Catedrala din Salisbury și de ce a contat în istoria Angliei

La marginea orașului, pe un teren cu apă aproape de suprafață, s-a luat o hotărâre care avea să schimbe pentru totdeauna chipul Salisbury-ului. Episcopul Richard Poore nu mai voia vechea catedrală. În spatele deciziei stăteau neînțelegeri politice dintre cler și autoritățile locale. Așa a început povestea unei mutări și a unei construcții care avea să dea Angliei una dintre marile sale catedrale medievale.

O legendă, păstrată de tradiție, spune că Richard Poore a tras o săgeată pentru a afla locul noii catedrale. Săgeata ar fi lovit un cerb, iar animalul ar fi murit chiar acolo unde avea să se ridice mai târziu lăcașul. Dincolo de legendă, ceea ce se știe limpede este că piatra de temelie pentru noua catedrală a fost pusă la 28 aprilie 1220 de Earl și Countess of Salisbury. Din acel moment, noua biserică a început să crească repede, într-un ritm rar pentru o catedrală medievală engleză.

Catedrala Sfânta Fecioară Maria, cum este numită oficial, este o biserică anglicană din orașul Salisbury, Marea Britanie, și reședința episcopului de Salisbury. Astăzi este privită ca unul dintre cele mai importante exemple de gotic englez timpuriu. Dar această faimă nu vine doar din frumusețe. Vine și din unitatea ei arhitecturală, din îndrăzneala turnului și a fleșei, din rezistența unei clădiri ridicate pe fundații surprinzător de puțin adânci și din felul în care a traversat secole de schimbări religioase, artistice și tehnice.

De la Old Sarum la noul început

Povestea catedralei din Salisbury începe, de fapt, înaintea ei. După Conciliul de la Londra din 1075, s-a hotărât transferarea scaunului episcopal de la Ramsbury la Salisbury. În anii care au urmat s-a construit o catedrală la Old Sarum, la aproximativ 2 mile sau 3 kilometri nord de orașul actual. Acea primă catedrală a fost finalizată, în 1078, și a fost sfințită în 1092.

Dar mutarea nu rezolvase totul. Relațiile dintre cler și puterea locală se deterioraseră. În 1197, episcopul Herbert Poore a căutat permisiunea de a muta din nou catedrala. Hotărârea nu a fost dusă imediat la capăt. Abia în vremea fratelui său și succesorului său, Richard Poore, în primele decenii ale secolului al XIII-lea, proiectul a prins formă.

Noul amplasament avea avantaje, dar și riscuri. Zona era joasă. Apa freatică era sus. Cu toate acestea, decizia a fost luată, iar construcția a început. Din vechea catedrală au fost aduse materiale, după demolarea ei. Lucrările au fost plătite din banii episcopului și din donațiile oamenilor. Donațiile veneau în principal de la canonicii și vicarii din sud-estul Angliei, cărora li se ceruse o sumă anuală fixă până la terminarea clădirii.

Aceasta este una dintre cheile poveștii. Catedrala din Salisbury nu s-a ridicat dintr-o singură voință, ci din întâlnirea dintre o autoritate ecleziastică hotărâtă și o mobilizare financiară susținută. Faptul că noua construcție a putut fi dusă atât de repede mai departe a dat naștere unei rarități în Anglia medievală: o catedrală cu o unitate stilistică remarcabilă.

O catedrală ridicată repede, într-un singur stil

Noua catedrală a fost construită în stil gotic între 1220 și 1320, iar partea esențială a clădirii a urcat într-un timp scurt. Nava, transeptul și corul au fost terminate în 1258. Istoricii insistă asupra acestei viteze: aproximativ 38 de ani între 1220 și 1258. Tocmai această rapiditate explică de ce Salisbury este atât de coerentă vizual. Nu s-a întins pe multe epoci și pe multe gusturi schimbătoare, așa cum s-a întâmplat în cazul altor catedrale medievale engleze.

Stilul ei este numit gotic englez timpuriu. Lucrările de referință amintesc și numele de Lancet Gothic, legat de ferestrele înalte, ascuțite, fără trafor elaborat. Din această construcție aproape continuă s-a născut impresia de unitate pe care istoricii arhitecturii au remarcat-o mereu. Salisbury este considerată unul dintre marile exemple ale acestui stil.

Au existat însă și adaosuri ulterioare. Mănăstirea a fost adăugată în 1240, chapter house în 1263, iar turnul cu fleșa a fost terminat mai târziu, până în 1330. Istorici români fixează finalizarea și sfințirea catedralei în 1320 și amintesc că fleșa a fost terminată abia atunci. Din această diferență de nuanță dintre interpretări rămâne cert faptul că marile volume ale corpului principal erau gata în 1258, iar turnul și fleșa au aparținut etapei de completare a siluetei care avea să definească pentru totdeauna catedrala.

Dimensiunea efortului a fost uriașă. Istoricii dau cifre precise: 70.000 de tone de piatră, 3.000 de tone de lemn și 450 de tone de plumb. O mare parte din piatra de construcție a venit din cariera Teffont Evias. Și mai impresionant este faptul că toată această greutate a fost așezată pe fundații de numai 1,2 metri sau 1,3 metri adâncime, după formulările din diverse studii. Motivul era terenul cu apă ridicată.

O catedrală uriașă, pe fundații puțin adânci, ridicată într-un teren dificil. Aici stă una dintre marile tensiuni ale istoriei ei. Salisbury a fost, de la început, un pariu arhitectural.

Turnul care aproape a învins clădirea

Dacă există un element care domină povestea catedralei, acela este turnul cu fleșa sa. La 123 de metri sau 404 feet, este cel mai înalt turn de catedrală din Anglia. Este catedrala cea mai înaltă din țară și una dintre cele mai înalte din lume, iar istoricii precizează că fleșa este cea mai înaltă din Anglia.

Dar această victorie a înălțimii a venit cu un preț. Împreună, turnul și fleșa au adăugat 6.397 long tons, adică 6.500 de tone, greutății clădirii. Aceasta a fost partea cea mai fascinantă, dar și cea care a provocat cele mai multe probleme. Fără contraforturi, fără arce de sprijin și fără bare de oțel sau, în formularea sursei engleze, fără buttresses, bracing arches și anchor irons adăugate de-a lungul secolelor, întreaga construcție s-ar fi putut prăbuși.

Semnele tensiunii se văd chiar în corpul clădirii. Stâlpii mari de la colțurile turnului se înclină spre interior sub presiune. În secolul al XVII-lea, Christopher Wren a proiectat măsuri de consolidare pentru a întări stâlpii centrali, deja vizibil deformați sub greutatea turnului și a fleșei. În 1668, adăugarea unor grinzi de legătură deasupra punctului de intersecție al spațiilor a oprit deformarea suplimentară. Aceste grinzi au fost ascunse sub un tavan fals montat sub nivelul felinarului turnului.

Rezultatul este unul dintre marile paradoxuri ale arhitecturii medievale engleze. Tocmai elementul cel mai primejdios a făcut gloria catedralei. La terminare, fleșa Salisbury-ului era a treia ca înălțime din Anglia, după Lincoln și St Paul’s. Când turnurile de la Lincoln Cathedral și Old St Paul’s Cathedral s-au prăbușit în secolul al XVI-lea, Salisbury a rămas cea mai înaltă. Mai mult, este considerată cea mai înaltă clădire dinainte de 1400 care încă stă în picioare.

Astăzi, vizitatorii pot urca în turn prin „Tower Tour”. Pot ajunge până la baza fleșei, după 332 de trepte și o urcare de 69 de metri, și pot vedea interiorul gol al turnului și vechea schelărie de lemn dinăuntru. Este unul dintre acele detalii care arată cel mai bine adevărata natură a unei mari catedrale medievale: nu doar piatră, ci și lemn, improvizație, ranforsare, grijă continuă pentru echilibru.

Schimbarea credinței și schimbarea clădirii

Catedrala din Salisbury s-a născut romano-catolică. După Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea, a devenit anglicană, iar mănăstirea din complex a fost desființată. Schimbarea nu a fost doar una de confesiune. Ea a modificat și felul în care catedrala funcționa în societate și în oraș.

Complexul catedralei fusese unul de prim rang. Aici se afla cea mai mare mănăstire din Anglia medievală. În jurul catedralei se întinde și astăzi cathedral close, cel mai mare din Marea Britanie, cu numeroase clădiri de importanță arhitecturală și istorică. Un istoric al arhitecturii, Pevsner, l-a descris drept „the most beautiful of England’s closes”. Frumusețea acestui spațiu nu ține doar de catedrală, ci și de felul în care ea domină și ordonează întregul ansamblu.

În interiorul vieții acestui close a existat, vreme îndelungată, și o ordine proprie. Au existat cathedral constables, cunoscuți ca „Close Constables”, care se ocupau în principal de menținerea legii și a ordinii în cadrul close-ului. Ei au fost numiți când catedrala a devenit liberty, în 1611, și au supraviețuit până la apariția forțelor municipale de poliție în 1835. Dreptul catedralei de a întreține o forță separată a fost încheiat definitiv prin Local Government Act 1888. Este un detaliu care arată cât de puternic era acest spațiu, aproape ca o mică lume proprie, guvernată după reguli distincte.

Transformările au continuat și în epoca modernă. În 1790, arhitectul James Wyatt a făcut modificări importante în structura și amenajarea catedralei. Între ele s-au aflat înlocuirea iconostasului original și demolarea unei clopotnițe aflate la aproximativ 98 sau 100 de metri nord-vest de clădirea principală. După această intervenție, Salisbury a devenit una dintre cele trei catedrale engleze care nu au un ansamblu de clopote, alături de Norwich Cathedral și Ely Cathedral.

Camera clopotelor se află la nivelul median al turnului, iar clopotele bat orele și sferturile. Ele sunt acționate acum de un ceas victorian, care nu trebuie confundat cu celebrul ceas medieval păstrat mai jos, în catedrală.

Timpul păstrat în piatră, în ceas și în Magna Carta

Unele clădiri istorice impresionează prin dimensiune. Altele prin vechime. Salisbury le adună pe amândouă, dar păstrează și obiecte care îi sporesc prestigiul dincolo de arhitectură.

În catedrală se află un ceas datat în jurul anului 1386, considerat printre cele mai vechi exemple funcționale din lume. Nu are cadran. La vremea lui, ceasurile de acest fel vesteau orele bătând clopotul. Inițial a fost instalat într-o clopotniță demolată în 1792. După aceea a fost mutat în turnul catedralei, unde a funcționat până în 1884. A urmat uitarea. A fost pus în depozit și redescoperit abia în 1928, într-un pod al catedralei. A fost reparat și readus în funcțiune în 1956, iar astăzi este expus în navă. În 2007 a trecut prin noi lucrări de reparație.

La fel de important este chapter house, remarcabil pentru forma sa octogonală, pentru stâlpul central subțire și pentru friza medievală decorativă care înconjoară interiorul deasupra stall-urilor. Între 1855 și 1859, acest spațiu a fost redecorat de William Burges. Friza prezintă scene și istorii din Geneza și Exodul, între care Adam și Eva, Noe, Turnul Babel și Abraham, Isaac și Jacob.

Tot aici este păstrată cea mai bine conservată dintre cele patru copii originale supraviețuitoare ale Magna Carta. Drumul acestui document până la Salisbury este, și el, legat de oameni și de construcție. Elias of Dereham, prezent la Runnymede în 1215, a primit sarcina de a distribui unele dintre copiile originale. Mai târziu a devenit canon al Salisbury-ului și a supravegheat construcția catedralei. Astfel, în aceeași clădire se întâlnesc două istorii majore: istoria unei mari opere religioase și istoria unuia dintre documentele cele mai importante ale tradiției politice engleze.

În 2018, copia de la Salisbury a fost ținta unei tentative de furt. Alarmele s-au declanșat, stratul exterior al vitrinei de sticlă a fost spart, dar documentul nu a fost deteriorat. În ianuarie 2020, Mark Royden, din Kent, a fost găsit vinovat pentru tentativa de furt și pentru pagubele provocate. Episodul arată că, la opt secole de la apariția Magna Carta, puterea ei simbolică rămâne suficient de mare încât să pună în mișcare și lăcomie, și sisteme moderne de protecție.

O catedrală care a continuat să trăiască

Salisbury nu a rămas o relicvă. A continuat să fie un loc viu. În 2008, catedrala a celebrat 750 de ani de la sfințire. În 2023 s-a încheiat un program de restaurare exterioară început în 1985, iar schelele care înconjuraseră clădirea timp de aproximativ 37 de ani au fost înlăturate. În februarie 2024, exteriorul complet al catedralei a putut fi văzut pentru prima dată în 38 de ani.

Există și alte semne ale acestei vieți continue. Între 1864 și 1953 au existat înregistrări despre șoimi peregrini prezenți la catedrală. Alții au sosit în 2013, iar de atunci au clocit în fiecare an, cuibărind în turn. În 2016, capitlul catedralei a instalat în incintă sculptura The Kiss de Sophie Ryder, dar a mutat-o curând după aceea, din cauza pietonilor care se ciocneau de ea în timp ce trimiteau mesaje.

În ianuarie 2021, într-un moment în care multe clădiri istorice își căutau rostul în plină pandemie, catedrala a fost folosită pentru programul de vaccinare din Regatul Unit. În timp ce era închisă pentru slujbe din cauza COVID-19, aici oamenii au venit nu pentru liturghie, ci pentru imunizare. În timpul vaccinării se cânta la orgă. Este una dintre acele răsturnări de perspectivă pe care doar marile clădiri istorice le pot traversa fără să-și piardă identitatea: spații născute pentru cult, dar capabile să slujească și altor nevoi ale comunității.

Între timp, imaginea catedralei a rămas puternică și în cultură. Picturile lui John Constable o au ca subiect celebru, iar se menționează că, în semn de apreciere pentru John Fisher, Bishop of Salisbury, care comandase tabloul, Constable i-a inclus pe episcop și pe soția acestuia în pânză. Viziunile înfățișate în picturile sale s-au schimbat foarte puțin de-a lungul timpului. Catedrala este și spațiul de desfășurare a acțiunii pentru romanul „The Spire” de William Golding.

În fond, aici stă și motivul pentru care Salisbury a contat atât de mult. Nu este doar o catedrală veche și înaltă. Este o clădire în care se văd, strat peste strat, marile probleme ale istoriei engleze: conflictul dintre autorități, mutarea puterii, ambiția construcției medievale, schimbarea religioasă a Reformei, grijile ingineriei, memoria documentelor politice, restaurarea modernă și folosirea unui spațiu sacru în crizele lumii de azi.

Ridicată repede, pe un teren riscant, împinsă la limită de propriul turn și salvată prin consolidări succesive, Catedrala din Salisbury a rămas în picioare. Iar această supraviețuire este, poate, cel mai bun răspuns la întrebarea de ce a contat. Pentru că în ea nu s-a păstrat doar piatra unei epoci, ci o întreagă continuitate istorică.