Bătălia de la Kosovo Polje și schimbarea raportului de forțe în Balcani

În ziua de Sf. Vitus, la 15 iunie 1389, două armate s-au întâlnit la Câmpia Mierlei. Una era condusă de sultanul Murad I, venit spre Kosovo pe un drum ales cu grijă. Cealaltă se strânsese în jurul lui Lazar, care înțelesese că aici, la întretăierea drumurilor, se va decide mai mult decât o bătălie. Izvoarele sunt puține, adesea contradictorii, iar tocmai această lipsă de certitudine a făcut ca lupta de la Kosovo Polje să trăiască în același timp în istorie și în memorie.

Știm totuși destul cât să vedem miza. După înfrângeri suferite în fața sârbilor și bosniacilor, Murad a pornit din Philippoupolis spre Ihtiman, apoi pe la Velbužd și Kratovo, evitând drumul mai scurt care ducea direct spre pământurile lui Lazar. A ales Kosovo fiindcă de acolo putea lovi fie posesiunile lui Lazar, fie pe cele ale lui Vuk. Nu era doar o câmpie. Era una dintre marile intersecții ale Balcanilor. Cine stăpânea locul avea inițiativa.

Lazar a înțeles același lucru. Despre pregătirile sale se știu puține, dar se poate presupune că și-a adunat trupele lângă Niš, posibil pe malul drept al Moravei de Sud. Când a aflat încotro se mișcă Murad, a pornit și el, probabil prin Prokuplje, spre Kosovo. A ajuns la Câmpia Mierlei la scurt timp după sosirea otomanilor la Priština, pe 14 iunie. Câmpul de luptă fusese ales. Rămânea de văzut cine îl va putea ține.

Drumul spre câmpia hotărâtoare

Bătălia de la Kosovo a avut loc într-un moment în care amenințarea otomană devenise imposibil de ignorat. Sursele în limba engleză arată că, după declinul puterii centrale sârbe și după distrugerea unei mari părți a nobilimii în bătălia de la Maritsa, Lazar, stăpânul Moraviei sârbești și cel mai puternic dintre seniorii regionali ai vremii, a început pregătiri diplomatice și militare împotriva expansiunii otomane.

În fața lui se afla un adversar puternic, dar și atent. Primăvara anului 1389 l-a găsit pe Murad strângând oaste la Philippoupolis. De la Ihtiman, marșul său a continuat prin Velbužd și Kratovo, apoi prin Kumanovo, Preševo și Gnjilane spre Priština. Traseul era mai lung decât alternativa prin Sofia și valea Nișavei, dar avantajul strategic era evident: din Kosovo, armata otomană putea lovi în mai multe direcții. Aceasta este una dintre cheile bătăliei. Nu a fost o simplă ciocnire întâmplătoare, ci confruntarea căutată într-un loc a cărui importanță strategică era recunoscută de ambele părți.

Despre armate, sursele sunt prudente. Tocmai aici se vede cât de greu este de reconstruit evenimentul. Nu există informații sigure despre mărimea lor, iar izvoarele târzii exagerează adesea cifrele. Totuși, cercetarea istoriografică a reținut câteva estimări plauzibile. Armata lui Murad ar fi numărat între 27.000 și 40.000 de oameni. Estimarea de 40.000 include 5.000 de ieniceri, 2.500 de soldați din garda de cavalerie a sultanului, 6.000 de spahii, 20.000 de azapi și akîngii și 8.000 de oșteni ai vasalilor săi. De partea cealaltă, Lazar ar fi avut între 12.000 și 30.000 de oameni; o estimare de 25.000 îi împarte în jur de 15.000 sub comanda lui Lazar, 5.000 ai lui Vuk și aproximativ tot atâția ai lui Vlatko. Câteva mii formau cavaleria, dar probabil doar câteva sute aveau armuri complete.

Din aceste date se desprinde un lucru limpede: bătălia a fost una dintre cele mai mari ale Evului Mediu târziu. Mai reiese ceva. Niciuna dintre armate nu era omogenă. Sârbii erau sprijiniți de contingente venite din Bosnia, iar sursele românești amintesc și prezența banului croat Ivan Paližna cu o mică oaste, probabil în cadrul contingentului bosniac. De partea otomană, între susținători se afla și boierul sârb Konstantin Dejanović. Sursele în limba engleză subliniază și ele caracterul de coaliție: armata lui Lazar era alcătuită în principal din propriile sale trupe, din contingentul lui Vuk Branković și din forțele trimise de regele Tvrtko I al Bosniei, comandate de Vlatko Vuković. Tocmai această compoziție i-a făcut pe unii istorici să descrie cele două tabere drept coaliții.

Două armate, o singură șansă

Dispunerea de luptă a fost clară. În centrul armatei otomane se afla Murad. Baiazid comanda flancul drept, iar Yakub pe cel stâng. În jur de 1.000 de arcași stăteau în prima linie a flancurilor, urmați de azapi și apoi de akîngii. În centrul primei linii erau ienicerii. În spatele lor se afla sultanul, înconjurat de garda călare. Mai în spate venea logistica, păzită de puțini soldați. Sursele în limba engleză adaugă că european troops se aflau pe dreapta sub Baiazid și comandantul Evrenoz, iar pe stânga trupele anatoliene conduse de Yakub. Unele izvoare otomane susțin că în față au fost puși și cămile, pentru a speria cavaleria sârbă.

De partea cealaltă, Lazar ocupa centrul, Vuk flancul drept, iar Vlatko pe cel stâng. În fața armatei sârbe se afla cavaleria, cu infanteria în spate. Distribuția era paralelă cu cea a otomanilor, însă nu perfect simetrică, pentru că centrul sârbesc se suprapunea peste cel turcesc. Sursele în engleză precizează că pe aripi se aflau și elemente de cavalerie ușoară înarmată cu arcuri, iar aripa stângă condusă de Vuković cuprindea și contingentele străine.

Tabloul acesta spune mult despre planul fiecărei părți. Sârbii mizau pe șocul cavaleriei. Otomanii își așezaseră apărarea în adâncime și își păstraseră resurse pentru reacție. O armată încerca să rupă frontul. Cealaltă încerca să absoarbă lovitura și să întoarcă bătălia.

Prima șarjă

Lupta a început cu tirul arcașilor turci asupra cavaleriei sârbe. A urmat atacul. În formație de pană, cavaleria sârbă a izbutit să pătrundă prin flancul stâng al otomanilor, dar nu a avut același succes în centru și pe dreapta. Chiar și acolo unde atacul a împins linia otomană înapoi, flancul stâng al turcilor nu a fost zdrobit, ci doar împins.

Acesta a fost momentul de avantaj al sârbilor. Prima lor șarjă a făcut ravagii în aripa comandată de Yakub Celebi. În centru, trupele creștine au reușit să împingă înapoi forțele otomane. Pe flancul unde se afla Baiazid, rezistența a fost mai dură. Sursele în limba engleză arată că aripa sa a ținut cu greu piept bosniacilor lui Vlatko Vuković, care au provocat pierderi grele otomanilor.

Dar prima lovitură nu a fost de ajuns. Când șarja cavaleriei s-a încheiat, cavaleria ușoară și infanteria ușoară otomană au contraatacat. În acel punct, armura grea a sârbilor a devenit un handicap. Bătălia se schimba. O forță construită pentru impactul inițial trebuia acum să reziste într-o luptă prelungită.

Moartea sultanului

În mijlocul acestei lupte s-a petrecut episodul care a făcut din Kosovo Polje un eveniment unic: moartea unui sultan otoman pe câmpul de bătălie. Sursele sunt de acord asupra faptului, dar nu și asupra desfășurării exacte. Asasinarea lui Murad este atribuită lui Miloš Obilić.

O versiune, sprijinită de mai multe documente istorice turcești, spune că Obilić s-a prefăcut mort și l-a ucis pe sultan în timp ce acesta mergea pe câmpul de luptă după bătălie. O altă variantă, din cronicile sârbești, afirmă că a ajuns în tabăra otomană sub pretextul că este dezertor. A fost adus înaintea lui Murad și l-a lovit cu un pumnal. Potrivit relatării românești, niște ceauși ar fi încercat să-l oprească în timp ce se apropia, dar sultanul le-a ordonat să-l lase să vină mai aproape, fără să-i ghicească intențiile.

Sursele în limba engleză păstrează aceeași nesiguranță și asupra momentului. Unele sugerează că uciderea lui Murad s-a petrecut după ce bătălia se întorsese împotriva sârbilor ori imediat după luptă. Altele o plasează mai devreme, ca un gest prin care Miloș încerca să-și dovedească loialitatea față de Lazar, după ce fusese acuzat de trădare. O relatare foarte timpurie amintește chiar de doisprezece nobili sârbi care au spart liniile otomane, iar răspunsul florentin din 20 octombrie 1389, trimis lui Tvrtko, vorbește despre unul dintre acești doisprezece care a ajuns până la Murad.

Fortunate, most fortunate are those hands of the twelve loyal lords who, having opened their way with the sword and having penetrated the enemy lines and the circle of chained camels, heroically reached the tent of Murat himself. Fortunate above all is that one who so forcefully killed such a strong vojvoda by stabbing him with a sword in the throat and belly. And blessed are all those who gave their lives and blood through the glorious manner of martyrdom as victims of the dead leader over his ugly corpse.

Dincolo de variante, un fapt rămâne solid: bătălia de la Kosovo a fost singura dată în istorie când un sultan otoman a fost ucis în luptă.

Contraatacul lui Baiazid

Moartea lui Murad nu a adus victoria taberei lui Lazar. Dimpotrivă, în cursul zilei, inițiativa s-a mutat. Otomanii au lansat un contraatac condus de Baiazid. Acesta a împins înapoi forțele balcanice și a decimat armata sârbilor. Lazar a fost ucis, împreună cu cea mai mare parte a boierimii sârbești. Sursele în limba engleză spun că ambele armate au fost practic nimicite și că rămășițele lor s-au retras de pe câmpul de luptă.

Despre Vuk Branković, izvoarele și tradițiile s-au despărțit. Potrivit faptelor istorice, el a văzut că nu mai exista speranță de victorie și s-a retras pentru a salva cât mai mulți oameni, după capturarea lui Lazar. Mai târziu, tradiția orală l-a transformat într-un trădător, însă aceea este o construcție ulterioară, nu un fapt sigur al bătăliei. La un moment dat după retragerea lui Branković, forțele bosniace și sârbe rămase au părăsit câmpul, considerând că victoria nu mai era posibilă.

După bătălie, Baiazid a devenit sultan. Și-a câștigat porecla „Fulgerul” datorită calităților arătate în conducerea contraatacului decisiv. Istoricii adaugă un detaliu rece și grăitor pentru logica puterii din acea lume: aflând de moartea tatălui său, Baiazid l-a ucis pe fratele său mai mic, Yakub Çelebi, devenind astfel unicul moștenitor al tronului otoman.

O victorie neclară, o schimbare limpede

Rezultatul imediat al bătăliei a rămas neclar. Aici izvoarele insistă asupra ambiguității. Otomanii au împins înapoi forțele sârbești, dar nu au avansat imediat pentru a cuceri Kosovo. S-au retras, din cauza morții lui Murad și a nevoii noului sultan de a merge în capitală pentru încoronare. De cealaltă parte, unii nobili sârbi au început după bătălie să plătească tribut și să furnizeze soldați turcilor, iar alții nu. De aceea, victoria ori înfrângerea turcilor nu este limpede în termenii cei mai simpli.

Și totuși, în istorie contează nu doar cine a rămas pe câmp, ci cine a rămas cu resurse pentru ziua următoare. Aici urmările sunt mult mai clare. Pierderile sârbești au fost imense. Sursele în limba engleză spun direct că puterea de luptă a sârbilor a fost secătuită și că nu mai aveau capacitatea de a ridica armate mari împotriva viitoarelor campanii otomane, în timp ce otomanii puteau conta pe rezerve noi din Anatolia. Acesta este adevăratul sens al Kosovo Polje. Chiar dacă deznodământul imediat a fost învăluit în incertitudine, inițiativa strategică a trecut la otomani.

Consecințele s-au văzut repede. Ungaria a încercat să exploateze efectele bătăliei și să se extindă în nordul Serbiei, în timp ce otomanii și-au reluat campania în sudul Serbiei încă din 1390-1391. În interiorul lumii sârbești, clasa feudală s-a împărțit în două orientări: una nordică, favorabilă unei politici de conciliere cu otomanii pentru apărarea pământurilor împotriva Ungariei, și una sudică, înclinată spre o politică pro-ungară, fiind amenințată direct de expansiunea otomană. Unele căpetenii au continuat lupta, altele au fost integrate în ierarhia feudală otomană. Principatele sârbe care nu erau deja vasale au devenit astfel, în anii următori.

Lucrările de specialitate rezumă această evoluție într-o formulare severă: în cele din urmă, bătălia a dus la căderea Serbiei ca stat suveran. Analizele istorice mută accentul pe proces și arată că principatele sârbe au devenit vasale în anii următori, iar mai târziu, prin campaniile care au urmat, Serbia a devenit formal provincie otomană. Între cele două formulări nu există o contradicție de fond. Amândouă spun același lucru: după Kosovo, raportul de forțe nu a mai putut fi refăcut în favoarea sârbilor.

Din bătălie în mit

Dacă istoria militară a bătăliei este greu de reconstituit, viața ei în memorie este mult mai bine văzută. Mitologizarea a început la scurt timp după eveniment. Legenda nu s-a fixat imediat într-o singură formă, ci a evoluat din versiuni diferite. În folclorul sârb, a devenit un nucleu de poezie epică și de tradiție literară. În secolul al XIX-lea, Vuk Karadžić a adunat poemele epice legate de Kosovo și a publicat ceea ce este numit „ciclul Kosovo”, versiunea finală a transformării mitului.

Narațiunea modernă a legendei s-a organizat în jurul a trei motive principale: sacrificiul, trădarea și eroismul. Acestea sunt ilustrate prin alegerea de către Lazar a unei „împărății cerești” în locul uneia „pământești”, prin presupusa dezertare a lui Vuk Branković și prin uciderea lui Murad de către Miloș Obilić. Sursele în limba engleză atrag însă atenția că multe dintre elementele considerate mai târziu esențiale pentru tradiția sârbă au intrat în corpusul despre Kosovo cu puțin timp înainte ca folcloriștii secolului al XIX-lea să le consemneze.

Mai mult, în istoriografia sârbă, contextul politic complicat de dinaintea bătăliei a fost adesea simplificat până la a deveni o confruntare între creștinism și islam. Dar chiar aceeași sursă arată că percepțiile asupra Kosovo s-au schimbat în timp și au căpătat noi sensuri în epoca ascensiunii naționalismului sârb din secolul al XIX-lea. Bătălia a ajuns să fie privită ca deosebit de importantă pentru istoria, tradiția și identitatea națională sârbă.

Ziua bătăliei, Vidovdan, celebrată pe 28 iunie după calendarul gregorian în secolele XX și XXI, a devenit ea însăși parte a acestei memorii. Istoricii arată limpede că Bătălia de la Kosovo este privită până astăzi ca un moment de referință pentru identitatea națională a sârbilor și că a fost evocată de câteva ori în timpul Războiului din Kosovo. Aici se vede cel mai bine forța durabilă a evenimentului. O luptă al cărei rezultat militar rămâne discutat a lăsat, totuși, una dintre cele mai puternice amprente politice și simbolice din istoria regiunii.

Aceasta este adevărata moștenire a lui Kosovo Polje. Pe câmpie, în 1389, ambele armate au fost sfărâmate și ambii conducători au murit. În anii care au urmat, însă, numai una dintre părți a putut să revină cu forțe noi. De aici începe schimbarea. Iar din această schimbare s-a născut și povestea, una care a depășit de mult hotarele unei singure zile de luptă.