Bătălia de la Tours, lupta care a întărit puterea francilor în 732

În toamna târzie a anului 732, drumul spre Tours părea deschis. După Bordeaux, după râul Garonne, după jafurile și devastările din sudul Galiei, avangarda umayyadă înainta spre Loara. În fața ei nu mai stătea armata zdrobită a lui Eudes, ci o altă putere, adunată cu grijă și ascunsă până în clipa potrivită. Charles Martel alesese să nu iasă în câmp deschis. Își dusese oamenii pe un deal împădurit și îi așezase într-o formație defensivă care urma să decidă totul.

Bătălia de la Tours, numită adesea și bătălia de la Poitiers, a avut loc la 10 octombrie 732, lângă orașul Tours, aproape de granița dintre teritoriul franc și regiunea independentă Aquitania. Francii și burgunzii conduși de Charles Martel s-au confruntat cu o armată invadatoare a Califatului Umayyad, în frunte cu Abd al-Rahman al-Ghafiqi, guvernatorul general al provinciei al-Andalus. Francii au fost victorioși, Abd al-Rahman a fost ucis, iar Martel și-a extins influența spre sud.

Restul a devenit, în timp, istorie și interpretare. Cronicarii secolului al IX-lea au văzut în rezultat o judecată divină în favoarea lui Charles și i-au dat porecla Martellus, „Ciocanul”. Mai târziu, istorici din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au transformat bătălia într-un moment decisiv al luptei împotriva Islamului. Istoricii contemporani sunt mai prudenți. Unii cred că victoria a oprit avansul umayyad spre nord și a salvat creștinătatea în Europa occidentală. Alții văd în ea mai degrabă respingerea unui raid. Dar chiar și între aceste interpretări diferite, un lucru revine constant în surse: bătălia a pregătit fundațiile Imperiului Carolingian și dominația francă asupra Europei occidentale pentru secolul următor.

Douăzeci de ani de cuceriri și un nord încă neatins

Bătălia de la Tours nu a apărut din senin. Ea a venit după douăzeci de ani de cuceriri umayyade în Europa. Totul începuse în 711, odată cu invazia regatelor creștine vizigote din Peninsula Iberică, și continuase în Galia, pe teritoriile france care fuseseră cândva provincii ale Imperiului Roman. Campaniile militare ale umayyazilor ajunseseră până în Aquitania și Burgundia. Sursele amintesc de o mare bătălie la Bordeaux și de un raid până la Autun.

În acel moment, Califatul Umayyad era poate principala putere militară a lumii. În timpul său, armatele musulmane împinseseră hotarele imperiului spre vest, prin Africa de Nord, și spre est, prin Persia. Era un domeniu uriaș, alcătuit din multe popoare. În fața unei asemenea forțe, lumea francă era încă în curs de consolidare. Dar sub comanda lui Charles Martel, francii deveniseră principala putere militară din vestul Europei. Stăpâneau majoritatea Germaniei de astăzi, Țările de Jos și o parte din Franța, iar regatul lor se îndrepta spre statutul de primă mare putere imperială a Europei occidentale de după căderea Imperiului Roman.

Drumul umayyazilor în Galia trecuse mai întâi prin Septimania. În 719, trupele conduse de Al-Samh ibn Malik, guvernatorul general al al-Andalusului, au invadat această regiune. Din 720, el și-a stabilit capitala la Narbonne, numită de mauri Arbūna. Cu portul asigurat, umayyazii au cucerit repede orașe slab apărate precum Alet, Béziers, Agde, Lodève, Maguelonne și Nîmes.

Aquitania a reușit să-i oprească temporar la Toulouse, în 721. Atunci, ducele Odo, cunoscut și ca Eudes, a spart asediul orașului printr-un atac surpriză și l-a rănit mortal pe Al-Samh ibn Malik. Dar înfrângerea nu a închis frontul. Baza de la Narbonne, ușor aprovizionată pe mare, a permis noi incursiuni în anii 720, până în Burgundia.

În 730, amenințat din sud de umayyazi și din nord de franci, Eudes s-a aliat cu emirul berber Uthman ibn Naissa, numit de franci Munuza. Pentru a întări alianța, acesta a primit-o de soție pe Lampade, fiica lui Eudes. Raidurile peste Pirinei au încetat. Dar numai pentru scurt timp. În anul următor, Uthman s-a revoltat împotriva lui Abd al-Rahman, noul guvernator al-Andalusului. Revolta a fost zdrobită imediat, iar atenția lui Abd al-Rahman s-a întors asupra lui Eudes.

Prăbușirea lui Eudes și drumul spre Tours

În fața lui Abd al-Rahman, Eudes nu s-a mai găsit în situația de la Toulouse. De data aceasta, armata umayyadă avea cavalerie grea arabă și cavalerie ușoară berberă, plus trupe din toate provinciile Califatului. Eudes i-a întâmpinat la Bordeaux, dar a fost învins, iar orașul a fost prădat. A urmat bătălia de la râul Garonne, unde Cronica Mozarabică din 754 a notat sec: „numai Dumnezeu știe numărul celor uciși”.

Sursele descriu apoi o înaintare nimicitoare. Umayyazii au trecut munții, au călcat teren neted și bolovănos, au prădat adânc în țara francilor și au ucis cu sabia. Eudes a fugit. Explicația pe care o dau sursele este simplă. La Toulouse, cu un deceniu înainte, el surprinsese un adversar nepregătit și prea încrezător. La Bordeaux și la Garonne nu a mai existat surpriză. Cavaleria umayyadă s-a putut mobiliza și a rupt infanteria lui Eudes. Oamenii lui, ca majoritatea trupelor europene din acea vreme, nu aveau scărițe și nu dispuneau de cavalerie grea. Rezultatul a fost devastator.

După această prăbușire, Eudes a cerut ajutorul francilor. Charles Martel l-a acordat abia după ce ducele Aquitaniei a devenit vasalul francilor. În același timp, se pare că umayyazii nu au evaluat corect puterea reală a francilor. Cronicile arabe arată că reputația francilor ca mare putere militară în ascensiune s-a impus abia după bătălia de la Tours. Mai mult, se pare că invadatorii nu au cercetat bine teritoriile din nord. Dacă ar fi făcut-o, ar fi observat că, din 717, Charles Martel domina deja o mare parte a Europei occidentale.

În 732, avangarda umayyadă se îndrepta spre râul Loara, mult înaintea grosului armatei și a carelor cu provizii. Armata invadatoare se împărțise în mai multe grupuri de raid, în timp ce corpul principal se mișca mai încet. Atacul a venit târziu în an fiindcă umayyazii trăiau din resursele provinciei și așteptaseră recoltarea și depozitarea grânelor. Caii aveau nevoie de hrană, iar pe măsură ce înaintau spre nord, recoltele veneau tot mai târziu.

În calea lor se afla, posibil, un obiectiv de mare valoare: bogățiile Mănăstirii Saint Martin din Tours, cea mai sfântă și prestigioasă destinație religioasă din vestul Europei la acea vreme. Când a aflat, Charles Martel și-a adunat armata și a pornit spre sud, evitând vechile drumuri romane. Voia surpriza. Dar nu o surpriză de moment, ci una gândită pentru terenul pe care urma să lupte. Planul lui depindea de alegerea locului. Căuta un deal împădurit, unde să-și poată așeza oamenii într-o formație compactă și să oblige cavaleria adversă să atace în condițiile lui.

Șapte zile de așteptare

Sursele sunt clare asupra unui lucru: armata invadatoare a fost surprinsă să găsească în fața ei o forță mare, bine așezată și gata de luptă pe drumul spre Tours. Charles obținuse exact efectul pe care îl dorise. A ales o formație defensivă de tip phalanx. Sursele arabe spun că francii s-au așezat în careu, folosind panta și copacii pentru a îngreuna atacul cavaleriei.

Locul exact al bătăliei nu se cunoaște nici astăzi. Majoritatea istoricilor presupun că cele două armate s-au ciocnit la încrucișarea râurilor Clain și Vienne, între Tours și Poitiers. Numărul combatanților este, și el, nesigur. Sursele care au supraviețuit nu permit o determinare exactă. Unele estimări mai vechi vorbesc de 80.000 de umayyazi și 30.000 de franci. Edward J. Schoenfeld respinge cifrele foarte mari și spune că estimările de peste 50.000 de soldați de ambele părți sunt imposibile din punct de vedere logistic. Victor Davis Hanson a susținut că ambele armate aveau dimensiuni aproximativ egale, în jur de 30.000 de oameni. Alte surse moderne consideră că forța umayyadă i-a depășit numeric pe franci dacă sunt luate în calcul și grupurile de raid. Certitudinea lipsește. Ceea ce rămâne sigur este că majoritatea surselor consideră că umayyazii aveau o forță mai mare și au suferit pierderi mai grele.

Timp de șapte zile, cele două armate s-au observat și s-au testat în ciocniri minore. Umayyazii au așteptat sosirea restului armatei. Apoi au ezitat. Aici stă una dintre cheile întregii confruntări. Abd al-Rahman, deși socotit un comandant capabil, i-a permis lui Charles să concentreze trupele, să aleagă terenul și să impună condițiile luptei. Mai mult, Martel a folosit pădurea și trunchiurile copacilor pentru a ascunde adevărata dimensiune a armatei sale și a crea impresia unei forțe mai mari.

Nici unul dintre cei doi comandanți nu voia să atace primul. Dar Abd al-Rahman avea o problemă concretă: dacă voia să lovească Tours, trebuia să treacă prin armata francă. Charles, în schimb, avea toate motivele să aștepte. Poziția lui pe deal, între copaci, anula o parte importantă din avantajul cavaleriei adverse. În plus, infanteria lui era partea cea mai puternică a armatei. Majoritatea acestor oameni luptaseră ani de zile sub comanda sa, uneori încă din 717.

Sursele mai adaugă un detaliu practic. Francii erau pregătiți pentru frig și purtau blănuri de urs și de lup. Arabii nu erau la fel de bine pregătiți pentru gerul unei ierni nord-europene, chiar dacă aveau corturi, ceea ce francilor le lipsea. Așteptarea devenise un test de răbdare. Martel l-a câștigat. În a șaptea zi, cu iarna apropiindu-se, Abd al-Rahman nu a mai amânat.

Un zid care nu s-a clintit

Abd al-Rahman s-a bazat pe superioritatea tactică a cavaleriei sale și a ordonat atacuri repetate. Era o alegere firească pentru o armată care obținuse victorii anterioare cu lancea și sabia, în șarje de cavalerie. Francii nu aveau scărițe și nu puteau răspunde în același fel. Ei s-au sprijinit pe infanterie.

Șocul a fost puternic. Sursele arabe spun că umayyazii au penetrat liniile france de mai multe ori. Dar francii au rezistat.

„Călăreții musulmani au năvălit frecvent cu ferocitate asupra francilor, care s-au opus cu bărbăție, și mulți au căzut morți de ambele părți.”

Cronica Mozarabică din 754 oferă cea mai vie descriere a luptei. În mijlocul bătăliei, oamenii nordului „păreau a fi o mare care nu poate fi mișcată din loc”. Au stat unul lângă altul „formând un zid de gheață”, iar cu lovituri grele de sabie i-au tăiat pe arabi. Adunați în jurul comandantului lor, austrasienii au trecut peste toate obstacolele.

În spatele acestei rezistențe stăteau ani de pregătire. Paul Davis descrie nucleul armatei lui Martel drept o infanterie profesionistă, foarte disciplinată și foarte motivată, călită în campanii purtate aproape peste tot în Europa sub comanda sa. Se pare că Charles folosise și bani ai bisericii pentru această pregătire constantă. Oricum ar fi fost privită această alegere, pe câmpul de luptă ea s-a văzut.

Momentul critic a venit când unii umayyazi care pătrunseseră în tabăra francilor au încercat să ajungă la Martel. El era însă înconjurat de oamenii săi, care l-au apărat cu îndârjire. Lupta rămânea nedecisă. Atunci, potrivit cronicilor francilor, în rândurile umayyade s-a răspândit zvonul că iscoadele francilor amenință prada adunată la Bordeaux. Sursele musulmane vorbesc și ele despre raiduri făcute de iscoade trimise de Charles asupra taberei și proviziilor umayyade, inclusiv asupra sclavilor și a altor bunuri. Scopul era clar: să provoace haos și să tragă o parte din armata inamică înapoi.

Stratagema a reușit. Mulți călăreți s-au întors la tabără pentru a-și apăra prada. Pentru restul armatei, mișcarea a părut o retragere. Și, după puțin timp, a devenit una adevărată. În timp ce încerca să oprească retragerea, Abd al-Rahman a fost înconjurat și ucis. Moartea sa a deschis drumul retragerii totale a trupelor umayyade spre tabăra lor. Un cronicar arab a scris simplu: „Toți luptătorii au fugit din fața inamicului”, iar mulți au murit în retragere.

Noaptea retragerii și dimineața neîncrederii

Francii nu au rupt formația. Au rămas pe loc peste noapte, convinși că lupta se va relua în zori. A doua zi dimineață, văzând că umayyazii nu reiau bătălia, s-au temut de o ambuscadă. Charles își disciplinase oamenii ani de zile tocmai pentru a nu părăsi formația și a nu coborî în câmp deschis în fața cavaleriei grele.

Abia după ce mai multe iscoade au cercetat tabăra umayyadă s-a aflat adevărul. Tabăra fusese abandonată în grabă, atât de grabnic încât corturile rămăseseră ridicate. Invadatorii se retrăseseră sub acoperirea nopții, pornind înapoi spre Iberia cu atâta pradă cât mai puteau transporta.

Victoria era a lui Charles Martel. Dar sursele avertizează și asupra limitelor imaginii eroice fixate mai târziu. Numărul pierderilor este necunoscut. Cronicari târzii au vorbit despre doar 1.500 de morți de partea lui Martel și până la 375.000 de partea umayyadă, însă aceleași cifre apar în Liber pontificalis în legătură cu victoria lui Odo la Toulouse, nu cu Tours. Paul Diaconul a notat corect acest lucru. Mai târziu, alte cronici au transferat numerele asupra lui Charles Martel. În plus, Vita Pardulfi, scrisă în mijlocul secolului al VIII-lea, spune că după bătălie forțele lui Abd al-Rahman au jefuit și au pârjolit până la Limousin pe drumul de întoarcere spre al-Andalus. Aceasta sugerează că nu au fost distruse complet, așa cum au pretins unele cronici ulterioare.

La fel de nesigur rămâne și locul exact al ciocnirii. Nici aici sursele nu permit mai mult decât o presupunere. Între Tours și Poitiers, undeva în nordul Aquitaniei, aproape de granița dintre lumea francă și ducatul independent al lui Odo. Atât.

O victorie, o legendă și o putere nouă

Urmările imediate sunt mai clare decât multe dintre detaliile bătăliei. Charles a ieșit întărit. Odo a ieșit slăbit. Armata umayyadă s-a retras spre sud, peste Pirinei. Charles și-a extins influența spre sud, iar puterea francă a câștigat un nou prestigiu. Sursele în limba engleză spun direct că el a ieșit întărit, în timp ce Odo a ieșit slăbit.

De aici începe o a doua istorie a bătăliei, aceea a memoriei ei. În secolul al IX-lea, cronicarii au văzut în rezultat o judecată divină și i-au dat lui Charles porecla Martel, „Ciocanul”, deși sursele în limba engleză atrag atenția că această poreclă nu a fost legată exclusiv de o singură bătălie, pentru că Charles avea deja multe victorii. În secolele moderne, mai ales în Occident, Tours a fost ridicată la rangul de moment decisiv pentru soarta Europei. Alți istorici, mai recenți, au coborât tonul și au spus că a fost mai degrabă un raid respins decât o invazie care urma să schimbe neapărat continentul.

Tocmai această tensiune face din bătălia de la Tours un episod istoric atât de important. Faptele sigure sunt puține, dar greutatea lor este mare. O armată umayyadă a fost oprită. Abd al-Rahman a fost ucis. Charles Martel și-a consolidat autoritatea. Puterea francă s-a fixat mai ferm în vestul Europei. Iar din această întărire a crescut mai departe lumea carolingiană.

Poate că aceasta este măsura cea mai sigură a bătăliei. Nu legenda care s-a depus peste ea în secolele următoare, ci efectul politic pe care îl putem urmări în surse. Bătălia de la Tours a rămas, pentru istoricii de azi, un loc al dezbaterii. Dar a fost, fără îndoială, și locul în care Charles Martel a dovedit că noua putere a francilor putea nu doar să supraviețuiască, ci să dea tonul unei întregi epoci.