Bătălia de la Maraton, victoria care a oprit prima invazie persană

La sfârșitul lunii august din anul 490 î.Hr., în golful de la Maraton au ancorat în jur de 600 de corăbii. Perșii se aflau acum la doar 42 de kilometri de Atena. Eretria fusese deja cucerită și distrusă, iar populația care mai scăpase cu viață fusese deportată în interiorul Persiei, la Arderika, în apropiere de Susa. Următoarea țintă era limpede: Atena.

În tabăra persană se afla și Hippias, fostul tiran al Atenei, exilat, ajuns acum consilier militar al invadatorilor. El spera să-și recapete autoritatea, sprijinindu-se pe forța Persiei și pe complicitatea unor atenieni care își aminteau regimul pisistrazilor ca pe o „vârstă de aur”. De partea cealaltă, cetatea care refuzase să ofere „pământ și apă” Marelui Rege trebuia să decidă repede. Să aștepte în spatele zidurilor sau să iasă în câmp deschis în fața unei armate superioare numeric?

Răspunsul a venit la Maraton. Și cu el, una dintre cele mai importante victorii din istoria Greciei.

Drumul spre război

Bătălia de la Maraton nu a apărut din senin. Ea a fost un episod hotărâtor din cadrul Războaielor medice, dar rădăcinile ei se aflau în anii în care Imperiul persan își întindea puterea tot mai departe. La sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., acest imperiu aflat în plină ascensiune pusese deja piciorul și pe continentul european, cucerind o parte din Tracia în timpul expediției lui Darius I din anul 514 î.Hr. împotriva sciților de la nord de Dunăre.

Mai înainte, Cirus „cel Mare” cucerise în 546 î.Hr. regatul Lidiei, de care depindeau, cel puțin nominal, coloniile grecești din Ionia. Acolo se înfiripase o confederație de douăsprezece polisuri înfloritoare. Darius a înăsprit însă stăpânirea asupra acestor orașe grecești. Ionia a fost integrată cu Lidia într-o singură satrapie, cu sediul la Sardes, iar în locul contribuțiilor neregulate au fost instituite tributuri anuale fixe. Nemulțumirea a crescut.

Începând cu 499 î.Hr., întreaga Ionie s-a ridicat la revoltă. Constrângerile economice au contat, dar sursele insistă mai ales asupra atașamentului profund față de ideea de libertate. Ionienii au cerut ajutor cetăților grecești. Răspunsul a venit doar din două locuri: Atena și Eretria.

În 498 î.Hr., cele două cetăți au trimis o expediție navală în Asia Mică. Trupele au înaintat până la Sardes, unde au incendiat palatul satrapului persan și templul zeiței Cybele. Apoi au fost nevoite să se retragă în grabă. Gestul lor a rămas însă întipărit în memoria lui Darius. Pretextul formal al viitoarei expediții împotriva Greciei avea să fie tocmai răzbunarea pentru incendierea templului din Sardes.

Ionienii, rămași singuri și incapabili să se înțeleagă între ei, au fost înfrânți decisiv la Lade, în 494 î.Hr. Miletul a fost luat cu asalt și distrus din temelii. Perșii au recucerit Ionia și au impus un regim de teroare. Din acel moment, pentru Darius, Atena și Eretria deveniseră ținte prioritare. Nu era vorba doar despre răzbunare. Regele urmărea și un scop strategic mai larg: supunerea Greciei, pentru a împiedica pe viitor sprijinul polisurilor din Grecia continentală pentru revoltele grecilor din Asia Mică.

În 492 î.Hr., o expediție preliminară condusă de Mardonius, ginerele lui Darius, a recucerit Tracia și a forțat Macedonia să devină regat vasal Persiei. Dar Mardonius a fost rănit și a trebuit să-și întrerupă marșul spre Atena, retrăgându-se în Asia Mică. În anul următor, 491 î.Hr., Darius a pregătit ofensiva prin mijloace diplomatice. A trimis ambasadori în principalele orașe-state grecești, cerând „pământ și apă”, gestul simbolic al supunerii. Multe au acceptat. Atena și Sparta au refuzat categoric.

Totuși, refuzul nu a fost urmat de măsuri reale pentru a preveni atacul care se apropia.

Flota care a adus răzbunarea

În 490 î.Hr., imensa armată și flotă persană s-au pus în mișcare. În fruntea lor se aflau Artaphernes, nepot al lui Darius, și Datis. Armata s-a îmbarcat în porturile de pe coasta ioniană și a traversat direct Marea Egee în direcția insulei Eubeea. În trecere, perșii au cucerit Naxos și Delos.

Ajunși pe Eubeea, au distrus cetatea Carystos, care refuzase să-și deschidă porțile, apoi au cucerit Eretria, abandonată de aliații săi atenieni. Pentru Darius, prima etapă a răzbunării fusese îndeplinită. Orașul a fost complet distrus, iar supraviețuitorii deportați la Arderika, în apropiere de Susa.

După aceea, flota persană a navigat spre sud, către coasta Atticii. Obiectivul final era pedepsirea Atenei. Hippias îi însoțea pe perși și, potrivit surselor, tocmai el a fost cel care i-a sfătuit să debarce în golful de la Maraton.

La Maraton, atenienii s-au grăbit să blocheze ieșirile din câmpie. Au trimis și un mesager la Sparta, cerând ajutor. Dar spartanii erau reținuți de scrupule religioase și nu s-au pus în mișcare înainte de lună nouă. Când au ajuns, lupta se încheiase deja. Dintre celelalte polisuri, singura care a avut curajul să trimită oameni a fost Plateea, aliata fidelă a Atenei, cu un efectiv de circa 1.000 de oameni.

Efectivele totale ale grecilor nu sunt date exact de Herodot, dar istoricii de mai târziu au considerat că Atena trimisese între 9.000 și 10.000 de hopliți. La aceștia se adăugau cei 1.000 de plateeni și, probabil, un număr de soldați ușor înarmați și de sclavi. În fața lor se afla o forță persană mult mai numeroasă. Herodot spune doar că perșii erau „în număr foarte mare”. Alți autori antici dau cifre mult mai mari, dar consensul istoricilor situează numărul perșilor la circa 25.000, plus circa 1.000 de călăreți.

Dezechilibrul era clar. Și totuși, pentru atenieni, retragerea nu mai era o soluție simplă. O înfrângere la Maraton putea însemna înfrângerea completă a Atenei.

Miltiades și hotărârea de a ataca

În tabăra ateniană, unul dintre cei zece strategi era Miltiades cel Tânăr. El avea o experiență pe care puțini alții o puteau invoca. În calitate de conducător al coloniei ateniene Chersones, îl însoțise pe Darius în expediția din 514 î.Hr. împotriva sciților. Cunoștea tacticile persane și înțelegea pericolul.

Miltiades a influențat adunarea poporului să accepte lupta în câmp deschis, în locul apărării în spatele zidurilor. Apoi l-a convins pe polemarhul Callimachos, comandantul suprem al armatei ateniene, să declanșeze atacul fără întârziere. Potrivit surselor, între cele două armate a existat un răstimp de așteptare. Nici atenienii, nici perșii nu păreau dornici să riște primii. În cele din urmă, ceva a schimbat echilibrul. Sursele nu lasă loc unei certitudini depline asupra motivului exact, dar spun limpede că grecii au fost cei care au atacat.

Perșii aveau tabăra cu spatele la mare și erau aprovizionați de flota ancorată în golf. Nu s-au alarmat de liniștea care domnea în tabăra atenienilor și au continuat să debarce, încredințați că superioritatea numerică îi avantaja.

Miltiades a așezat cei 9.000 de atenieni și cei 1.000 de plateeni în linie de bătaie între înălțimile de la Agriliki și Krotoni, la o bătaie de săgeată de forțele persane. Spre sfârșitul dimineții, grecii au cântat un imn de mulțumire adresat zeilor și au pornit înainte.

A urmat o alegere care a surprins. În loc să înainteze lent, ținând strânsă formația de luptă, hopliții au atacat în pas alergător. Era un mod atipic de a începe bătălia. Aveau în față o infanterie cel puțin de două ori mai numeroasă, iar atenienii nu dispuneau nici de cavalerie, nici de arcași. La circa 700 de metri de linia inamicului, au început să strige cântecul lor de încurajare și chemare la luptă: Ελελευ! Ελελευ!

Pentru perși, atacul părea o nebunie.

După ce atenienii se rânduiră pentru bătălie… s-a dat semnalul. Atenienii porniră în fugă și se năpustiră asupra barbarilor… Când perșii i-au văzut pe vrăjmași atacându-i în fuga mare, s-au pregătit să primească atacul, cumpănind numărul neînsemnat al atenienilor și atacul la care porniseră aceștia – fără cavalerie și arcași. Ei au crezut că i-a cuprins nebunia, închipuindu-și că această sminteală a lor îi va pierde cu siguranță. Atenienii însă, când se încleștară strâns cu barbarii, se luptară în chip vrednic de pomenit. Bătălia de la Maraton a ținut mult… După ce perșii au fost puși pe fugă, atenienii îi urmăriră… până ce, ajungând la mare, cerură să li se pună la îndemână foc și atacară chiar corăbiile acelora.

Ziua în care perșii au fost zdrobiți

Perșii și-au așezat trupele. Soldații cu scuturi ușoare au fost puși în față, iar în spate, miile de arcași. Cerul s-a întunecat sub șiroaiele de săgeți, dar hopliții au rezistat datorită scuturilor lor masive și au ajuns la lupta corp la corp, acolo unde avantajul lor era hotărâtor.

În prima fază a bătăliei, centrul persan a înaintat și a izbutit să împingă înapoi partea centrală a frontului grec. Tocmai acolo erau așezați perșii și sakae. Dar la cele două aripi, atenienii și plateenii au reușit să-i copleșească pe adversari. Apoi s-au întors spre interior și au lovit din flanc centrul persan care se împingea înainte. Manevra a închis capcana.

Presiunea rândurilor compacte ale hopliților greu înarmați a zdrobit masa lipsită de coeziune a arcașilor și a călăreților persani. Înfrângerea s-a transformat repede în fugă. Perșii au alergat spre corăbii. Unii au fost urmăriți până la mare, iar grecii au cerut foc pentru a ataca navele. Spre finalul luptei, șapte corăbii persane au fost arse.

Bilanțul pe care îl dă Herodot este izbitor. Perșii au pierdut 6.400 de oameni. Atenienii au pierdut 192, iar aliații din Plateea 11. Printre cei căzuți s-a numărat și Callimachos. Morții atenieni au fost îngropați într-un tumul comun care domină și astăzi câmpia litorală de la Maraton.

Victoria a fost atât de importantă tocmai pentru că a venit împotriva unui adversar socotit până atunci aproape de neînvins. Pentru prima oară, armata persană era înfrântă decisiv într-o bătălie deschisă.

După luptă, cursa spre Atena

Bătălia se încheiase, dar pericolul nu dispăruse. Armata persană fusese înfrântă, însă flota rămăsese aproape intactă. Exista încă riscul unei debarcări chiar la Atena. De aceea, Miltiades și ceilalți strategi au hotărât readucerea armatei în cetate.

A fost un marș forțat, dificil, peste un teren accidentat, după oboseala luptei. Totuși, trupele au ajuns în timp util pentru a preveni o încercare de debarcare la Faleron, lângă Atena. Când au văzut coasta Atticii bine apărată, Datis și Artaphernes au renunțat. S-au întors în Asia Mică, luând cu ei prada și prizonierii făcuți în insulele Ciclade și în Eubeea.

Astfel s-a încheiat prima invazie persană a Greciei. Perșii fuseseră siliți să se retragă în Asia.

În ochii lui Darius, expediția putea părea doar pe jumătate reușită. Eretria fusese pedepsită aspru, dar Atena scăpase. Mai grav, Maratonul îi arătase Marelui Rege că o simplă debarcare susținută de flotă nu era suficientă pentru a cuceri întreaga Grecie. Ar fi fost nevoie de o invazie pe uscat, la o scară mai mare. Darius a dorit să reia proiectul, dar problemele interne l-au împiedicat. Înfrângerea de la Maraton a provocat revolte în Babilon și Egipt, prelungite până după moartea lui. Abia după ce Xerxes a restabilit ordinea în Egipt și în întregul imperiu a fost plănuită o nouă expediție în Europa.

Ce a schimbat Maratonul

Pentru greci, Maratonul a rămas în amintire ca o victorie cu urmări capitale. A fost bătălia care a demontat mitul invincibilității persane și a pregătit terenul pentru victoriile grecești de mai târziu, de la Salamina și Plateea. A arătat că rezistența era posibilă și că perșii puteau fi învinși.

În același timp, victoria a ridicat prestigiul Atenei. Sursele în limba engleză subliniază că lupta a arătat și altceva: grecii puteau câștiga chiar și fără spartani, văzuți până atunci ca principala forță militară a Greciei. Pentru tânăra democrație ateniană, Maratonul a devenit un punct de cotitură.

Atenienii și-au onorat eroii căzuți ridicând tumulul de pe câmpia de la Maraton și oferind un tezaur templului din Delfi. Dar gloria nu l-a salvat pe Miltiades de schimbarea rapidă a sorții. În anul următor, 489 î.Hr., el a întreprins pe cont propriu o expediție împotriva insulei Paros, pentru a-i pedepsi pe locuitorii acesteia pentru ajutorul acordat perșilor. Expediția a eșuat, iar adversarii politici ai lui au cerut condamnarea lui la moarte. În cele din urmă, învingătorul de la Maraton a fost condamnat la închisoare și a murit în același an.

Peste timp, bătălia a primit și o semnificație mai largă. François Chamoux a văzut în ea oprirea unei încercări de a impune Greciei nu numai dominația străină, ci și o anumită filozofie politică, aceea a marilor state orientale, în care oamenii trăiesc ca supuși, nu ca cetățeni. Indiferent de formularea aleasă, un lucru rămâne sigur în limitele surselor: la Maraton, grecii au apărat independența cetății lor și au schimbat mersul războiului.

De aici vine și forța durabilă a numelui. Bătălia de la Maraton nu a fost doar o victorie militară. A fost clipa în care o cetate amenințată cu pedeapsa și supunerea a ales să iasă în câmp deschis și a reușit ceea ce părea improbabil: să oprească prima invazie persană și să arate că uriașul poate fi lovit.

Legenda care a urmat victoriei

În jurul bătăliei s-a născut și o legendă celebră. Potrivit acesteia, Fidipide a alergat distanța de 42 de kilometri de la Maraton până la Atena pentru a anunța victoria asupra perșilor. Ajuns la capăt, ar fi strigat: Nenikikamen, „am învins!”, după care ar fi murit pe loc. Sursele arată însă că această poveste este atribuită în mod incorect lui Herodot.

Totuși, legenda a avut o viață lungă. În amintirea acestui erou, la inițiativa lui Pierre de Coubertin, în programul Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de maraton. Ea se aleargă pe o distanță de 42,195 kilometri, simbolizând distanța dintre Maraton și Acropola din Atena, standardizată în mai 1921.

Așa a trecut numele unei câmpii din Attica din istorie în memorie și din memorie în lumea de astăzi. Dar înainte de legendă a fost ziua din 490 î.Hr., când 9.000 de atenieni și 1.000 de plateeni au pornit în alergare spre o armată mai numeroasă și au schimbat cursul războiului.