Bătălia de la Pharsalus și victoria care l-a ridicat pe Cezar

În dimineața de 9 august 48 î.Hr., la Pharsalus, două armate romane stăteau față în față, iar una dintre ele părea să aibă toate avantajele. Pompei avea mai mulți pedestrași, mult mai multă cavalerie și sprijinul majorității senatorilor romani. Cezar avea mai puțini oameni, dar avea altceva: veterani formați în ani grei de campanii și un plan făcut până la ultimul detaliu.

Liniile lui Pompei au rămas pe loc. Cezar se aștepta să fie atacat. A înaintat cu primele două linii, le-a oprit la jumătatea distanței și, văzând că adversarul nu se clintește, a pornit el primul la atac. În acel moment, pe câmpul de luptă din Thessalia, s-a decis mai mult decât soarta unei zile. Victoria lui Cezar la Pharsalus a fost lupta decisivă a războiului civil și momentul care i-a schimbat destinul politic.

Bătălia de la Pharsalus a fost purtată în cadrul războiului civil al lui Cezar, între forțele sale și armata Republicii Romane conduse de Pompei. Pompei era susținut de Senat și de o mare parte a lumii romane din afara Italiei. Tocmai de aceea miza era uriașă. Nu era doar o confruntare militară, ci o încercare de a stabili cine urma să aibă autoritatea reală în lumea romană.

Drumul spre confruntarea decisivă

Înainte de Pharsalus, războiul trecuse deja prin câteva cotituri importante. După ocuparea Romei și a Corfinium-ului, Cezar a ales să nu meargă direct după adversarul său în Grecia. Primul său obiectiv militar a fost Spania, unde se afla temeiul puterii militare a lui Pompei. Calculul era limpede: dacă l-ar fi urmărit pe Pompei în Grecia, legiunile din Spania puteau interveni fie în Italia, fie în Grecia.

Când a plecat spre Spania, Cezar și-a rezumat strategia într-o formulă care a rămas celebră:

„Mă duc să lupt cu o armată fără general, pentru a reveni ca să lupt cu un general fără armată”

În Spania, unde comandau Afranius și Varron, locotenenți ai lui Pompei, Cezar a câștigat prin manevre care au izolat adversarul și i-au tăiat aprovizionarea. Afranius a capitulat. Varron s-a supus și el lui Cezar, pentru că locuitorii și legiunile sale doreau acest lucru. Cezar a lăsat patru legiuni în Spania, s-a întors în sudul Galiei, a asediat Marsilia și a supus-o.

Abia apoi a venit pasul riscant. Pentru a-l ataca pe Pompei, aflat la Dyrrachium, Cezar putea merge pe uscat sau pe mare. Drumul pe uscat îi oferea siguranță și îi permitea să-și miște toate forțele. Pe mare, flota sa era inferioară numeric și nu putea transporta decât jumătate din trupe. Totuși, Cezar a ales marea. La 4 ianuarie 48 î.e.n., a trecut Adriatica cu jumătate din armată, 20.000 de pedestrași și 600 de călăreți, fără provizii, și a trimis flota să-l aducă pe Marc Antoniu cu restul.

Pompei nu se aștepta la o asemenea îndrăzneală. Cu toate acestea, superioritatea sa numerică nu s-a transformat imediat în victorie. O parte din flota lui Cezar a fost distrusă, dar Marc Antoniu a reușit să se îmbarce și să-i aducă legiunile rămase în Italia. Pompei nu a putut împiedica unirea celor două părți ale armatei lui Cezar.

La Dyrrachium, Cezar a încercat să-și încercuiască adversarul cu valuri de pământ. Era o operațiune dificilă, pentru că oastea lui Pompei era mai numeroasă și ocupa un spațiu prea mare pentru a fi izolată complet. În iulie 48 î.e.n., Pompei a fost constrâns să dea lupta și a câștigat. Victoria aceasta i-a dat încredere și i-a încurajat pe cei din jurul său. Dar Cezar, simțind pericolul, nu a rămas pe loc. S-a îndreptat împotriva lui Scipio, locotenentul lui Pompei, aflat în Macedonia. Pompei l-a urmărit, a făcut joncțiunea cu Scipio și, în cele din urmă, la Pharsalus, a acceptat bătălia decisivă.

Se arată limpede de ce. Senatorii îi cereau lui Pompei să lupte. Victoria de la Dyrrachium era un îndemn, iar superioritatea numerică părea să promită o victorie comodă. Potrivit relatărilor vremii, Pompei a fost împins spre luptă de ofițerii și aliații săi prea încrezători, care îl acuzau că prelungește războiul.

Două armate, două feluri de a lupta

La Pharsalus, diferența de număr era clară. Cezar avea 80 de cohorte, adică 8 legiuni, în total 22.000 de pedestrași și 1.000 de călăreți. Pompei avea 45.000 de pedestrași și 7.000 de călăreți, adică 110 cohorte. Sursele subliniază tocmai această disproporție: Pompei își depășea net adversarul, mai ales prin cavalerie.

Totuși, Cezar avea un avantaj care nu putea fi măsurat doar în cifre. Grosul armatei sale era format din veterani ai războaielor galice, trupe experimentate, călite în luptă și devotate comandantului lor. Printre legiunile aflate de partea sa se numărau a X-a Equestris, favorita lui Cezar, și legiunile care mai târziu au fost cunoscute sub numele de a VIII-a Augusta, a IX-a Hispana și a XII-a Fulminata. De partea sa se aflau și legiuni create pentru războiul civil, mai târziu cunoscute sub numele de I Germanica, a III-a Gallica și a IV-a Macedonica.

În acest punct, sursele explică și felul în care era organizată armata romană. După reformele atribuite lui Marius, legiunea nu mai era structurată în manipuluri dispuse pe trei rânduri, ci în cohorte. O cohortă avea 600 de soldați și 5 manipule, iar o legiune, 10 cohorte, adică 6.000 de oameni. Cohortele erau dispuse în trei linii. Spațiile dintre ele erau mai mici decât înainte, iar cavaleria legiunilor fusese desființată, fiind înlocuită de unități noi alcătuite din străini. Această explicație e importantă fiindcă la Pharsalus bătălia s-a decis tocmai prin folosirea liniilor și a rezervelor.

Pompei și-a bazat planul pe punctul său forte. Armata sa era sprijinită pe râul Enipeus, iar pe aripa stângă a concentrat aproape toată cavaleria, plus arcașii și aruncătorii cu praștia, sub comanda lui Labienus. Pe dreapta se sprijinea tot pe Enipeus, sub comanda lui Lentulus; centrul era condus de Scipio, iar aripa opusă de Ahenobarbus. Ideea era simplă: cavaleria urma să zdrobească puțina cavalerie a lui Cezar, apoi să lovească flancul și spatele armatei sale.

Cezar a văzut pericolul. Știa că cei 1.000 de călăreți ai lui nu pot rezista prin forță brută în fața a 7.000. Așa că și-a organizat frontul în funcție de teren și de această superioritate a adversarului. A lăsat două cohorte pentru apărarea taberei și a dispus celelalte 78 de cohorte în trei linii. Aripa stângă, comandată de Marc Antoniu, se sprijinea pe râul Enipeus, ale cărui maluri abrupte nu permiteau manevre. În centru era Domițius Calvinius. Pe aripa dreaptă era Publius Sulla. Rândul al treilea era puțin retras și forma rezerva întregii armate.

Acolo unde simțea primejdia, pe aripa dreaptă, Cezar a pregătit răspunsul. Așeză propria cavalerie pe această parte, iar în spatele ei, oblic, șase cohorte de elită, o rezervă pe care adversarul nu avea cum să o vadă. Le-a dat instrucțiuni speciale și le-a explicat oamenilor că soarta luptei depinde de felul în care se vor purta. În paralel, a ordonat ca linia a treia să nu intre în acțiune decât la semnalul său. Fiecare unitate știa exact ce misiune are. Aici se vede, poate cel mai clar, tacticianul.

Ziua în care linia ascunsă a rupt bătălia

În ziua luptei, Pompei a ales să-și țină trupele pe loc. Potrivit relatării engleze, planul era ca oamenii lui Cezar să parcurgă o distanță mare, să obosească și să ajungă în dezordine înainte de ciocnire. Când infanteria lui Cezar s-a apropiat de distanța de aruncare, s-a oprit pentru scurt timp, s-a regrupat și apoi și-a reluat atacul. Era un detaliu de disciplină care spune mult despre această armată.

În clipa în care cele două linii de infanterie s-au ciocnit, Labienus a aruncat înainte cavaleria lui Pompei de pe aripa stângă. Exact aici se așteptase Cezar la lovitura hotărâtoare. Călăreții săi s-au retras în ordine. Nu a fost o fugă dezordonată, ci partea văzută a unui plan nevăzut.

În acel moment, cele șase cohorte de elită ascunse în spatele cavaleriei au ieșit la atac. Izvoarele istorice indică că au lovit din flanc și din față, iar cavaleria lui Pompei a fost împrăștiată. Unele relatări adaugă că oamenii lui Cezar au primit ordin să folosească sulițele pentru a împunge, nu pentru a le arunca. Rezultatul a fost panică în rândul cavaleriei lui Pompei și pierderi grele. După ce a încercat fără succes să se refacă, această cavalerie s-a retras spre dealuri.

Deodată, aripa stângă a lui Pompei a rămas descoperită. Arcașii și prăștierii au fost masacrați. În același timp, pe tot frontul, infanteriile se luptau deja de la egal la egal. Aici Pompei a făcut, greșeala de a angaja toată pedestrimea. Avea mai mulți oameni, dar renunța astfel la avantajul unei rezerve. Cezar, în schimb, își păstrase linia a treia tocmai pentru clipa în care oboseala urma să cuprindă ambele tabere.

Și acea clipă a venit. Soldații lui Cezar, mai bine antrenați și mai rezistenți, au ținut piept unui adversar mai numeros. Când lupta ajunsese la punctul în care ambele armate erau obosite, Cezar a aruncat în luptă linia a treia, formată din veteranii săi cei mai tari. În același timp, cele șase cohorte care respinseseră cavaleria au lovit din flanc. Presiunea a devenit prea mare. Centrul oștii lui Pompei a cedat și lupta a fost pierdută.

Fuga lui Pompei și tabăra cucerită

Înfrângerea nu s-a văzut doar în ruperea liniei, ci și în prăbușirea voinței de a mai lupta. Cu mult înainte de sfârșitul urmăririi, Pompei fugise deja în tabără. Se spune că, văzând cum i se destramă cavaleria și legiunile, și-a pierdut voința de a lupta, s-a retras în tabără și i-a lăsat pe oamenii din centru și de pe dreapta să se descurce singuri. A ordonat garnizoanei auxiliare să apere tabăra, și-a strâns familia, și-a încărcat aurul și și-a aruncat mantia de general pentru a scăpa mai repede. De asemenea, s-a notat că a fugit deghizat ca un cetățean obișnuit.

Cezar, în schimb, nu s-a oprit. Și-a îndemnat oamenii să-i urmărească pe fugari și să încercuiască pe alții. După ruperea armatei adverse, oamenii lui au atacat tabăra lui Pompei. Auxiliarii rămași acolo, în total șapte cohorte, au apărat-o cu dârzenie, dar nu au putut opri asaltul. Cezar a cucerit tabăra și, după luptă, a ars corespondența lui Pompei. A anunțat, de asemenea, că îi va ierta pe toți cei care cereau milă.

Pierderile arată proporțiile dezastrului, chiar dacă relatările păstrează diferențe de detaliu. Istoricii romani spun că Cezar a pierdut 200 de oameni, în timp ce adversarul a avut 15.000 de morți și răniți, restul fiind luați prizonieri sau supunându-se învingătorului. O perspectivă diferită notează că Cezar pretindea că a pierdut doar aproximativ 200 de soldați și 30 de centurioni, dar atrage atenția că cifrele antice pot fi exagerate. În orice caz, un lucru este clar în ambele relatări: înfrângerea lui Pompei a fost copleșitoare.

Egiptul și capătul unui rival

După Pharsalus, Pompei nu a mai putut reface ceea ce pierduse pe câmpul de luptă. Analele istorice spun simplu că s-a suit pe o corabie și a fugit în Egipt. Cezar a pornit după el, dar Pompei a fost asasinat prin decapitare chiar când pășea pe pământ egiptean. Uciderea s-a făcut la ordinul lui Ptolemeu al XIII-lea.

Între timp, ceilalți susținători ai lui Pompei au încercat să se reorganizeze. La Dyrrachium, Cato și partizanii săi au vrut mai întâi să-i ofere comanda lui Marcus Tullius Cicero, care a refuzat și a decis să se întoarcă în Italia. Alții au mers spre Corcyra și apoi spre Libya. Unii, printre care Marcus Junius Brutus, au căutat iertarea lui Cezar și au fost primiți cu bunăvoință în tabăra acestuia. Forțele navale pompeiene din Adriatica și Italia, în mare parte, s-au retras, s-au predat sau au trecut de partea învingătorului.

Cezar a rămas în urmărire. A debarcat mai întâi în Asia și a ajuns la Alexandria la 2 octombrie 48 î.Hr., unde a aflat de moartea lui Pompei. Acolo avea să fie prins într-o dispută dinastică între Ptolemeu al XIII-lea și Cleopatra.

Ziua care a schimbat raportul de forțe

Importanța bătăliei de la Pharsalus stă în două lucruri care se leagă între ele. Mai întâi, a fost lupta decisivă a războiului civil al lui Cezar. Chiar dacă războiul nu s-a încheiat pe loc, după această zi raportul de forțe nu a mai fost același. Apoi, victoria l-a dus pe Cezar la apogeul puterii sale. Un autor a rezumat limpede acest efect: victoria l-a ridicat pe culmea puterii și a însemnat, în fapt, sfârșitul Republicii.

Pharsalus a avut și un efect de legitimitate. Până atunci, mare parte din lumea romană din afara Italiei îl susținea pe Pompei și pe aliații săi, în bună măsură datorită rețelei sale de clienți. După înfrângere, foști aliați au început să se alinieze cu Cezar. Unii au crezut că zeii îi sunt favorabili, alții au făcut pur și simplu un calcul de supraviețuire. Pentru oamenii Antichității, succesul militar era un semn puternic al favorii divine, cu atât mai mult atunci când venea în fața unei inferiorități aparente.

De aceea, Pharsalus rămâne un moment de cotitură. Pompei avea oameni mai mulți și se aștepta la o victorie comodă. Cezar avea mai puțini soldați, dar și-a înțeles mai bine câmpul de luptă, oamenii și clipa. A lăsat adversarul să creadă că avantajul cavaleriei va hotărî totul, apoi a transformat chiar acel avantaj în punctul unde planul lui Pompei s-a rupt. În câteva mișcări bine calculate, superioritatea numerică a fost anulată, iar înfrângerea s-a transformat într-o fugă.

Pe câmpul de la Pharsalus, în 48 î.Hr., nu s-a decis doar o bătălie. S-a decis cine putea să impună, de atunci înainte, noul centru al puterii romane.