Bracteatul, moneda subțire bătută pe o singură parte și lumea pe care a pus-o în mișcare

Există monede care impresionează prin greutate și altele care își spun povestea tocmai prin fragilitate. Bracteatul aparține acestei a doua lumi. O piesă plată, subțire, uneori concavă, de aur sau de argint, cu imaginea ridicată în relief pe avers și cu adâncitura rămasă pe revers, pentru că era bătută pe o singură parte. Atât de simplă pare definiția, și totuși în spatele ei stă o istorie lungă, întinsă din Antichitatea târzie până în Evul Mediu, din Europa de Nord până în centrul continentului.

Bracteatul nu a avut o singură viață. A fost medalie, a fost podoabă, a fost monedă. A purtat chipuri de oameni, animale, figuri mitologice, semne runice. A fost atârnat la gât, a trecut din mână în mână în târguri, a fost tăiat în două sau în patru pentru schimburi mărunte. La un moment dat, chiar felul în care era retras și înlocuit a modelat mersul economiei. Puține piese atât de subțiri au adunat atâta istorie.

Un disc subțire care vine din lumea aurului

Cuvântul însuși trimite la material și la aparență. Românescul „bracteat” vine din francezul bractéate, iar acesta din latina bracteatus, cu sensul de „acoperit cu foiță de aur”, „aurit”. La bază stă substantivul latin bractea, adică „lamelă metalică”, „foiță de aur”. Numele spune, așadar, ceva esențial: avem de-a face cu obiecte din foiță metalică subțire, mai aproape de finețe decât de masivitate.

Primele bracteate au apărut începând din secolul al V-lea, în Europa de Nord, într-o lume aflată în Epoca Fierului germanică. Numeroase piese au fost descoperite în Danemarca, în Norvegia, în Suedia, în Germania și în Anglia. În sursele în limba engleză, bracteatele de aur din perioada migrațiilor sunt descrise deopotrivă ca bijuterii și medalioane purtate suspendate, cel mai adesea cu o margine granulată și prevăzute cu o toartă, probabil pe un șnur în jurul gâtului, cu rol de amuletă.

Această primă lume a bracteatelor era una a aurului. S-au produs mai ales între secolele al V-lea și al VII-lea d.Hr., iar aurul din care erau făcute provenea din monede plătite ca bani de pace de Imperiul Roman către vecinii săi nord-germanici. În chiar materia lor se vede o legătură între lumi: aur roman, prelucrat în nord, pentru obiecte care păstrau ceva din prestigiul monedelor imperiale și, în același timp, îl transformau.

De aceea, asemănarea cu monedele romane nu este accidentală. Bracteatele preiau tipuri de imagine cunoscute: chipuri de suverani, personaje importante, compoziții care amintesc de modelul imperial. Dar în aceeași mișcare apar și alte imagini, puternic legate de mitologia și arta lumii germanice. Obiectul stă la granița dintre imitație și invenție.

Chipuri, animale și semne care trebuiau să însemne ceva

Dacă privim motivele de pe bracteate, vedem imediat tensiunea dintre două tradiții. Pe de o parte, apar reprezentări de personaje importante, după modelul monedelor romane, inclusiv chipuri de conducători. Pe de altă parte, apar animale și păsări într-un stil animal specific, una dintre particularitățile artei scandinave din epoca migrației popoarelor germanice.

Multe dintre aceste imagini sunt legate, de mitologia germanică. Unele piese înfățișează o figură cu un cal, păsări și uneori o suliță, interpretată de unii cercetători drept zeul germanic Wodan sau Odin. Alte surse rezumă aceeași idee atunci când vorbesc despre capul unui bărbat deasupra unui patruped, un motiv frecvent considerat drept imaginea lui Odin sau Woden. Bracteatele au devenit astfel o sursă importantă pentru studiile de iconografie interesate de religia germanică.

Există și un alt nivel al semnificației. Unele dintre aceste obiecte par să fi fost purtate ca amulete, iar anumite imagini sunt considerate de cercetători drept iconuri păgâne germanice cu rol de protecție sau de divinație. Nu toate spun același lucru și nu toate au fost înțelese la fel, dar tocmai aici stă forța lor: sunt obiecte mici, dense, care au adunat în metal semne ale puterii, credinței și apartenenței.

La aceasta se adaugă inscripțiile runice. Sursele în limba engleză arată că sunt cunoscute 133 de inscripții pe bracteate, mai mult de o treime din întregul corpus Elder Futhark. Unele sunt foarte scurte. Câteva sunt remarcate în mod special, între ele un bracteat care oferă protecție în călătorie celui care îl poartă, altul care dă o listare a alfabetului Elder Futhark împreună cu o posibilă inscripție magică și unul care poartă o inscripție în vers scaldic. Numeroase bracteate prezintă și svastici, ca motiv comun.

Nu avem aici simple ornamente. Avem imagini alese și repetate, semne care se voiau citite sau recunoscute, figuri care trimiteau la autoritate și la sacru. Bracteatul era mic, dar limbajul lui vizual era vast.

Cum au fost puse în ordine aceste imagini

În fața unei asemenea varietăți, istoricii au încercat să aducă ordine. Istoricul danez Christian Jürgensen Thomsen, specialist al Evului Mediu, a clasat bracteatele după tipuri. Sistemul de împărțire pe categorii marcate cu litere a fost introdus într-un tratat din 1855 și definit formal în 1869 de numismatul suedez Oscar Montelius, potrivit lucrărilor publicate în limba engleză.

Tipurile au rămas reperele clasice pentru înțelegerea acestor piese. Bracteatele de tip A, circa 88 de specimene în lucrările de specialitate din România și aproximativ 92 în cele publicate în limba engleză, arată fața unei ființe umane, după modelul vechilor monede imperiale. Tipul B, circa 91 de exemplare, arată de la unu la trei personaje, în picioare, șezând sau în genunchi, adesea însoțite de animale. Tipul C, cel mai bine reprezentat, cu circa 413 specimene în lucrările românești și aproximativ 426 în cele engleze, arată capul unui om deasupra unui patruped și este adesea interpretat în legătură cu Odin sau Woden.

Tipul D, circa 348 de specimene în lucrările românești și aproximativ 359 în cele engleze, arată unu sau mai multe animale foarte stilizate. Tipul E, vreo 280 de specimene, prezintă un animal triskele în interiorul sau sub un motiv circular. Tipul F, în jur de 17 eșantioane, este un subgrup al clasei D și arată un animal imaginar. În sfârșit, tipul M, tot circa 17 eșantioane, este alcătuit din piese cu două fețe care imită medalioanele imperiale romane.

Clasificarea nu este o simplă tehnică de catalog. Ea arată cât de puternice au fost anumite imagini și cât de departe au circulat ele. Aproape o mie de bracteate fuseseră deja descoperite în Europa. Lucrările de specialitate în limba engleză vorbesc despre mai mult de 1.000 de bracteate din perioada migrațiilor, de tip A, B, C, D și F, la care se adaugă aproximativ 270 de tip E, puțin mai târzii.

Aceste cifre spun ceva important. Bracteatul nu a fost o curiozitate rară și izolată. A fost un fenomen răspândit, recognoscibil și suficient de coerent încât să poată fi urmărit tipologic.

Din nord spre centrul Europei

La un moment dat, istoria bracteatului se schimbă. Din obiect de aur asociat Europei de Nord și epocii migrațiilor, el devine și altceva: monedă de argint medievală. Diferența dintre aceste două lumi este limpede. Bracteatele medievale sunt monede de argint, în relief și cu adâncituri, bătute din foiță subțire de argint, pe o singură parte. Diametrul lor este dat între 22 și 55 mm în lucrările publicate în România și între 22 și 45 mm în cele publicate în limba engleză. Imaginea apare în relief înalt, iar verso-ul rămâne golit, „hollow”, de unde și denumirile germane de Hohlpfennige sau Schüsselpfennige.

Aceste piese s-au răspândit în Europa Centrală. Lucrările de specialitate din România notează că, din epoca medievală, bracteații s-au răspândit îndeosebi la huni. Ei au fost tipul regional de monedă predominant în spațiile de limbă germană, cu excepția Renaniei, Westfaliei și regiunii Rinului Mijlociu, începând în jurul anului 1130 în Saxonia și Turingia și continuând bine în secolul al XIV-lea.

Aici, miza nu mai era purtarea unui medalion de aur la gât, ci viața practică a schimburilor. Suprafețele mari ofereau loc pentru reprezentări artistice bogate. În mod obișnuit existau trei denominații: o piesă de doi pfenigi, numită Blaffert, cu imagine elaborată; un pfenig, Hohlpfennig, cu imagine mai grosieră; și monede goale valorând o jumătate de pfenig, numite Scherf. Până pe la mijlocul secolului al XIII-lea, tăierea frecventă a bracteatelor în două sau în patru constituia unica diviziune a pfenigului bracteat; abia apoi s-a început baterea bracteaților numiți Haelblinge, apoi Scherfe, evaluați la jumătate de pfenig.

În sudul Germaniei și în Elveția se foloseau semibracteații. Iar în jurul Mediteranei, au fost bătuți bracteați odată cu cucerirea musulmană a Magrebului. Aceeași formă subțire, același principiu de batere pe o singură parte, dar contexte istorice foarte diferite.

Moneda care trebuia schimbată mereu

Cea mai puternică răsturnare din istoria bracteatelor medievale nu ține de imagine, ci de felul în care erau ținute în circulație. Aceste monede erau de obicei retrase regulat, cam o dată sau de două ori pe an, și trebuiau schimbate cu monede noi. Sistemul poartă numele de Renovatio Monetae.

Mecanismul era simplu și apăsător. Pentru patru monede vechi se primeau, de pildă, trei monede noi. A patra, reținută, era numită „strike money” în lucrările de specialitate engleze și reprezenta adesea singurul venit fiscal al maestrului monetăriei. Era un sistem care descuraja tezaurizarea. Oamenii nu își păstrau banii, fiindcă aceștia își pierdeau valoarea la schimbarea obligatorie. Banii erau folosiți mai ales ca mijloc de schimb, nu ca depozit de valoare.

Consecințele au fost importante. Acest tip de monedă a crescut viteza banilor și a stimulat economia. Dar a și provocat nemulțumiri. Tulburarea a afectat interesele comerciale ale celor implicați în economia monetară a timpului, în special ale negustorilor care dominau ligile urbane germane.

De aici a pornit un răspuns care marchează un moment de cotitură. În 1413, ligile urbane au introdus așa-numitul Ewiger Pfennig, „pfenigul etern”. Formula spune totul. După moneda care trebuia mereu înlocuită, a apărut dorința unei monede care să rămână. Bracteatul nu mai era doar un instrument al schimbului regional, ci și centrul unei dispute despre stabilitatea banilor și despre cine suportă costul circulației lor.

Istoria lui monetară arată astfel un lucru esențial. Formele tehnice ale unei monede nu sunt neutre. Faptul că era subțire, locală, periodic retrasă și reemisă a creat un anumit regim economic. Bracteatul a modelat comportamente, interese și conflicte.

Ultimele ecouri ale unei forme vechi

Bracteatul nu dispare deodată. El își schimbă din nou rolul și sensul. Ultimele bracteate pomenite de istorici au fost „traveller bracteates”, medalioane embosate purtate ca pandantiv, care serveau drept un fel de semn de prezență pentru pelerini și au fost folosite până în secolul al XVII-lea.

Mai târziu, în unele cantoane ale Elveției, au fost produse în secolul al XVIII-lea piese de tip bracteat, precum rappen, heller și angster. Forma a supraviețuit, chiar dacă lumea care îi dăduse primul înțeles se schimbase.

Privit de la capăt la capăt, traseul este remarcabil. Bracteatul începe ca medalie subțire de aur în Europa Nordică a epocii migrațiilor, încărcată de imagini de putere, animale stilizate, mitologie și uneori rune. Devine apoi, în Evul Mediu, monedă de argint de mare răspândire regională în Europa Centrală, un instrument concret al pieței, al taxării și al politicii monetare. În cele din urmă, reapare ca pandantiv și semn de prezență pentru pelerini.

Puține obiecte istorice ilustrează atât de limpede felul în care aceeași formă poate traversa epoci diferite și poate primi sensuri noi. În metalul lui subțire s-au întâlnit Roma și nordul germanic, arta și schimbul, credința și fiscalitatea. De aceea bracteatul contează. Nu pentru că ar fi fost impunător, ci pentru că, vreme de secole, a făcut legătura între lumi care altfel par separate.