Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice și sfârșitul dominației militare hunice în Europa

În iunie 451, Attila ajunsese la Aurelianum. Orașul fortificat păzea un punct de trecere esențial peste Loara. Pentru huni, era cheia. Pentru romani și aliații lor, era pragul care nu trebuia cedat. Potrivit unei tradiții păstrate de surse, oamenii lui Attila făcuseră deja o breșă în ziduri și unii pătrunseseră înăuntru. Atunci a venit vestea care schimba totul: o armată ostilă se apropia.

Attila avea orașul aproape în mână, dar nu și campania. Dacă rămânea, risca să fie prins într-un asediu. Dacă se retrăgea, pierdea inițiativa. A ales retragerea și a căutat un teren avantajos. Flavius Aetius și Theodoric I l-au urmat îndeaproape. Câteva zile mai târziu, pe 20 iunie 451, cele două lumi s-au întâlnit la Câmpiile Catalaunice, pe teritoriul actualei Franțe.

De aici începe una dintre ultimele mari bătălii ale Antichității. Și una dintre cele mai sângeroase.

O Galie slăbită și un pretext pentru război

În anii 450, stăpânirea romană în Galia nu mai era ce fusese. În afara Italiei, controlul imperial slăbea aproape pretutindeni. Armorica celtică mai făcea parte din Imperiu mai ales cu numele. În nordul Galiei, între Rin și Marna, romanii abandonaseră neoficial terenul în favoarea francilor. Vizigoții din Galia Aquitania deveneau tot mai agitați. Burgunzii de lângă Alpi erau mai docili, dar și ei așteptau un prilej. Zonele aflate ferm sub control roman erau puține: coasta mediteraneană, o fâșie de la Aurelianum în susul Loirei și una în josul Ronului.

În această lume fragilă, Attila a găsit atât ocazia, cât și pretextul. Istoricul Jordanes spune că regele vandalilor Gaiseric l-ar fi momit să-i atace pe vizigoți și că încerca, în același timp, să semene vrajbă între vizigoți și Imperiul Roman de Apus. Alte surse contemporane dau însă o explicație diferită, mai direct legată de curtea imperială.

Honoria, sora împăratului Valentinian al III-lea, trăia într-o căsătorie aranjată și într-un fel de arest la domiciliu. În 450, ea i-a trimis un mesaj lui Attila, cerându-i ajutorul pentru a scăpa. Regele hunilor a interpretat gestul ca pe o cerere în căsătorie. A cerut ca Honoria să-i fie trimisă împreună cu jumătate din domeniul lui Valentinian drept zestre. Împăratul a respins cererea, iar Attila a folosit refuzul ca pretext pentru o campanie de pedepsire în Galia.

La începutul anului 451, a trecut Rinul cu armata sa și cu numeroși aliați. Divodurum Mediomatricorum, actualul Metz, a fost cucerit la 7 aprilie. Alte orașe apar în surse prin memoria episcopilor lor: Nicasius din Rheims a fost ucis în fața altarului, Servatus ar fi salvat Tongeren prin rugăciunile sale, iar Genevieve este legată de salvarea Parisului. Când Attila a ajuns la Aurelianum, miza campaniei devenise limpede: înaintarea în inima Galiei.

Omul care a strâns alianța

La vestea invaziei, Flavius Aetius, comandantul suprem al armatei, a pornit imediat din Italia spre Galia. Sidonius Apollinaris spune că era în fruntea unei forțe alcătuite din trupe de rezervă, auxiliari. Cu alte cuvinte, nu venea în fruntea unei armate copleșitoare. Venea cu prea puțin și prea târziu pentru a salva singur provincia.

De aceea, prima lui bătălie a fost una diplomatică. A încercat să-l convingă pe regele vizigot Theodoric I să i se alăture. La început, Theodoric a ezitat. După ce a aflat cât de mică era oastea lui Aetius, a preferat să-i aștepte pe huni pe propriul teren. Atunci Aetius l-a atras de partea sa pe influentul magnat local Avitus. Acesta l-a convins pe Theodoric și, odată cu el, și pe alți barbari din Galia să intre în alianță.

Așa s-a format coaliția care avea să-l înfrunte pe Attila. Sursele pomenesc, de partea lui Aetius, pe lângă trupele romane, vizigoți, franci, amoricieni, liticieni, burgunzi, saxoni, libroni și alte triburi celtice și germanice. În alte relatări apar și alanii, un element important al apărării romane în Galia. De cealaltă parte, Attila nu venea doar cu huni. Îi avea alături pe gepizi sub regele Ardaric și o armată ostrogotă condusă de frații Valamir, Theodemir și Widimer. Sidonius Apollinaris enumeră și alți aliați.

Numărul luptătorilor rămâne nesigur. Sursele vechi dau cifre uriașe pentru morți, 165.000 la Jordanes și 300.000 la Hydatius, dar aceste cifre sunt considerate neverosimil de mari. Nicio sursă primară nu oferă un număr sigur al participanților. În sursele rezumate aici apare ideea că, în orice caz, a fost o confruntare de proporții foarte mari și de o violență excepțională.

Orléans, locul unde s-a frânt elanul lui Attila

Armatele unite au mărșăluit spre Aurelianum și au ajuns în jurul datei de 14 iunie. Potrivit lui Jordanes, regele alan Sangiban, al cărui teritoriu includea orașul, promisese că va deschide porțile. Dar locuitorii au închis cetatea în fața invadatorilor, iar Attila a început asediul, așteptând ca promisiunea să fie împlinită.

Sursele insistă asupra urgenței momentului. Potrivit autorului lucrării Vita S. Anianus, Aetius și Theodoric au sosit în ultimul moment posibil. Oamenii lui Attila spărseseră deja zidurile. Unii erau înăuntru. În acel punct, avantajul era aproape hunic. Dar apropierea coaliției a schimbat calculul. Hunii au ridicat tabăra și s-au retras ca să găsească un loc mai bun de apărare.

Mai mulți istorici citați în sursa engleză consideră că acesta a fost, strategic, momentul decisiv al întregii campanii. Asediul Aurelianumului ar fi oprit încercarea lui Attila de a înainta mai departe în teritoriul roman sau de a-și impune vasali în Galia romană. Dacă lupta de pe Câmpiile Catalaunice a rupt prestigiul invincibilității hunice, apărarea de la Aurelianum a tăiat direcția campaniei.

Din acel moment, bătălia finală a devenit urmărirea unui adversar puternic, dar obligat să se retragă. În noaptea dinaintea ciocnirii principale, o trupă de franci aliați romanilor s-a întâlnit cu o oaste a gepizilor loiali lui Attila. Jordanes vorbește despre circa 15.000 de morți de ambele părți în această încăierare, dar detaliul nu poate fi verificat.

Pe culme, între fugă și prăbușire

În dimineața bătăliei, Attila a cerut, după obiceiul hunic, ca preoții să examineze rămășițele unui sacrificiu. Ei au prezis dezastru pentru huni, dar și moartea unuia dintre comandanții dușmani. Attila a întârziat ordinul de atac până la ora a noua, aproximativ ora 15 în sursa română și în jur de 2:30 după-amiaza în sursa engleză, astfel încât apropierea serii să-i ajute trupele să se retragă dacă lupta mergea rău.

Terenul a contat enorm. Potrivit lui Jordanes, câmpia se ridica brusc spre o culme care domina locul. Acolo s-a decis totul. Hunii au ocupat partea dreaptă a culmii, romanii partea stângă, iar creasta a rămas liberă între cele două armate. Vizigoții stăteau pe flancul drept al coaliției, romanii pe cel stâng, iar Sangiban și alanii lui erau la mijloc.

Când hunii au încercat să cucerească poziția centrală, decisivă, au fost opriți de aliații romanilor. Trupele coaliției au ajuns primele acolo și au respins înaintarea. Jordanes spune că războinicii huni au fugit în dezordine spre propriile linii, dezorganizând restul armatei lui Attila. În acel moment, lupta nu se mai purta doar pentru teren, ci pentru coeziunea unei armate alcătuite din multe popoare, așa cum era și coaliția adversă.

Theodoric, împingându-și oamenii împotriva inamicului, a murit în atac fără ca soldații săi să-și dea seama. Jordanes oferă două variante: fie a fost lovit de o săgeată, aruncat de pe cal și zdrobit sub copitele propriei cavalerii, fie a fost ucis de lancea ostrogotului Andag. Moartea lui a fost una dintre marile cotituri ale zilei. Profeția pomenită de preoții lui Attila părea, astfel, să fi prins contur.

Dar moartea regelui vizigot n-a oprit atacul. Vizigoții i-au depășit pe alani și au lovit înainte. Attila a fost silit să se retragă în tabăra sa fortificată. Sursele vorbesc despre un fort de căruțe, refugiul ultim al regelui hun. Coaliția romano-gotică părea învingătoare, însă întunericul a schimbat iarăși totul. Thorismund, fiul lui Theodoric, întorcându-se spre liniile aliate, a intrat din greșeală în tabăra lui Attila și a fost rănit în lupta corp la corp înainte de a fi salvat. Aetius însuși a fost despărțit de oamenii săi și a petrecut restul nopții cu aliații goți, temându-se că dezastrul i-a lovit pe ai lui.

Aetius nu dă lovitura de grație

A doua zi, câmpul de luptă era acoperit de cadavre. Hunii nu îndrăzneau să iasă prea departe. Goții și romanii s-au întâlnit și au hotărât următoarea mișcare. Știau că Attila rămăsese fără provizii și au început să-i asedieze tabăra. În acel punct, regele hun se afla într-o situație disperată. Sursele spun că pregătise un imens rug din șeile celor căzuți, hotărât să se arunce în flăcări dacă dușmanii năvăleau, pentru ca nimeni să nu aibă bucuria de a-l răni și pentru ca stăpânul atâtor neamuri să nu cadă în mâinile lor.

heaped up a funeral pyre of horse saddles, so that if the enemy should attack him, he was determined to cast himself into the flames, that none might have the joy of wounding him and that the lord of so many races might not fall into the hands of his foes

Și totuși, aici, în clipa în care Attila era încercuit și slăbit, Aetius s-a oprit. Vizigoții își căutau regele dispărut. L-au găsit pe Theodoric sub o movilă de morți și l-au purtat de acolo cu cântece eroice, în văzul inamicului. Când a aflat de moartea tatălui său, Thorismund a vrut să lovească tabăra lui Attila. Aetius l-a descurajat.

Explicația transmisă de Jordanes este limpede și rece. Dacă hunii ar fi fost nimiciți complet, vizigoții și-ar fi putut rupe loialitatea față de Imperiul Roman și s-ar fi putut transforma într-o primejdie și mai mare. Aetius l-a îndemnat pe Thorismund să se întoarcă repede la Tolosa și să-și asigure tronul înaintea fraților săi. Thorismund a plecat și a devenit rege fără împotrivire. Grigorie de Tours afirmă că Aetius a folosit aceeași stratagemă și față de franci și a păstrat pentru sine prada de luptă.

Astfel, bătălia s-a încheiat fără anihilarea adversarului. Văzând retragerea vizigoților, Attila și-a găsit o cale de scăpare și a părăsit tabăra. Victoria coaliției a fost reală, dar incompletă. Prestigiul hunic fusese lovit. Armata lui Attila nu fusese distrusă.

După 451, o victorie mare și o lume care se clatină

Urmările au venit repede. La doar un an după înfrângerea de pe Câmpiile Catalaunice, în 452, Attila a invadat din nou Italia. A distrus pentru totdeauna Aquileia, a devastat Mediolanum și l-a gonit pe Valentinian al III-lea din Ravenna. Aetius nu mai putea riposta prin forță. Roma nu-și mai permitea să ridice și să întrețină o armată, așa că a trecut la diplomație. El l-a convins pe Papa Leon I să meargă în întâmpinarea lui Attila și să ceară pacea în schimbul aurului dorit de hun.

De ce Attila nu a atacat Roma rămâne nesigur. Sursele pomenesc tradiții care țin de apariția Sfântului Petru și a Sfântului Pavel sau de superstiția legată de numele papei. Dar sunt menționate și trei explicații mai pământești: boala din armata hunilor, faptul că Attila nu se refăcuse după pierderea de la Chalons și foametea din Italia, care făcea imposibilă hrănirea unor forțe atât de numeroase.

În 453, Attila a murit în noaptea nunții sale cu Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool. După moartea lui, dominația pe care o exercitase a început să se destrame. Sursa engleză notează că, după bătălia de la Nedao din 454, coaliția hunilor și a vasalilor germanici încorporați s-a dezintegrat treptat.

Dar și victoria de la Câmpiile Catalaunice a avut un preț greu pentru cei care o obținuseră. Hunii devastaseră o mare parte din Galia și slăbiseră capacitatea militară a romanilor și a vizigoților. În acest sens, bătălia a fost o izbândă și o rană în același timp. A salvat campania, dar nu a salvat ordinea imperială.

Aetius însuși, omul care strânsese alianța și îl oprise pe Attila, nu avea să se bucure mult de rodul victoriei. La 21 decembrie 454, Valentinian l-a convocat la o întrevedere și l-a înjunghiat mortal. La numai șase luni, împăratul a fost și el ucis. Peste doar 22 de ani de la moartea lui Aetius, Imperiul Roman de Apus dispărea.

De aceea, Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice rămâne un moment de cotitură, dar unul ambiguu. A fost, după formularea sursei române, ultima mare bătălie a Antichității și una dintre cele mai sângeroase din istorie. A marcat sfârșitul dominației militare hunice în Europa. Dar, în același timp, a arătat cât de fragil devenise Occidentul roman. Pentru a-l opri pe Attila, Roma a trebuit să se sprijine pe o alianță de popoare pe care nu le mai controla pe deplin. Iar după victorie, aceeași alianță putea deveni următoarea primejdie.

În vara lui 451, pe acea culme disputată din Galia, Imperiul a câștigat o bătălie uriașă. Nu și-a recăpătat însă puterea pierdută.