Bătălia de la Manzikert și pierderea Anatoliei bizantine

În seara care a precedat bătălia, bizantinii priveau dealurile din apropiere și știau că orice mișcare pripită îi putea costa totul. Călăreții lui Alp Arslan se iviseră deja acolo, iar în noaptea aceea cavaleria ușoară selgiucidă a hărțuit neîntrerupt tabăra imperială, la lumina flăcărilor. În tabăra adversă, sultanul trimisese și o ofertă de pace. Romanos al IV-lea Diogenes a refuzat-o.

A doua zi, pe 26 august 1071, lângă Manzikert, decizia avea să fie plătită scump. Armata bizantină a fost înfrântă, iar împăratul a căzut viu în mâinile unui comandant musulman. A fost pentru prima dată în istorie când un împărat bizantin devenea prizonierul unui astfel de adversar și, totodată, primul împărat roman capturat de viu de o forță inamică de la Valerian încoace. Din acel moment, Manzikert a intrat în istoria Bizanțului ca un nume greu: o bătălie care nu a distrus instantaneu imperiul, dar care a lovit în miezul puterii sale și a grăbit o schimbare de proporții în Anatolia.

„În 1071, selgiucizii au zdrobit o armată imperială în bătălia de la Manzikert (în estul Asiei Mici), și, deși istoricii nu mai consideră acest lucru să fi fost un eveniment catastrofic pentru greci, este totuși o lovitură dureroasă.”

Înaintea loviturii

Bătălia de la Manzikert s-a dat între Imperiul Bizantin și turcii selgiucizi, pe 26 august 1071, lângă Manzikert, astăzi Malazgirt, în Provincia Muș, Turcia. Ea a venit după ani în care imperiul, deși încă puternic în primele secole ale Evului Mediu, intrase într-o fază de slăbire. Sursele arată că declinul armatei bizantine fusese agravat de decizii anterioare. În jurul anului 1053, Constantin IX desființase ceea ce istoricul bizantin Ioan Skylitzes numea „Armata Iberică”, formată din 50.000 de oameni. Contemporanii săi au socotit că astfel fuseseră lovite catastrofal apărările răsăritene ale imperiului.

Mai târziu, Constantin IX a încheiat un armistițiu cu selgiucizii, care a durat până în 1064. Atunci, o mare armată selgiucidă condusă de Alp Arslan a atacat thema Iberiei și a cucerit orașul Ani după un asediu de 25 de zile.

În 1068, Romanos al IV-lea Diogenes a ajuns la putere și a încercat să răspundă militar. A făcut două campanii importante împotriva selgiucizilor și a aliaților lor mirdasizi. În 1068 a recucerit Hierapolis și a urmărit armate turcomane care jefuiau Anatolia, dar cu succes limitat. În 1069 nu a obținut victoria decisivă pe care o căuta. În 1069 sau 1070, Manuel Komnenos a condus o expediție împotriva selgiucizilor: a dejucat un atac asupra Iconiumului, dar a fost înfrânt apoi la Sebasteia de Arisighi, cumnatul lui Alp Arslan. Acesta a trecut de partea bizantinilor și le-a oferit informații despre politica și tacticile selgiucide. Alp Arslan l-a trimis pe Afshin Bey să-l readucă, însă a fost refuzat la Chrysopolis și a răspuns jefuind mai multe orașe bizantine.

Între timp, Alp Arslan, după ce nu reușise să cucerească Edessa în urma unui asediu îndelungat, și-a îndreptat forțele spre Alep. Romanos a văzut în acest lucru o ocazie. A vrut să ducă o armată mare în Armenia pentru a recupera fortărețele pierdute înainte ca selgiucizii să poată reacționa.

Marșul spre răsărit

Expediția lui Romanos a fost mare, dar greoaie. Potrivit unei surse, împăratul se îndrepta spre răsărit, către lacul Van, în fruntea a o sută de mii de soldați. Sursa engleză oferă o imagine mai precisă asupra compoziției armatei și vorbește despre un total de aproximativ 40.000 de oameni. În jur de 5.000 erau trupe profesioniste din provinciile apusene și probabil cam tot atâția din provinciile răsăritene. Se adăugau unități regulate vechi ale armatei centrale, mercenari francezi și normanzi sub Roussel de Bailleul, mercenari turcici, uz și pecenegi, mercenari bulgari, infanterie sub ducele Antiohiei, contingente georgiene și armene și o parte a gărzii varege.

Un detaliu spune mult despre starea imperiului. Numărul trupelor provinciale scăzuse în anii dinaintea lui Romanos, pentru că guvernul mutase finanțarea spre mercenari, socotiți mai puțin periculoși politic și mai ușor de concediat după campanie.

Marșul prin Asia Mică a fost lung și dificil. Romanos și-a dus cu el un tren de bagaje luxos, lucru care nu i-a atras dragostea soldaților. Și populația locală a avut de suferit de pe urma jafurilor făcute de mercenarii săi francezi, pe care împăratul a fost obligat să-i concedieze. Oastea s-a odihnit la Sebasteia, pe râul Halys, și a ajuns la Theodosiopolis în iunie 1071. Unii generali au vrut să continue înaintarea în teritoriul selgiucid și să-l prindă pe Alp Arslan înainte să fie pregătit. Alții, între care Nicephorus Bryennius, au sugerat așteptarea și întărirea poziției. S-a hotărât continuarea marșului.

Drumul a trecut prin Khnus. Armata bizantină, îndreptată spre câmpia Malazgirtului, a ales ruta pârâului Kocasu pentru apă, iar din copacii din Khnus și împrejurimi au fost făcute sulițele ce urmau să fie folosite în luptă.

Romanos credea că Alp Arslan era departe sau că poate nici nu venea. De aceea a mers spre lacul Van, așteptând să recucerească repede Manzikertul și, dacă se putea, și fortăreața vecină Khliat. Numai că Alp Arslan era deja în zonă, cu aliați și cu 30.000 de călăreți din Alep și Mosul. Mai primise și întăriri de la emirul marwanid Nizam al-Din ibn Nasr al-Dawla, care trimisese o forță de luptători kurzi estimată la 10.000. Mai important, cercetașii lui Alp Arslan știau exact unde se află Romanos, în timp ce împăratul nu știa aproape nimic despre mișcările adversarului.

Aici s-a produs una dintre marile greșeli ale campaniei. Romanos i-a ordonat generalului Joseph Tarchaniotes să ia o parte din trupele regulate și garda varegă, împreună cu pecenegii și francezii, și să meargă spre Khliat. În același timp, împăratul și restul armatei au mers spre Manzikert. Forțele au fost astfel împărțite în două jumătăți de aproximativ 20.000 de oameni fiecare. Ce s-a întâmplat exact cu armata lui Tarchaniotes nu se știe. Sursele islamice spun că Alp Arslan a nimicit-o, sursele bizantine nu pomenesc de o astfel de confruntare, iar Attaleiates sugerează că Tarchaniotes a fugit la vederea sultanului selgiucid. Cert este că Romanos a rămas cu mai puțin de jumătate din cele 40.000 de trupe pe care plănuise să se sprijine.

Dealurile de la Manzikert

Alp Arslan nu a intrat în luptă orbește. În dimineața bătăliei și-a chemat armata și a ținut un discurs îmbrăcat într-o robă albă, asemănătoare unui giulgiu funerar islamic. Mesajul era limpede: era pregătit să moară în luptă.

Romanos, în schimb, continua fără să știe că pierduse efectiv jumătate din dispozitivul său. A ajuns la Manzikert și a cucerit cu ușurință cetatea la 23 august 1071. Selgiucizii au răspuns prin atacuri ale arcașilor călări. A doua zi, unele grupuri trimise după furaje, aflate sub Bryennios, au descoperit principala forță selgiucidă și au fost obligate să se retragă înapoi la Manzikert. Romanos l-a trimis pe generalul armean Basilakes cu o parte din cavalerie, pentru că nu credea că aceea era întreaga armată a lui Alp Arslan. Cavaleria a fost înfrântă, iar Basilakes a fost luat prizonier.

Împăratul și-a așezat atunci oastea în formație și a trimis aripa stângă sub Bryennios. Ea a fost aproape încercuită de turcii care se apropiau rapid și a fost silită să se retragă. Forțele selgiucide s-au ascuns apoi printre dealurile din apropiere pentru noapte, făcând aproape imposibil orice contraatac bizantin. În aceeași noapte, după cum arată și sursa românească, cavaleria ușoară a lui Alp Arslan a hărțuit fără încetare tabăra imperială. Spionii sultanului au luat legătura cu mercenarii pecenegi și turcomani din armata lui Romanos și i-au convins să treacă de partea selgiucidă.

Pe 25 august, unii dintre mercenarii turcici ai lui Romanos au intrat în contact cu rudele lor selgiucide și au dezertat. În aceeași zi, împăratul a respins un emisar de pace trimis de Alp Arslan. El voia să rezolve întrebarea răsăriteană și incursiunile și așezările turcice printr-o victorie militară hotărâtoare. Știa că ridicarea unei noi armate avea să fie dificilă și costisitoare. A încercat chiar să-l recheame pe Tarchaniotes și jumătatea de forță trimisă cu el, dar aceștia nu mai erau în zonă.

Ziua în care armata s-a rupt

Pe 26 august, armata bizantină s-a adunat pentru luptă. Aripa stângă era sub Bryennios, aripa dreaptă sub Theodore Alyates, centrul sub împărat. În spate, forțele de rezervă erau conduse de Andronikos Doukas, fiul rivalului lui Romanos, John Doukas. Sursele numesc aceasta o alegere nechibzuită, având în vedere loialitatea îndoielnică a familiei Doukas.

Selgiucizii s-au așezat într-o formație în semilună, la aproximativ patru kilometri depărtare. Arcașii lor călări i-au atacat pe bizantini pe măsură ce aceștia se apropiau, în timp ce centrul semilunii se retrăgea continuu, iar aripile încercau să învăluie trupele imperiale.

Bizantinii au înaintat totuși sub ploaia de săgeți și, spre sfârșitul după-amiezii, au ajuns chiar să captureze tabăra lui Alp Arslan. Numai că aripile armatei imperiale, acolo unde săgețile loveau mai greu, aproape se rupseseră deja. Unele unități încercau să-i oblige pe selgiucizi la o bătălie directă, dar cavaleria acestora se desprindea mereu din contact, după tactica caracteristică a războinicilor stepei, descrisă de surse ca tactică partă.

Cum selgiucizii evitau încăierarea decisivă, Romanos a fost obligat să ordone retragerea la căderea nopții. Atunci s-a produs dezastrul. Aripa dreaptă a înțeles greșit ordinul, iar Andronikos Doukas a ignorat în mod deliberat porunca împăratului de a acoperi retragerea armatei și s-a întors direct în tabăra bizantină de lângă Manzikert. Confuzia a devenit totală. Selgiucizii au profitat imediat și au atacat.

Aripa dreaptă bizantină a fost aproape pe loc zdrobită. O parte dintre oameni au crezut că fuseseră trădați fie de armeni, fie de auxiliarii turci ai armatei. Sursele nu sunt unanime asupra rolului armenilor: unele presupun că ei au fugit primii și au reușit să scape, altele spun că infanteria armeană a rezistat cu tărie și nu și-a părăsit împăratul, în timp ce auxiliarii turci au rămas loiali până la capăt. Aceleași surse notează că Romanos, văzând curajul infanteriștilor armeni, le-a arătat o mare prețuire și le-a promis răsplăți nemaiauzite. În cele din urmă, trupele personale ale împăratului și acești pedestrași armeni au suferit cele mai grele pierderi din armata bizantină.

Aripa stângă, sub Bryennios, a rezistat ceva mai mult, dar a fost și ea curând pusă pe fugă. Rămășițele centrului, împreună cu împăratul și garda varegă, au fost încercuite de selgiucizi. Romanos a fost rănit și luat prizonier. Mulți au scăpat de pe câmpul de luptă și au fost urmăriți toată noaptea, dar nu mai departe. Până dimineață, nucleul profesionist al armatei bizantine fusese distrus, în timp ce multe dintre trupele țărănești și unitățile de recrutare aflate sub comanda lui Andronikos fugiseră.

Totuși, pierderile nu par să fi fost pe măsura unei exterminări. Unele estimări moderne, reluate de surse, arată că bizantinii ar fi pierdut relativ puțin în termeni strict numerici, fiindcă multe unități au supraviețuit intacte și luptau din nou în alte locuri în câteva luni. O sursă spune chiar că unii istorici consideră că bizantinii au pierdut doar 10% din oameni în bătălie. Ceea ce a făcut din Manzikert un dezastru nu a fost simpla cifră a morților, ci ceea ce a urmat.

Împăratul prizonier

Când Romanos a fost adus înaintea lui Alp Arslan, sultanul a refuzat mai întâi să creadă că omul însângerat, zdrențăros și acoperit de praf era împăratul romanilor. După ce i-a fost confirmată identitatea, Alp Arslan și-a pus cizma pe gâtul împăratului și l-a silit să sărute pământul, gest simbolic al epocii. Apoi, potrivit sursei, l-a tratat cu multă bunătate și i-a oferit din nou termenii de pace pe care îi propusese și înainte de luptă.

Romanos a rămas prizonier o săptămână. În acest timp, sultanul i-a îngăduit să mănânce la masa sa, în timp ce se negociau concesiile. Antiohia, Edessa, Hierapolis și Manzikert urmau să fie cedate. Chiar și așa, nucleul vital al Anatoliei ar fi rămas neatins. Pentru răscumpărare, sultanul a cerut inițial 10 milioane de piese de aur, sumă pe care Romanos a socotit-o prea mare. Alp Arslan a redus atunci povara imediată la 1,5 milioane de piese de aur ca plată inițială, urmate de o sumă anuală de 360.000 de piese de aur. A fost pregătită și o alianță matrimonială între fiul lui Alp Arslan și fiica lui Romanos. La plecare, sultanul i-a dat împăratului multe daruri și o escortă de doi emiri și o sută de mameluci pe drumul spre Constantinopol.

Numai că adevărata primejdie nu mai era în tabăra selgiucidă. La întoarcere, Romanos și-a găsit domnia în mare primejdie. În pofida încercărilor de a strânge trupe loiale, a fost înfrânt de trei ori de familia Doukas, apoi detronat, orbit și exilat pe insula Proti. A murit curând din cauza unei infecții provocate de orbirea brutală. Ultima lui ieșire în inima Anatoliei, pe care încercase atât de mult să o apere, se încheiase într-o umilință publică.

După Manzikert

Manzikert a fost o catastrofă strategică pe termen lung pentru Bizanț, dar nu un măcel imediat în sensul în care au crezut istoricii mai vechi. Mulți prizonieri bizantini au fost eliberați mai târziu. Toți comandanții importanți de partea bizantină au supraviețuit și au reapărut în evenimentele următoare: Doukas, Tarchaneiotes, Bryennios, Theodore Alyates, de Bailleul și împăratul însuși. Selgiucizii nu i-au urmărit pe fugari la nesfârșit și nici nu au recucerit pe loc Manzikertul. Armata bizantină s-a regrupat și a mers spre Dokeia, unde i s-a alăturat și Romanos după eliberarea sa. Cea mai mare pierdere materială a fost trenul de bagaje fastuos al împăratului.

Dar bătălia a avut un efect adânc. Ea nu a schimbat direct balanța de putere dintre bizantini și selgiucizi. Războiul civil care a urmat în imperiu a făcut-o, în avantajul selgiucizilor. Andronikos Doukas s-a întors fără pierderi la Constantinopol, a condus o lovitură de stat împotriva lui Romanos și l-a proclamat basileu pe vărul său, Mihail al VII-lea. De aici înainte, imperiul a intrat într-o perioadă de conflicte interne și criză economică ce i-au slăbit grav capacitatea de a-și apăra granițele.

Consecința majoră s-a văzut în Anatolia. Înfrângerea și capturarea lui Romanos au subminat autoritatea bizantină în Anatolia și Armenia și au permis turcificarea treptată a Anatoliei. Mulți turci care mergeau spre apus în secolul al XI-lea au văzut victoria de la Manzikert ca pe o intrare în Asia Mică. A urmat deplasarea în masă a turcilor în Anatolia centrală. Până în 1080, turcii selgiucizi câștigaseră o suprafață de 78.000 de kilometri pătrați.

De aceea, pentru Bizanț, lovitura a fost mai mare decât simpla pierdere a unei bătălii. Themes, adică marile circumscripții militare și administrative ale Anatoliei, reprezentau inima imperiului. Sursele spun limpede că, în anii și deceniile următoare, Manzikert a ajuns să fie văzut ca ziua de la care a început declinul. Chiar dacă istoricii moderni atrag atenția că efectele nu au fost instantanee și că sursele târzii au exagerat numărul oștilor și al pierderilor, toți sunt de acord că înfrângerea a arătat că bizantinii nu erau invincibili și că instabilitatea politică produsă de ea a avut unde de șoc de lungă durată.

Au urmat lupte pentru tron, destinul tragic al lui Romanos și alte crize, între care și încercarea lui Roussel de Bailleul de a-și croi un regat independent în Galatia cu cei 3.000 de mercenari francezi, normanzi și germani ai săi. Imperiul a ajuns până acolo încât a apelat chiar la selgiucizi pentru a-l zdrobi. Toate acestea au creat un gol pe care turcii l-au umplut.

Au fost necesare trei decenii de lupte interne înainte ca Alexios I, între 1081 și 1118, să restabilească stabilitatea Bizanțului. Până atunci, efectele bătăliei se adânciseră deja. Dintr-un singur câmp de luptă, lângă Manzikert, s-a deschis un proces care a schimbat Anatolia și a restrâns grav puterea bizantină. De aceea, chiar și atunci când este descrisă astăzi mai sobru decât odinioară, bătălia rămâne un prag. Nu pentru că ar fi distrus imperiul într-o zi, ci pentru că a făcut posibil lanțul de evenimente pe care Bizanțul nu l-a mai putut controla.

La această bătălie au participat și românii balcanici, ca cetățeni ai Imperiului Roman, cu drepturi și obligații. Mențiunea rămâne una dintre punțile discrete prin care istoria de la Manzikert atinge și spațiul românesc.