Ce a fost De origine actibusque Getarum și de ce a contat

În 551, un autor care își spune Iordanes a făcut un gest cu urmări mult mai mari decât ar fi lăsat să se înțeleagă dimensiunea cărții sale. A pus în pagină, în latină târzie, o istorie a goților care pretindea să strângă într-o formă scurtă o lucrare vastă, astăzi pierdută, a lui Cassiodorus. Din acel moment, o lume întreagă, lumea goților, a început să ne vorbească mai ales prin această voce târzie, condensată, inegală și controversată.

Aici stă miza reală a cărții De origine actibusque Getarum, cunoscută pe scurt ca Getica. Nu este doar o operă despre un popor. Este una dintre cheile prin care posteritatea a încercat să înțeleagă migrațiile triburilor europene, istoria ostrogoților și vizigoților, felul în care autorii târzii amestecau memoria, tradiția și erudiția, dar și modul în care puterea voia să-și scrie propriul trecut. De aceea, Getica a rămas esențială și suspectă în același timp: indispensabilă pentru ceea ce spune, discutată pentru cât de mult poate fi crezută.

Cartea care a supraviețuit alteia pierdute

Potrivit surselor, De origine actibusque Getarum este o lucrare scrisă de Iordanes în 551, sau în jurul acestui an. Ea se prezintă drept o prescurtare a unei opere mult mai ample, astăzi pierdute, a lui Cassiodorus, Libri XII De Rebus Gestis Gothorum. Chiar Iordanes spune, în prefață, care este planul său:

„…to condense in my own style in this small book the twelve volumes of [Cassiodorus] Senator on the origin and deeds of the Getae [i.e., Goths] from olden times to the present day.”

Fraza aceasta spune aproape tot. Iordanes nu pretinde că pornește de la zero. El rezumă, reordonează și scrie „în stilul său” o lucrare anterioară. Tot el admite că nu avea atunci acces direct la cartea lui Cassiodorus și că nu putea reda cuvintele ei exacte, deși se declara încrezător că a păstrat substanța. Mai spune că a adăugat pasaje relevante din surse latine și grecești, că a compus introducerea și încheierea și că a inserat și lucruri proprii.

Această mărturisire este capitală. Din ea rezultă că Getica nu este un simplu rezumat mecanic. Este un text compus din straturi: Cassiodorus, alte izvoare grecești și latine, propria intervenție a lui Iordanes. Tocmai de aici pornește una dintre marile probleme ale cărții: cât din ea vine efectiv de la Cassiodorus și cât aparține autorului care ne-a lăsat textul?

Știm, din sursele date, că opera lui Cassiodorus fusese scrisă la cererea regelui Theodoric cel Mare. Rostul ei era limpede în contextul politic al vremii: să arate vechimea, noblețea, experiența și îndreptățirea la domnie a goților. Cassiodorus, italian de origine și sfetnic al regilor goți, a lucrat în această direcție într-o vreme în care politica lui Theodoric urmărea reconcilierea și integrarea italienilor în guvernare.

După moartea lui Theodoric, sarcina nu a fost uitată. O scrisoare din 533, atribuită regelui Athalaric către senatul din Roma și menționată de Cassiodorus, vorbea despre marea operă despre goți, deja încheiată, în care Cassiodorus „restored the Amali with the illustriousness of their race”. Lucrarea trebuie să fi fost scrisă la Ravenna între 526 și 533. Apoi s-a pierdut. Din ea ne-a rămas, în fond, doar ecoul purtat de Getica.

De la Scandza la Roma

Getica își începe povestea departe, într-un spațiu pe care Iordanes îl numește Scandza, o insulă mare aflată în fața gurii Vistulei și descrisă și de Claudius Ptolemy și Pomponius Mela. Acolo, spune el, ar fi fost patria originară a multor popoare, inclusiv a goților, care ar fi ieșit de acolo „ca albinele”.

Istoria pornește apoi cu migrarea unui rege got numit Berig, cu trei corăbii, din Scandza spre Gothiscandza. În narațiunea transmisă de Iordanes, apar și episoade care au făcut celebră, dar și vulnerabilă, cartea: Zalmoxis, semizeul getic al lui Herodot, devine un rege al goților; goții ar fi jefuit „Troia și Ilium” după ce și-au revenit din războiul cu Agamemnon; ar fi ajuns până la faraonul egiptean Vesosis.

Aici se vede deja una dintre trăsăturile definitorii ale lucrării: ea vrea să dea goților un trecut foarte vechi și foarte întins. Le oferă o genealogie, o migrație, regi, războaie, contacte cu marile nume ale Antichității. Numai că această amplificare a trecutului este tocmai partea cea mai disputată a operei.

Getica se dorește o istorie a goților, dar îi confundă cu geții. Iordanes îi echivalează pe geții mai vechi cu goții mai târzii și precizează că face acest lucru pe temeiul mărturiei lui Orosius Paulus. Din această opțiune se naște chiar titlul lucrării și mare parte din arhitectura ei. Este însă un punct asupra căruia istoricii au insistat de multă vreme, tocmai pentru că o asemenea identificare mută un popor într-un trecut care nu îi aparține neapărat.

Cartea nu rămâne însă numai în acest registru al originilor îndepărtate. Potrivit sursei în limba engleză, partea mai puțin ficțională începe atunci când goții intră în contact cu forțele militare romane în secolul al III-lea. Pe măsură ce narațiunea se apropie de secolul al VI-lea, ea este în general considerată mai sigură. Cu alte cuvinte, tensiunea internă a Geticăi este și o tensiune de credibilitate: de la începuturi considerate în mare parte mitologice la episoade mai apropiate de timpul autorului, care inspiră mai multă încredere.

Între aceste borne, cartea păstrează și episoade devenite memorabile pentru istoria Antichității târzii. Între descrierile de bătălii celebre se află Jefuirea Romei din 410 de către Alaric I și Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, unde, în 451, hunilor li s-a opus o coaliție formată în jurul romanilor conduși de Aetius. Spre final, lucrarea ajunge la înfrângerea goților de către generalul bizantin Belisarie, un fapt încă recent pentru vremea lui Iordanes. Autorul spune că scrie pentru a-i onora pe cei care au ieșit biruitori asupra goților după o istorie de 2030 de ani.

Istorie, mit și fabrica unui trecut

Puține texte sunt atât de importante și, în același timp, atât de discutate. Tocmai pentru că originalul lui Cassiodorus nu s-a păstrat, Getica este una dintre cele mai importante surse pentru perioada migrațiilor triburilor europene și, în special, pentru ostrogoți și vizigoți. Mai mult, este singura sursă contemporană rămasă care oferă o relatare extinsă despre originea și istoria goților.

Dar aceeași poziție privilegiată a făcut ca fiecare afirmație din carte să fie cântărită cu grijă. Istoricii moderni s-au străduit să găsească dovezi care să confirme dacă pretențiile lui Iordanes privind sursele sale, inclusiv cântecele vechi gotice, pot susține părțile mai îndoielnice ale lucrării. Una dintre marile întrebări privind istoricitatea textului privește epocile anterioare momentului în care goții intră în izvoarele scrise din secolul al III-lea. Pentru aceste părți timpurii, narațiunile sunt considerate în principal mitologice. Relatarea devine mai sigură pe măsură ce se apropie de secolul al VI-lea.

Mai mult, sursa în limba engleză notează că textul conține pasaje imposibil de susținut cronologic și că dă semne că a fost compus cel puțin parțial prin preluarea din autori greci și latini vechi a unor descrieri ale unor popoare care ar fi putut fi identificate cu goții. Se sugerează, de asemenea, că Iordanes ar fi deformat narațiunea lui Cassiodorus printr-o abreviere grăbită amestecată cu nume etnice din secolul al VI-lea.

Pe acest teren s-au conturat și interpretări foarte diferite. Cercetătorul danez Arne Søby Christensen afirmă că Getica este o istorie complet fictivă și că originea goților descrisă în carte se bazează pe mituri populare grecești și romane, precum și pe interpretarea greșită a unor nume cunoscute din Europa de Nord. Potrivit lui, scopul acestei falsificări era fabricarea unei identități glorioase pentru popoarele care dobândiseră recent puterea în Europa post-romană. În versiunea sursei engleze, aceeași idee apare formulată și ca o încercare de a păstra memoria unui popor care, atunci, părea să fie pe cale să înceteze să existe.

Walter Goffart a propus o altă explicație. În lectura lui, Getica făcea parte din planurile lui Iustinian și ale mașinăriei de propagandă de la curtea sa. Miza ar fi fost să se creadă că goții și „verișorii” lor barbari nu aparțineau lumii romane, întărind astfel pretențiile Imperiului Roman de Răsărit asupra părții sale de vest.

Există însă și poziții mai prudente. Unele interpretări susțin că ar fi naiv ca textul lui Iordanes să fie acceptat în litera lui, dar că nici un scepticism total nu este justificat. Cu alte cuvinte, Getica nu poate fi citită nici ca o oglindă limpede a trecutului, nici ca o simplă invenție fără nicio valoare. Ea trebuie citită critic, cu ochii mereu la distanța dintre epocile despre care vorbește și timpul în care a fost scrisă.

Ce fel de autor a fost Iordanes

Și autorul însuși merită privit mai atent. Iordanes fusese notarius, adică un fel de secretar sau funcționar însărcinat cu redactarea și transmiterea actelor, al unui magister militum got numit Gunthigis. O asemenea poziție l-ar fi putut pune în contact cu tradiții privitoare la goți, chiar fără să depindă numai de alții. Totuși, se precizează că nu există dovadă pentru asta în text și că unele trimiteri la vechi cântece gotice pot fi arătate ca dependente de autori clasici.

Tot sursele ne lasă să întrezărim și atelierul său de lucru. Iordanes spune că a obținut manuscrisele lui Cassiodorus de la un bibliotecar pentru trei zile, ca să le citească din nou. Afirmația a stârnit mult interes, pentru că de ea depinde în mare măsură judecata asupra raportului dintre cele două opere. Dacă a avut la dispoziție doar trei zile pentru a revedea o lucrare vastă, atunci Getica este cu atât mai mult un text de memorie, de selecție și de recompunere.

Mai știm și că Iordanes a întrerupt lucrul la Romana ca să scrie Getica, iar apoi a terminat Romana. În această altă lucrare afirmă că scria în al 24-lea an al împăratului Iustinian, care a început la 1 aprilie 551. În Getica amintește de o ciumă petrecută cu nouă ani înainte, identificată drept Ciuma lui Iustinian, începută în Egipt în 541, ajunsă la Constantinopol în 542 și în Italia în 543. Aceste repere ajută la fixarea textului în chiar tensiunea epocii sale: o lume marcată de război, reconquiste și epidemie.

Un alt lucru important este limba. Getica este scrisă într-o latină târzie care arată, o anumită variabilitate a structurii limbii. Ortografia diferă adesea de standardul clasic, flexiunea este instabilă, sintaxa oscilează, iar vocabularul se schimbă. Toate acestea nu sunt simple curiozități filologice. Ele arată că textul aparține unui moment de transformare, unei epoci în care latina clasică nu mai era singura normă vie, iar felul de a scrie purta deja urmele unei lumi în schimbare.

O carte reluată, disputată și redescoperită

Drumul ulterior al Geticăi spune și el ceva despre forța ei. Un manuscris al textului a fost redescoperit la Viena, în 1442, de umanistul italian Enea Silvio Piccolomini. Prima ediție tipărită a apărut în 1515, datorită lui Konrad Peutinger, urmată de multe altele. Ediția clasică este cea realizată de Theodor Mommsen în secolul al XIX-lea, în Monumenta Germaniae Historica.

Povestea manuscriselor are și o pierdere dramatică, deși nu trebuie împodobită mai mult decât îngăduie sursa. Cel mai bun manuscris păstrat fusese manuscrisul de la Heidelberg, scris probabil în secolul al VIII-lea. El a fost distrus într-un incendiu, la casa lui Mommsen, la 7 iulie 1880. Ulterior a fost descoperit un alt manuscris din secolul al VIII-lea, care conține capitolele I-XLV și care se află acum la Palermo, sub numele de „Codice Basile”. Alte manuscrise importante sunt Vaticanus Palatinus din secolul al X-lea și manuscrisul de la Valenciennes din secolul al IX-lea.

Textul era, de altfel, bine cunoscut și înainte de ediția lui Mommsen din 1882. Fusese citat de Edward Gibbon în ampla sa istorie a declinului și căderii Imperiului Roman. Prima traducere în limba engleză a fost realizată în 1908 de Charles Christopher Mierow, ca teză de doctorat la Princeton University, apoi publicată în volum în 1915.

Discuțiile nu s-au oprit la transmiterea manuscriselor. În 1846, Jacob Grimm a ținut la Academia de Științe din Berlin o comunicare intitulată „Despre Jornandes și Geți”, în care a adus argumente lingvistice și de altă natură în favoarea identității goților și geților. Simpla existență a acestei intervenții arată cât de puternic a continuat Getica să lucreze asupra imaginației savante europene: nu doar ca izvor al unui trecut, ci ca teren de confruntare între interpretări.

De ce a rămas importantă

Există cărți care supraviețuiesc pentru că spun limpede un adevăr. Și există cărți care supraviețuiesc pentru că, chiar atunci când sunt nesigure, nu pot fi ocolite. De origine actibusque Getarum aparține fără îndoială celei de-a doua categorii.

Este, mai întâi, un document de importanță capitală pentru istoria și etnografia popoarelor numite „barbare” și pentru Antichitatea romană târzie. Pentru istoria goților, în special, greutatea ei este enormă, fiind singura sursă contemporană rămasă care oferă o relatare extinsă a originii și trecutului lor. Ea păstrează nume, episoade, legături și perspective care altfel s-ar fi pierdut odată cu opera lui Cassiodorus.

Dar importanța ei vine și din alt loc. Getica arată cum se construiește un trecut. Arată cum un popor este împins în adâncul istoriei prin analogii, genealogii și apropieri cu figuri celebre. Arată cum autoritatea cărții poate sta pe o sursă dispărută, pe erudiție clasică, pe preluare și pe selecție. Arată cum politica poate avea nevoie de o istorie veche, glorioasă și coerentă.

Poate tocmai de aceea ea continuă să fie atât de valoroasă. Nu oferă doar informații despre goți. Oferă și o lecție despre felul în care Antichitatea târzie își scria originile, despre granița instabilă dintre istorie și mit și despre cât de mult poate cântări o singură carte atunci când toate celelalte au dispărut.