Bătălia de la Actium și momentul în care Roma a trecut spre imperiu

În dimineața zilei de 2 septembrie 31 î.Hr., la intrarea în Golful Actium, două flote s-au privit dincolo de strâmtoare. Una încerca să iasă în larg, spre Marea Adriatică. Cealaltă aștepta. În spatele acelor nave nu se afla doar soarta unei campanii, ci viitorul Romei. De o parte era Marcus Antonius, aliat cu Cleopatra. De cealaltă, Octavian, sprijinit de o mare parte din Senatul roman și avându-l alături pe unul dintre cei mai capabili comandanți de pe mare, Marcus Vipsanius Agrippa. Bătălia care a urmat a fost una dintre cele mai mari confruntări navale ale antichității. Iar urmările ei au fost decisive: sfârșitul republicii romane și începuturile Imperiului Roman.

Actium nu a fost o luptă ivită din senin. A fost punctul culminant al unei rivalități care crescuse mai bine de un deceniu. După moartea lui Iulius Caesar, în anul 44 î.Hr., puterea la Roma a fost împărțită prin al doilea triumvirat, format din Marcus Antonius, Octavian Augustus și M. Aemilianus Lepidus. În această înțelegere, Marcus Antonius primea Orientul, Octavian Augustus lua Occidentul, iar Lepidus administra Africa. Formula părea să țină în echilibru lumea romană. Dar echilibrul s-a rupt repede.

După Caesar, un echilibru care nu putea dura

Într-o primă fază, Octavian l-a eliminat pe Lepidus. În același timp, Marcus Antonius s-a aliat cu Cleopatra, regina Egiptului. Din acel moment, conflictul dintre cei doi mari moștenitori politici ai lumii lui Caesar a devenit inevitabil. În anul 33 î.Hr. a izbucnit războiul civil: Octavian Augustus era sprijinit de Senatul Roman, Marcus Antonius de Cleopatra, cu care era și căsătorit.

Ruptura a devenit atât de adâncă, deoarece Octavian și majoritatea Senatului au început să-l privească pe Antonius ca pe omul unui proiect separatist, care amenința unitatea lumii romane. Faptul că Antonius părăsise legătura sa cu Octavia Minor, sora lui Octavian, și se mutase în Egipt, alături de Cleopatra, a adâncit suspiciunea. În ochii adversarilor săi de la Roma, el risca să apară ca un conducător orientat spre Alexandria, nu spre centrul politic tradițional al republicii.

În anii dinaintea bătăliei, tensiunea s-a transformat într-o confruntare politică deschisă. Când al doilea triumvirat a expirat formal la sfârșitul anului 33 î.Hr., neîncrederea dintre cei doi a ieșit la suprafață fără ocolișuri. Antonius și Octavian își reproșau reciproc abuzuri, uzurpări și încălcări ale înțelegerilor. În anul 32 î.Hr., o parte a Senatului și ambii consuli s-au aliat cu Antonius. Dar Octavian a reușit să întoarcă starea de spirit de la Roma și să obțină proclamarea războiului împotriva Cleopatrei. Toată lumea înțelegea însă că ținta reală era și Marcus Antonius, chiar dacă numele său nu era rostit în declarația formală.

De aici înainte, războiul nu mai putea fi evitat. Era o luptă pentru controlul Romei și al stăpânirilor ei.

Marea, proviziile și capcana de la Actium

În anul 31 î.Hr., fiecare tabără avea nevoie de superioritate navală. Pentru Octavian, miza era să primească provizii și întăriri din Italia. Pentru adversarul său, controlul mării era esențial dacă voia să traverseze Marea Adriatică și să invadeze Italia. Când Senatul Roman declarase război Egiptului, marea devenise cheia întregii campanii.

La începutul acelui an, Antonius și Cleopatra erau staționați temporar în Grecia. Marcus Antonius dispunea de 500 de nave și 70.000 de infanteriști și își făcuse tabăra la Actium. Octavian, cu 400 de nave și 80.000 de infanteriști, a venit din nord și a ocupat Patrae și Corinth. Cu ajutorul lui Agrippa, el a reușit să taie comunicațiile lui Antonius spre sud, către Egipt, prin Pelopones. În versiunea românească a sursei, situația este rezumată direct: Marcus Antonius, care își stabilise cartierul general în Pelopones, pierdea treptat legătura cu provinciile din Orient din cauza blocadei puse la cale de Octavian Augustus și de Agrippa.

Presiunea era mare. Agrippa lovise orașe de pe coastele Greciei, tăiase rutele de aprovizionare și hărțuise constant adversarul pe mare și pe uscat. Antonius era prins pe uscat și pe mare. În tabăra sa apăruseră dezertări, iar boala făcuse ravagii. O epidemie de malarie slăbise echipajele. O parte dintre soldații lui au dezertat sau au fugit de partea lui Octavian. În același timp, forțele lui Octavian deveniseră suficient de încrezătoare pentru a se pregăti de bătălie.

În acest impas, Marcus Antonius și Cleopatra aveau două variante. Prima: abandonarea flotei și căutarea unui refugiu în Macedonia, unde existau alți aliați ai lui Antonius. A doua: strângerea vaselor de război rămase și încercarea unui atac pe mare, urmată de adunarea unei alte armate în Egipt. Antonius a ales a doua cale, sperând să obțină un rezultat favorabil. Decizia aceasta a împins totul spre ciocnirea de la Actium.

Două flote, două stiluri de luptă

În dimineața de 2 septembrie, cele două flote s-au întâlnit în afara Golfului Actium. Antonius a ieșit prin strâmtori spre marea deschisă. Flota sa avea 250 de galere mai mari, iar în relatarea românească apare cifra de 230 de nave conduse pentru a ieși în Marea Adriatică. Octavian avea 400 de galere și aștepta dincolo de strâmtori. Comanda efectivă pe mare era în mâinile lui Agrippa, aflat pe aripa stângă a flotei lui Octavian; în centru se afla Lucius Arruntius, iar pe dreapta Marcus Lurius.

Flota lui Antonius era impresionantă prin masivitate. Corăbiile sale erau, în marea lor majoritate, mari, cu 6 niveluri, iar unele aveau 9 sau 10 niveluri. Sursele le descriu ca adevărate fortărețe plutitoare, cu turnuri la pupa și la prora pentru arcași. Nava personală a lui Antonius, la fel ca ale amiralilor săi, era o „zece”. Aceste vase puteau transporta numeroși luptători, arcași și chiar piese de artilerie. Erau puternice, greu de abordat în lupta apropiată și capabile să lovească de sus navele mai mici.

Dar forța lor era și slăbiciunea lor. Din cauza dimensiunilor, erau mai puțin manevrabile. Odată izolate de restul flotei, puteau fi atacate mai ușor. Mai grav, multe erau subechipate. Lipsa vâslașilor, provocată și de epidemia de malarie, reducea tocmai capacitatea de mișcare a unor nave care depindeau de coordonarea perfectă a echipajelor. Moralul oamenilor era scăzut și din cauza tăierii liniilor de aprovizionare.

De cealaltă parte, flota lui Octavian era în mare parte alcătuită din nave mai mici, descrise drept vase „liburniene”. Mai ușoare, mai manevrabile, ele puteau veni aproape, lovi echipajele de pe punte cu săgeți și proiectile și apoi se puteau retrage. Echipajele lui Octavian erau mai bine antrenate, bine hrănite și odihnite. Octavian voia o bătălie pe mare și încerca, în același timp, să evite o confruntare decisivă pe uscat. Înainte de luptă, unul dintre generalii lui Antonius, Quintus Dellius, a trecut de partea lui Octavian și a adus cu el planurile de bătălie ale adversarului.

Raportul de forțe nu se reducea, așadar, la numărul de nave. Era opoziția dintre greutate și mobilitate, dintre nave puternice dar greoaie și o flotă mai flexibilă, condusă de un comandant experimentat.

Ieșirea din strâmtoare

Înaintea luptei, Octavian se gândise dacă să-l lase pe Antonius să plece și să-l atace mai târziu. Agrippa l-a convins să dea bătălia. La 1 septembrie, Octavian și-a pregătit flota pentru confruntare. A doua zi, vremea a fost umedă și marea agitată. Când s-a dat semnalul, flota lui Antonius a început să iasă din strâmtori și să se așeze în linie.

Antonius voia să rupă blocada. În relatarea engleză, ieșirea în larg apare ca o încercare disperată de a se elibera din încercuirea navală. În relatarea românească, tactica sa este explicată și printr-o nevoie precisă: pentru Marcus Antonius și pentru Cleopatra era vital ca ambarcațiunea care transporta cuferele cu fondurile de război și nava comandant a Cleopatrei să scape nevătămate. De aceea erau escortate de nave de luptă.

Tactica atribuită lui Marcus Antonius era aceea de a ordona aripilor dreaptă și stângă, conduse de Lucius Gellius Publicola și Gaius Sosius, să se îndepărteze de centru, obligând astfel inamicul să le urmeze și deschizând calea pentru fuga Cleopatrei. Istoricii oferă și o altă reconstrucție a desfășurării, în care flota Cleopatrei, aflată în spate, s-a retras în marea deschisă fără să intre în luptă, iar Antonius, crezând că totul era pierdut, a urmat escadra care fugea. O altă interpretare prezentată de lucrările de specialitate vede chiar o manevră prin care Antonius și Cleopatra ar fi încercat să treacă printr-o breșă și să scape, abandonând grosul forței lor.

Ceea ce rămâne sigur în toate versiunile este nucleul aceluiași fapt: ieșirea din strâmtoare s-a transformat într-o luptă de uzură, iar în mijlocul acestei lupte Cleopatra a reușit să se retragă spre larg, în timp ce Antonius a părăsit confruntarea pentru a o urma.

Clipa în care lupta s-a rupt

Lupta a durat ore întregi și a rămas multă vreme fără un rezultat decisiv. Octavian a ezitat scurt, apoi a ordonat navelor sale să vireze spre dreapta și să depășească vasele adverse. Temându-se de încercuire, Antonius a fost silit să dea ordinul de atac. Bătălia s-a întins pe tot parcursul după-amiezii.

În relatarea românească, partea pe care acționa Agrippa a fost cea în care soarta luptei s-a decis mai repede. Lucius Gellius Publicola a fost înfrânt. Antonius intrase deja în confruntarea de pe cealaltă parte, iar intervenția lui Agrippa a hotărât deznodământul. Cu nava sa prinsă în încleștare, Antonius a fugit pe un alt vas pentru a ajunge la corabia Cleopatrei. Deși urmărit, a ajuns cu bine la ea.

Relatarea engleză adaugă imagini precise ale destrămării. După retragerea escadrei Cleopatrei, panica s-a răspândit repede. Pretutindeni se desfăceau pânze, iar turnurile și alte echipamente grele de luptă erau aruncate peste bord. Unele nave au continuat să lupte până târziu în noapte, când multe ardeau. Antonius a incendiat corăbiile pe care nu le mai putea folosi și a strâns restul cât mai aproape unele de altele. Dar tactica de lovire frontală pentru care fuseseră concepute marile sale nave devenise imposibilă, mai ales după pierderea sau slăbirea vâslașilor. Cei rămași în urmă au fost capturați ori scufundați.

Victoria a revenit lui Octavian Augustus. Chiar și așa, Marcus Antonius a reușit să salveze mai mult de 70 de vase. A fost o salvare parțială, nu o întoarcere a sorții. În realitate, la Actium, puterea sa de a continua războiul a fost frântă.

După mare, prăbușirea

Consecințele au fost imediate. Datorită acestei bătălii, Marcus Antonius a pierdut orice șansă de a mai câștiga confruntarea cu Octavian Augustus. Armata sa aflată în Grecia, care trebuia să se retragă spre Macedonia, a negociat predarea. Loialitatea față de comandant nu mai era atât de puternică. După încheierea luptei, tabăra lui Antonius a fost ocupată, iar războiul a luat sfârșit.

Pe termen mai lung, urmările au fost și mai grele. Octavian i-a urmărit pe Antonius și Cleopatra și le-a înfrânt forțele la Alexandria, la 1 august 30 î.Hr. După aceea, Marcus Antonius și Cleopatra s-au sinucis. În plan politic, victoria i-a permis lui Octavian să-și consolideze puterea asupra Romei și a stăpânirilor ei. Mai târziu, el a adoptat titlul de Princeps, „primul cetățean”, iar în 27 î.Hr. Senatul Roman i-a acordat titlul de Augustus. Acesta este numele sub care a rămas cunoscut.

Istoricii văd în această consolidare de putere sfârșitul republicii romane și începutul Imperiului Roman. Exact aceasta este și semnificația care este surprinsă, pe scurt: Bătălia de la Actium a marcat sfârșitul republicii romane și începuturile Imperiului Roman. După Actium, Octavian a ajuns să controleze întreaga putere la Roma.

Victoria a avut și o dimensiune simbolică. După moartea Cleopatrei, Egiptul a fost cucerit de romani și transformat în provincie romană. În 29 î.Hr., pentru a comemora victoria, Octavian a întemeiat în apropiere orașul Nicopolis, „orașul victoriei”, pe promontoriul cel mai sudic al Epirului, în fața Actiumului, la gura Golfului Ambracian. A ridicat și monumente în jurul câmpului de luptă și al locurilor de tabără. Pe un deal la nord de noul oraș, acolo unde își așezase tabăra în timpul războiului, a construit un memorial dedicat lui Neptun, lui Marte și lui Apollo, cunoscut pentru expunerea berbecilor de bronz luați de pe navele capturate. La capul Actium a ridicat un alt trofeu, format din dedicarea unui set întreg de zece nave de război capturate de la dușman.

Asta a rămas, în fond, după ziua de 2 septembrie 31 î.Hr.: nu doar imaginea unei mari bătălii navale, ci momentul în care un război civil a hotărât forma viitorului roman. La Actium s-a decis cine avea să stăpânească Roma. Odată cu victoria lui Octavian, s-a decis și că vechea republică intrase în ultimul ei capitol.