Bătălia de la Sarmizegetusa și sfârșitul regatului dac

În vara anului 106, lupta ajunsese la sfârșit. Trei coloane romane înaintaseră spre inima puterii dacice, cetățile de pe drum fuseseră lovite succesiv, iar Sarmizegetusa, capitala Regatului Dac, era învăluită de armata lui Traian. Nu mai era vorba despre o simplă expediție de pedepsire. Miza era limpede: anihilarea regatului dac și cucerirea capitalei sale.

Bătălia de la Sarmizegetusa a fost, în fapt, asediul acestei capitale, purtat de armata romană în anul 106, în timpul celui de-al doilea război dacic al lui Traian. Pe de o parte se afla împăratul roman, care, după primul război, nu grăbise lovitura finală, preferând să pregătească o victorie sigură. De cealaltă parte era Decebal, regele dac, care, după pacea impusă de romani, nu respectase condițiile stabilite. Această ruptură a generat una dintre confruntările decisive ale lumii antice.

Istoria acestei bătălii are tensiunea unui deznodământ pregătit cu grijă. Evenimentele nu încep în momentul în care romanii ating zidurile capitalei, ci mai devreme, în anii în care pacea exista doar pe hârtie.

Pacea care a pregătit o nouă confruntare

În anul 101, din cauza amenințării pe care dacii o reprezentau pentru expansiunea spre răsărit a Imperiului Roman, Traian a decis să înceapă o campanie militară împotriva lor. Conflictul a început pe 25 martie. Trupele romane, alcătuite din patru legiuni principale (Legiunea a X-a Gemina, Legiunea a XI-a Claudia, Legiunea a II-a Traiana Fortis și Legiunea a XXX-a Ulpia Victrix), i-au învins pe daci, aducând victoria romanilor.

Împăratul nu a mers însă atunci până la capăt. Deși dacii suferiseră o înfrângere în timpul primului război daco-roman al lui Traian, asaltul final asupra Sarmizegetusei a fost amânat. Motivul era unul limpede: reorganizarea trupelor imperiale pentru o victorie definitivă.

Pacea care a urmat a fost dificilă pentru Decebal. Traian a impus concesii severe. Regele dac trebuia să renunțe la toate pretențiile sale asupra unor porțiuni ale regatului, inclusiv Banat, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia și regiunea de sud-vest a Transilvaniei. În plus, era obligat să predea toți dezertorii romani, pe toți prizonierii capturați de trupele sale și mașinile de război. La întoarcerea la Roma, Traian a fost salutat ca lider victorios și a luat numele de Dacicus, titlu care apare pe monedele sale din această perioadă.

Pacea nu a durat. În anii 103-105, Decebal nu a respectat condițiile impuse. Pentru Traian, acesta a fost semnalul că era timpul pentru lovitura finală. Ca represalii, împăratul s-a pregătit să anihileze complet regatul dac și să cucerească, în cele din urmă, capitala acestuia, Sarmizegetusa.

Când asediul a început, în vara anului 106, se estimează că dacii aveau, cel mai probabil, mai puțin de 20.000 de oameni capabili de luptă împotriva invaziei. Cifra ilustrează disproporția confruntării. Dar nu explică totul. Drumul până la capitală nu a fost o simplă înaintare prin teritoriu deschis, ci o operațiune atent construită, pe mai multe direcții, menită să strângă încet lațul.

Trei coloane spre capitală

Forțele romane s-au apropiat de Sarmizegetusa împărțite în trei coloane principale. Prima a traversat podul dunărean construit de Apollodor din Damasc, apoi a urmat văile râurilor Cerna și Timiș până la Tibiscum. De acolo, romanii s-au întors pe valea râului Bistra, prin depresiunea carpatică a Țării Hațegului. Înaintarea era ușurată de un avantaj decisiv: în aceste locuri existau deja garnizoane romane staționate încă din primul război.

Pe acest traseu, armata a trecut prin Valea Cernei, Hațeg și Valea Streiului și a distrus cetățile dacice de la Costești, Blidaru și Piatra Roșie. Fiecare punct lovit slăbea apărarea generală a regatului și apropia momentul în care capitala urma să rămână singură.

A doua coloană, se crede, a trecut Dunărea undeva în apropierea anticului Sucidava și a mers apoi spre nord prin valea Jiului, unindu-se cu prima coloană romană în Țara Hațegului. Odată reunite, cele două coloane au început să atace zona Munților Șurianu. Acolo au întâlnit rezistență sporadică din partea dacilor, dar îndârjită. Dacii nu mai puteau opri marșul roman, dar încă luptau.

A treia coloană romană, cel mai probabil condusă de Traian însuși, a avansat prin estul Munteniei, a traversat Carpații printr-o locație apropiată de ceea ce este acum Bran și a mărșăluit spre vest, prin sudul Transilvaniei. În același timp, restul trupelor din Moesia Inferior au trecut pe la Bran, Bratocea și Oituz și au distrus cetățile dacice dintre Cumidava (Râșnovul de astăzi) și Angustia (Bretcu de astăzi).

În lupta pentru cucerirea Sarmizegetusei au fost angajate mai multe legiuni romane. Sursele menționează Legiunea a II-a Adiutrix, Legiunea a IV-a Flavia Felix și un vexillatio (un detașament) din Legiunea a VI-a Ferrata, care până în acest război fusese staționată în Iudeea.

Mișcarea romană are aici o claritate rece. Drumurile sunt diferite, dar scopul este unul singur. Forțele romane au învăluit Sarmizegetusa. În paralel, alte unități sunt considerate a fi atacat alte așezări dacice și puncte de întâlnire într-o zonă întinsă până la râul Tisa, spre nord, și Moldova, la est. Așezările dacice din vest, cum ar fi Ziridava, au fost complet distruse în această perioadă.

Există însă și o limită a acestei expansiuni. Moldova și Maramureș, situate în nordul României moderne, nu au devenit niciodată parte a provinciei romane Dacia și, prin urmare, nu au cunoscut stăpânirea romană. Chiar și în clipa marilor victorii, harta puterii romane nu a fost una fără margini.

Asediul și sursa sa dificilă

Despre asediul propriu-zis, informațiile sunt mai puțin detaliate decât am dori și tocmai de aceea fiecare detaliu contează. Singura înregistrare istorică a asediului este Columna lui Traian. Aceasta este însă o operă controversată, fiind în primul rând o operă edilitar-artistică. Mai mult, există și o dezbatere în privința unui punct esențial: au luptat romanii efectiv pentru cucerirea Sarmizegetusei sau dacii și-au distrus capitala în timp ce se retrăgeau din fața legiunilor care avansau?

Cei mai mulți istorici sunt totuși de acord că un asediu al Sarmizegetusei a avut loc. Aceasta este baza de la care se poate reconstrui firul confruntării.

Primul atac a fost respins de apărătorii daci. Acest detaliu este important. Înseamnă că, în ciuda presiunii uriașe și a înaintării romane pe mai multe direcții, capitala nu a căzut de la primul șoc. Dacii au rezistat.

Romanii au răspuns prin metodele clasice ale unui asediu dus metodic. Ei au bombardat orașul cu armele lor de asediu și, în același timp, au construit o platformă pentru a ușura intrarea în cetate. Apoi au încercuit orașul și cu un zid de circumvallatio. Termenul desemnează o linie de fortificații ridicată de asediatori pentru a închide complet locul atacat și pentru a împiedica ieșirile, ajutoarele sau retragerea.

În acest punct, lupta nu mai era doar între ziduri și mașini de război. Era o luptă pentru timp și pentru resurse. Cine putea rezista mai mult. Cine ceda primul. Răspunsul a venit printr-o lovitură care a atins direct capacitatea orașului de a continua apărarea.

Lovitura dată apei

În cele din urmă, romanii au distrus conductele de apă ale Sarmizegetusei. A fost momentul care a frânt apărarea. Fără apă, rezistența nu mai putea fi susținută. Dacii au fost obligați să se predea înainte de a da foc orașului.

Urmează apoi episodul decisiv al căderii. Forțele romane au reușit să intre în incinta sacră dacică. Acolo, Traian a fost salutat ca împărat, iar apoi întreaga cetate a fost nivelată, adică distrusă.

În urma victoriei, Legiunea a IV-a Flavia Felix a staționat la Sarmizegetusa pentru a păzi ruinele. Gestul subliniază importanța locului. O capitală cucerită nu era pur și simplu părăsită după victorie. Era ținută sub control, iar ruinele ei deveneau ele însele un semn al noii puteri.

Asediul a avut și o urmare imediată, legată de una dintre marile teme ale războaielor antice: comoara învinsului. Ca urmare a încheierii asediului, Bicilis, un apropiat al lui Decebal, și-a trădat regele și i-a condus pe romani la comoara dacică. Potrivit lui Jérôme Carcopino, în acord cu Cassius Dio 68.14, aceasta consta din 165.000 de kilograme de aur curat și 331.000 de kilograme de argint, îngropate sub râul Sergetia.

Căderea cetății nu a însemnat însă și capturarea imediată a regelui dac. Ultimul act al dramei se muta din capitala distrusă pe urmele celor care încă încercau să scape.

Fuga lui Decebal și sfârșitul

Decebal și mulți dintre oamenii săi au scăpat de legiuni în timpul asediului. Ei au fugit spre est, probabil spre fortificația de la Ranisstorum, a cărei localizare exactă nu se mai știe astăzi. Dar fuga nu le-a adus salvarea. Au fost prinși de cavaleria romană.

În acel moment, Decebal a ales să nu fie luat prizonier. Cunoscând tratamentul adesea brutal pe care îl sufereau prizonierii de război luați de romani, s-a sinucis cu un cuțit ceremonial sica, tăindu-și intestinele pentru a evita capturarea. Sursa adaugă că această formă de sinucidere s-a numit ulterior sepuku.

După moartea sa, capul lui Decebal și mâna sa dreaptă au fost duse lui Traian. În câteva imagini concise, dar puternice, războiul își arată logica sa ultimă: căderea capitalei, fugă, urmărire, moartea regelui, dovada adusă învingătorului.

De aici înainte, lupta pentru regatul dac era închisă. Ceea ce rămânea era reorganizarea teritoriului cucerit și transformarea victoriei militare într-o nouă ordine politică.

După capitala arsă

După victorie, romanii au reorganizat Dacia ca pe o provincie romană. Au construit o altă capitală la o distanță de 40 de kilometri de vechea Sarmizegetusa. Acest nou centru a fost numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

Schimbarea este esențială. Vechea capitală nu a fost continuată ca centru al noii stăpâniri. Romanii au preferat să ridice altă capitală, la distanță, sub alt nume, semn al unei ordini politice noi. Cucerirea nu însemna doar distrugere, ci și înlocuire.

Pierderile suferite în acest război de către daci au fost uriașe. Dar nici armata romană nu a ieșit neatinsă. Se arată limpede că romanii au avut și ei pierderi semnificative în timpul cuceririi Daciei. Victoria de la Sarmizegetusa nu a fost o victorie ușoară.

Impactul războiului s-a văzut și mai târziu. Prima răscoală începe după moartea lui Traian și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian, în 117. Faptul acesta arată, după cum notează sursa, impactul pe care împăratul l-a avut asupra dacilor după război.

Istoricii consideră această bătălie drept ultima mare cucerire a Imperiului Roman, înainte ca acesta să intre, spre sfârșitul secolului al II-lea, în perioada sa de declin. De aceea, Sarmizegetusa nu este doar numele unui asediu victorios, ci și numele unui prag. Pentru daci, a însemnat sfârșitul capitalei și al regatului lor. Pentru Roma, a fost una dintre ultimele mari victorii de expansiune, momentul în care puterea imperială a părut încă în stare să lovească decisiv, să distrugă și apoi să reclădească după voia ei.

În ruinele Sarmizegetusei se întâlnesc astfel două istorii. Una se încheie. Alta își atinge, poate, apogeul înainte de a începe să coboare.