Canalizarea Romei antice și de ce a contat pentru viața orașului

La vărsarea în Tibru, lângă Ponte Rotto și Ponte Palatino, gura Cloacăi Maxima mai poate fi văzută și astăzi. E una dintre acele urme care spun, fără vorbe multe, cât de concretă era puterea Romei. Un oraș ridicat pe coline și întins peste văi și zone mlăștinoase nu putea trăi numai din temple, forumuri și apeducte. Avea nevoie să-și stăpânească apa. Să o adune, să o dirijeze, să o scoată din drum.

Aici începe povestea canalizării Romei antice, unul dintre cele mai vechi sisteme de canalizare din lume. Nu era făcută doar pentru murdărie. Prelua apele pluviale care se scurgeau de pe coline, evacua apele de infiltrație provenite din sistemele de alimentare cu apă, lua apele uzate de la băile publice și drena zonele joase, mlăștinoase din lunca Tibrului. Cu alte cuvinte, făcea loc orașului.

Roma antică era deservită de trei sisteme independente: Campus Martius, Cloaca Maxima și Circus Maximus. Fiecare avea un canal colector în care se vărsau canale de ramificație. Dintre ele, Cloaca Maxima a rămas cea mai cunoscută, fiindcă a deservit partea centrală a orașului și fiindcă a fost amintită în repetate rânduri de scriitorii antici. Dar, dincolo de faimă, ceea ce impresionează este altceva: această rețea a crescut odată cu Roma, a fost refăcută, lărgită, acoperită, modernizată. Nu a fost o lucrare fixă, ci o infrastructură vie.

Un oraș care trebuia întâi să se usuce

Topografia a decis totul. Colinele trimiteau apa spre văi, iar în lunca Tibrului rămâneau zone joase și mlăștinoase. De aceea, cele trei sisteme ale Romei au urmat, în fond, liniile impuse de teren.

Sistemul Campus Martius evacua apele din partea orașului aflată la nord de dealurile Capitolin și Quirinal. Din el s-au păstrat doar câteva porțiuni: de-a lungul actualului Corso Umberto I de la San Carlo la Palazzo Sciarra, de-a lungul actualei Via del Seminario până la Panteon și de la actuala Piazza Mattei până la Tibru. Inginerii antici au profitat, se pare, de drenajul oferit de Petronia Amnis, un pârâu care izvora din Cati fons, de pe coasta vestică a Quirinalului, traversa câmpul lui Marte și se vărsa în Tibru lângă navalia, zona portuară pentru navele de război romane.

Sistemul Circus Maximus rămâne cel mai puțin cunoscut. El drena partea de sud a orașului și avea opt canale de ramificație care se uneau într-un canal colector. Acesta debușa în Tibru la aproximativ 100 m aval de Cloaca Maxima.

În centru se afla însă sistemul care avea să dea numele întregii istorii a canalizării romane. Cloaca Maxima drena partea centrală a orașului, în special văile dintre dealurile Esquilina, Viminal și Quirinal. Aici era miza cea mai mare. Aici apa nu era doar un inconvenient. Era o problemă de locuire, de circulație și de urbanism.

De la curs de apă la mare colector

Tradiția spune că sistemul a fost început în jurul secolului VI î.Hr., la ordinul regelui Lucius Tarquinius Priscus, deși Titus Livius îi atribuie acest merit lui Tarquinius Superbus. Se pare că lucrarea a fost executată cu ajutorul unor ingineri etrușci. Excavațiile recente din Forul Roman au confirmat existența unui asemenea sistem încă din acea perioadă.

Dar tocmai aici începe una dintre cele mai interesante răsturnări de perspectivă. Cronicarii antici relatau că lucrarea fusese făcută prin excavații subterane, ca un tunel. Arheologia a arătat însă că ipoteza mai plauzibilă este alta: într-o primă etapă, Cloaca Maxima a fost un sistem de canale deschise. Acestea urmau cursul a trei pâraie care coborau de pe dealurile din vecinătate și se uneau într-un curs de apă mai mare, ducând apele până în vecinătatea Forului Roman și de acolo în Tibru.

Porțiunea de după confluență până la Tibru a primit numele de Cloaca Maxima. Traseul inițial urmărea cursul de apă care se scurgea prin porțiunea mlăștinoasă a luncii Tibrului. Inginerii lui Tarquinius l-au reprofilat și l-au consolidat cu ziduri laterale, păstrându-i totuși cursul relativ sinuos. Din punct de vedere tehnic, lucrarea inițială nu era încă o canalizare în sensul deplin al cuvântului, ci o reprofilare și o regularizare a unui curs de apă.

Asta spune mult despre Roma timpurie. Înainte de a ascunde apa sub piatră, orașul a încercat să o disciplineze. A urmat firele terenului, apoi le-a corectat. A construit mai întâi ceea ce îi trebuia pentru a putea construi altceva.

Există și obiecții ridicate de unii arheologi, care consideră eronată cronologia ce coboară începuturile canalului în perioada regilor, mai ales pentru că pe unele tronsoane aval nu au fost găsite urme ale unor lucrări atât de vechi. Textul sursei insistă însă că asemenea argumente nu au fundament tehnic. În zona de luncă, unde tronsonul nu era în partea locuită a orașului, ci într-o zonă de cimitire, nu era nevoie de ziduri de sprijin din piatră. Un canal simplu, în săpătură, putea fi suficient. Mai târziu, când debitele din amonte au crescut, inclusiv din cauza infiltrațiilor unor apeducte executate ulterior, partea aval a colectorului a devenit inevitabil insuficientă și a trebuit lărgită. Tocmai de aceea, părțile cele mai vechi puteau să dispară.

Pe măsură ce orașul se dezvolta, s-a extins și rețeaua de canale afluente, probabil tot deschise la început. Existența unor goluri în pereții unor canale mai vechi arată că acolo se așezaseră bârne de lemn pentru podețe care traversau canalul. În piesa Curculio, Plautus, care a trăit între 254 și 184 î.Hr., se referă la sistem cu expresia „in medio propter canalem”, iar unii istorici au văzut aici o dovadă în plus că, pe vremea lui, Cloaca Maxima era încă descoperită și a fost acoperită abia mai târziu.

Drumul subteran al Romei

Diferitele descrieri antice par uneori contradictorii, dar motivul este simplu: unele folosesc numele de Cloaca Maxima și pentru anumite canale afluente, în timp ce altele se referă doar la canalul principal. Cloaca, propriu-zis, era colectorul.

Acesta începea în Argiletum, în apropiere de Templul Minervei. Aici debușau diferite canale secundare, unul în lungul Forului lui August și altul venind din Argiletum. De la acest punct, traseul colectorului urmărea strada din lungul Forului lui August și al celui al lui Iulius Cezar până în dreptul Basilicii Aemilia.

Prima parte, cea din dreptul Forului lui August, este construită exclusiv din peperino, cu partea superioară boltită și pavată cu blocuri de lavă, un stil de construcție caracteristic perioadei republicii. Partea din dreptul Forului lui Iulius Cezar are pereții și bolta din blocuri mari de piatră de gabin, sistem specific perioadei imperiale. Aici canalul are o înălțime de 4,20 m și o lățime de 3,20 m.

Mai departe, cloaca traversa oblic zona aflată azi sub nava Basilicii Aemilia. Această porțiune a fost reconstruită din tuf și travertin în anul 34 d.Hr. În fața basilicii exista templul Sacrum Cloacinae, dedicat zeiței Venus Cloacina, protectoarea curățeniei și a sistemului de canalizare. Este un detaliu esențial. Pentru romani, infrastructura aceasta nu ținea doar de utilitate. Avea și o semnificație simbolică.

Canalul făcea apoi un cot pentru a trece prin zona Forului Roman și continua spre sud-vest, prin fața Basilicii Iulia. Porțiunea de sub treptele acesteia a fost executată pe vremea lui Iulius Cezar, odată cu basilica. Traseul mergea apoi paralel cu Vicus Tuscus, strada care ducea în Velabrum, iar de acolo, sub Forum Boarium, până la Tibru.

În zona forumurilor, colectorul primea apa din mai multe ramuri importante. Una venea din Tullianum, sau închisoarea Mamertină, de pe versantul colinei Capitoline, trecea în lungul Forului lui Iulius Cezar și se unea cu Cloaca în amonte de Basilica Aemilia. Caracteristicile construcției arată că era o ramură mai recentă și confirmă ipoteza că ea și secțiunea de Cloaca în care se vărsa au fost executate odată cu reconstrucția Basilicii Aemilia, după focul din anul 14 î.Hr.

O altă ramură mergea în lungul Sacra Via, pe lângă Casa Vestalelor, și se unea cu Cloaca acolo unde aceasta cotea pentru a trece pe sub Forul Roman. Mai existau o ramură mai veche prin fața Templului lui Castor, una din spatele aceluiași templu, executată probabil în epoca lui Octavian August, o ramură care deservea izvoarele nimfei Juturna, executată probabil la sfârșitul republicii sau în epoca lui August, o alta venind din direcția arcului lui Septimiu Sever, în lungul Forului Roman, și o ramură importantă coborând sub strada Clivus Capitolinus, aproximativ până în dreptul Templului lui Jupiter Capitolinus, traversând apoi Vicus Iugarius înainte de a se vărsa în Cloaca. Și aceasta din urmă a fost realizată în perioada lui August.

În faza finală existau și colectoare mai mici, despre care se presupune că deserveau băile publice, toaletele publice și alte edificii publice. Asta arată limpede care era ordinea priorităților: rețeaua principală era în slujba spațiilor publice ale orașului.

Refaceri, modernizări și o muncă fără sfârșit

Studiile arheologice arată că din secolul VI î.Hr. până în perioada imperiului, și chiar mai târziu, au fost executate numeroase lucrări de refacere, unele locale, altele radicale. Materialele și tehnologiile diferite permit datarea aproximativă a acestor intervenții. Nu există o evidență completă a tuturor modificărilor, iar multe părți ale sistemului nici măcar nu au fost cercetate în detaliu.

Totuși, câteva momente se disting clar. În 184 î.Hr., când Cato cel Bătrân era cenzor, au fost întreprinse lucrări importante de refacere a Cloacăi Maxima. Pentru aceste merite i s-a ridicat o statuie în Templul lui Salus. Alte lucrări au fost executate în anul 78 î.Hr., în vremea lui Sulla.

Apoi a venit proiectul grandios al lui Iuliu Caesar pentru un oraș nou, aflat la un nivel mai ridicat. Un asemenea plan cerea renovarea întregului sistem de canalizare. Dionysius descrie intervenția ca pe o lucrare de proporții colosale, care drena fiecare stradă a orașului. August i-a încredințat realizarea lui Marcus Vipsanius Agrippa, unul dintre edili. În anul 33 î.e.n., Agrippa a inspectat canalul și a ordonat lucrări de modernizare. În paralel, au fost făcute și amenajări pentru regularizarea cursului Tibrului, ținând seama de traseul unei noi îndiguiri. Lucrările au continuat până în anul 8 î.Hr., fiind terminate la 4 ani după moartea lui Agrippa.

În timpul imperiului, Cloaca Maxima și canalele afluente au fost bine întreținute. Roma avea funcționari publici, numiți edili, care coordonau întreținerea sistemelor de canalizare. Rețeaua nu era lăsată să funcționeze de la sine. Ea cerea supraveghere, intervenție și bani. Tocmai aici se vede diferența dintre o construcție impresionantă și o infrastructură reală: a doua trebuie întreținută.

Mai târziu, istoricul Cassiodorus nota că pe vremea regelui ostrogot Teodoric canalizările Romei erau încă privite drept lucrări remarcabile. Chiar și după căderea Imperiului Roman de Apus, sistemul a continuat să funcționeze mulți ani.

Sub străzi, dar în mijlocul vieții de fiecare zi

Prestigiul Cloacăi Maxima nu trebuie să ascundă un fapt simplu: ea nu rezolva totul. Unii arheologi consideră că sistemul de canalizare al Romei antice nu era eficient, deoarece foarte puține reședințe erau conectate la rețea. Totuși, după anul 100 AD, când rețeaua era practic terminată, au început să fie racordate și casele oamenilor cu stare.

Pentru cei mai mulți, viața de fiecare zi arăta altfel. Neavând instalații sanitare în case, romanii aveau două soluții. Puteau plăti o sumă relativ redusă pentru a folosi latrinele publice, prezente în tot orașul și conectate la canalizare. Sau puteau folosi țucalele. Acestea ar fi trebuit golite în haznale sau în vase mari așezate sub scări, iar apoi conținutul era transportat și deversat în gurile de canal de pe străzi. Numai că mulți considerau drumul prea lung și preferau să golească vasul direct pe fereastră, în stradă.

Juvenal a lăsat una dintre cele mai tăioase imagini ale acestui obicei:

„Dacă pleci să iei cina în oraș fără a-ți face testamentul, ignorând pericolele care te amenință dela fiecare fereastră, roagă-te ca soarta să fie milostivă cu tine și să nu-ți cadă în cap decât conținul unui țucal care se golește.”

Problema era serioasă. Pe vremea lui Marcus Tullius Cicero, senatul roman a aprobat edictul Dejecti Effusive Actio, care se ocupa de dejecțiile aruncate pe străzi. Dacă cineva arunca sau vărsa ceva de la etaj și rănea un trecător, partea vătămată primea compensații. Acțiunea se intenta împotriva persoanei care ocupa acel caenaculum. Dacă autorul era incert și în cameră se aflau mai mulți, acțiunea putea fi îndreptată împotriva oricăruia dintre ocupanți. Dacă un om liber era ucis de un obiect aruncat pe fereastră, despăgubirea era de 50 aurei. Dacă victima era doar rănită, se luau în calcul costurile tratamentului, timpul pierdut și veniturile de care fusese lipsită, iar despăgubirea reprezenta dublul valorii pagubei.

Asta spune mult despre limitele practice ale canalizării romane. Exista o rețea impresionantă, dar între infrastructura publică și viața domestică rămânea o distanță. Iar acea distanță se simțea pe stradă.

Latrinele, urina și politica de stat a deșeurilor

Latrinele publice au început să apară la Roma din secolul II î.Hr., iar numărul lor a crescut odată cu extinderea canalizării. Se pare că în anul 315 AD existau 144 de closete publice în Roma. Ele erau cu plată și erau gestionate de subcontractori ai fiscului.

Felul lor de a funcționa poate surprinde astăzi. Nu existau paravane, perdele sau panouri despărțitoare. Bureții îmbibați cu apă țineau loc de hârtie igienică. Unele latrine publice aveau chiar încălzire iarna, printr-un sistem subteran asemănător celor folosite la terme. Este cazul celei aflate între Forul Roman și Forul lui Iulius Caesar.

Există și un episod care arată cum politica urbană, memoria și utilitatea se puteau întâlni într-un singur loc. Locul unde Iulius Cezar a fost asasinat, în Curia Pompei din Theatrum Pompeium, a fost declarat locus sceleratus de Octavian August. Drept urmare, statuia lui Pompei a fost mutată, iar locul a fost transformat în latrină publică.

Mai departe, canalizarea și latrinele intrau direct în economie. Muncitorii care prelucrau țesăturile descoperiseră că amoniacul are proprietatea de a le albi, iar urina era atunci singura sursă pentru procurarea lui. Împăratul Vespasian a ordonat ca produsul din urinalele orașelor să fie colectat, decantat și depozitat în cisterne, apoi vândut breslei țesătorilor. La protestele lui Titus, fiul său, împăratul i-ar fi pus o monedă de aur sub nas, spunându-i că „aurul nu are miros”. Nu se știe cât a contribuit venitul latrinelor la redresarea finanțelor imperiului, dar sursa este limpede într-un punct: în Roma antică funcționau curățătorii chimice, iar reciclarea deșeurilor era o politică de stat.

De aceea, canalizarea Romei antice a contat atât de mult. Nu pentru că ar fi fost o simplă conductă uriașă ascunsă sub pământ, ci pentru că a făcut posibil un anumit fel de oraș. A drenat mlaștinile, a ordonat scurgerea apei, a susținut băile, toaletele și clădirile publice și a obligat chiar și dreptul să intervină acolo unde infrastructura nu ajungea până în viața privată.

Astăzi, prin Cloaca Maxima se scurge doar apa provenită din infiltrații. Unele porțiuni ale vechiului sistem sunt încă utilizate, dar au fost legate la colectorul modern al orașului, pentru a evita refluxul Tibrului și pentru a permite epurarea apelor. Faimoasa Bocca della Verità, aflată în apropierea vechiului Forum Boarium, este în realitate un capac de canalizare din acest sistem. Iar arcul lui Janus Quadrifons a fost construit exact deasupra canalului, deși semnificația gestului nu este cunoscută.

Când romanii lăudau asemenea lucrări, nu lăudau un detaliu tehnic. Lăudau o formă de stăpânire asupra orașului însuși. Canalizarea Romei antice a fost, în felul ei discret și tenace, una dintre condițiile civilizației romane.