua religie nu era doar o opțiune spirituală diferită. Sursa engleză spune limpede că el se opunea cu vehemență creștinismului, temându-se că acesta va distruge cultura gotică.

De aici a pornit una dintre cele mai dure pagini ale domniei sale. Athanaric a dispus persecutarea sângeroasă a goților creștini. Sursele românești amintesc printre victime pe Sava Gotul, cunoscut ca „Sfântul mucenic Sava de la Buzău”. Sursa engleză, pe baza relatării lui Sozomen, indică faptul că în persecuția din anii 370 au fost uciși mai mult de 300 de creștini.

Aici se vede limpede miza pe care Athanaric o asocia puterii sale. Nu lupta doar pentru conducerea politică a thervingilor, ci și pentru păstrarea unei ordini tradiționale. În lumea lui, religia nouă era legată de influența romană și de ascensiunea rivalului său Fritigern. A reprima creștinismul însemna, pentru el, a apăra coeziunea vechii lumi gotice. Dar această alegere a transformat conflictul intern într-un război și mai greu de stins.

Domnia sa a fost, astfel, în același timp o încercare de apărare a tradiției și o perioadă de adâncă fractură. În loc să unească fără rest, poziția lui Athanaric a împins o parte a propriei populații în opoziție.

Hunii și retragerea spre Carpați

Dacă războaiele cu romanii și luptele cu Fritigern i-au încercat autoritatea, invazia hunilor i-a schimbat radical situația. Sursele arată că Athanaric a fost surprins de atacurile hunilor pe Nistrul mijlociu. În 376, sub această presiune, s-a retras și a ridicat un val de pământ de mari proporții, identificat în sudul Moldovei cu valul dintre Ploscuțeni și Siret.

Gestul spune totul despre gravitatea momentului. Athanaric nu mai era în faza în care putea răspunde doar prin expediții sau prin joc diplomatic. Era constrâns să se apere printr-o linie de pământ, semn al unei încercări de a opri o forță care venea cu rapiditate și cu o putere nouă. Dar măsura nu a fost suficientă. Neputând rezista presiunii hunilor, s-a retras în zona de curbură a Carpaților Răsăriteni. Sursa engleză numește această refugiere temporară în Caucaland, în Carpați.

Tot aici, în această zonă, i s-a atribuit lui Athanaric Tezaurul de la Pietroasa, descoperit mai târziu acolo. Sursa nu permite mai mult decât această atribuire, dar simpla ei existență arată cât de puternic s-a legat numele lui de retragerea spre munți, de momentul în care centrul de greutate al lumii sale a fost împins din câmpia de la est spre adăpostul Carpaților.

Hunii nu au însemnat doar un nou dușman. Ei au spulberat echilibrul mai vechi dintre goți și romani. Sursa engleză precizează că, în 376, Valens a permis oamenilor lui Fritigern să treacă Dunărea și să se așeze pe pământ roman, tocmai pentru a scăpa de huni, care îi cuceriseră recent pe greuthungi și îi presau acum pe thervingii din Dacia. Cu alte cuvinte, presiunea hunică a împins grupuri gotice întregi spre frontieră și a făcut ca raporturile cu imperiul să intre într-o fază nouă.

În acest vârtej, Athanaric a fost și el înfrânt. Sursa engleză spune că, împreună cu generalii săi Muderic și Lagarimanus, a fost ulterior învins de hunii invadatori. Ceea ce până atunci fusese o luptă pentru întâietate între lideri goți și o negociere dură cu Roma s-a transformat, dintr-odată, într-o problemă de supraviețuire.

Drumul spre Constantinopol

Finalul politic al lui Athanaric are forma unei răsturnări. Omul care se confruntase cu Valens și își apăraseră lumea de influența creștină ajunge, în 381, la Constantinopol, primit de Teodosie I. Sursa engleză spune că a venit pe neașteptate. Sursa românească subliniază caracterul excepțional al vizitei: a fost primul rege barbar care a intrat în capitala imperială.

Aici a încheiat un tratat de pace, prezentat în surse și ca tratat de prietenie, cu noul împărat. În urma acestui acord, unii thervingi, respectiv vizigoți, au devenit foederati, adică aliați oficiali ai Romei, și au fost lăsați să se așeze pe pământ roman ca un fel de stat în stat. Sursa românească formulează consecința în termeni și mai clari: poporul nou colonizat a primit o autonomie cum nu fusese niciodată permisă popoarelor supuse de romani.

Acesta este poate cel mai important lucru de reținut despre Athanaric. El a traversat o epocă de războaie și prăbușiri, dar tocmai la capătul acestor încercări a participat la definirea unui nou raport între goți și imperiu. Nu mai era vorba doar despre raiduri, campanii punitive sau alianțe de ocazie. Se contura un aranjament politic mai stabil, prin care un popor barbar primea un loc recunoscut în interiorul ordinii romane.

Sursele adaugă însă și nuanțe. Orosius și Zosimos confirmă pacea, dar Ammianus Marcellinus spune o poveste diferită: după el, Athanaric ar fi fost alungat de ai săi și silit să caute azil pe teritoriu roman. Themistius îl descrie, la rândul său, ca suplicant și refugiat. Aceste versiuni arată că finalul lui Athanaric a fost privit diferit de autorii antici. Totuși, chiar și cu aceste diferențe, rămâne cert faptul central: în 381, Athanaric se află la Constantinopol și ajunge la un acord cu Teodosie.

La câteva săptămâni după această întâlnire, Athanaric a murit la Constantinopol, la 25 ianuarie 381. Tratatul legat de numele său a rămas însă în vigoare până la moartea lui Teodosie, în 395. Sursa engleză amintește și de o pace încheiată în 382 cu thervingii sau vizigoții care încă se luptau cu romanii în Tracia, pace care a durat tot până în 395. Dincolo de aceste nuanțe de cronologie, ideea de fond este aceeași: acordul din vremea lui Teodosie a așezat pentru ani buni relația dintre imperiu și goți pe o bază nouă.

Primul rege al vizigoților

Sursa engleză îl consideră pe Athanaric primul rege al vizigoților, cei care aveau să se așeze mai târziu în Iberia și să întemeieze acolo Regatul Vizigot. Această formulare nu anulează faptul că sursele îl numesc conducător al thervingilor; mai curând arată felul în care istoria ulterioară a văzut în lumea condusă de el începutul unei identități politice care va deveni mai clară mai târziu.

Privit din acest unghi, Athanaric apare ca o figură de graniță între două lumi. El aparține încă universului gotic vechi, tribal și păgân, pe care încearcă să îl apere inclusiv prin persecuție religioasă. Dar tot el ajunge să joace un rol într-un proces care depășește această lume: așezarea goților în interiorul Imperiului Roman ca aliați recunoscuți.

Viața lui concentrează marile rupturi ale secolului al IV-lea. Într-un singur destin se întâlnesc conflictul cu Roma, războiul civil dintre liderii goți, răspândirea arianismului, persecuția creștinilor și șocul invaziei hunilor. Niciuna dintre aceste teme nu rămâne abstractă. Toate trec prin deciziile lui: să-l sprijine pe Procopius, să se confrunte cu Valens, să-l combată pe Fritigern, să reprime creștinismul, să ridice un val de pământ și să se retragă spre Carpați, apoi să intre în Constantinopol și să semneze pacea.

Athanaric nu a lăsat în urmă imaginea unui cuceritor triumfător. A lăsat însă ceva poate mai important pentru istoria epocii: semnul unei transformări. Sub presiunea războiului și a migrației, lumea veche a frontierelor romane se schimba. Iar Athanaric, cu toate împotrivirile, înfrângerile și negocierile sale, a fost unul dintre oamenii prin care această schimbare a căpătat formă.