Bar Kohba și ultima speranță a unei Iudei independente

În anul 132, într-o provincie pe care războiul o lăsase deja în ruină, un om a reușit ceea ce părea aproape imposibil: să transforme o revoltă într-o stăpânire de sine stătătoare. Șimon Bar Kohba, numit și Simon Ben Kosiba, s-a ridicat împotriva Imperiului Roman și, pentru o vreme, a făcut mai mult decât să reziste. A pus bazele unei noi entități statale evreiești și a condus-o cu titlul de Nassí, adică „prinț” sau „conducător”.

Tocmai aici stă miza numelui său în istorie. Nu este vorba doar despre un șef de răscoală, ci despre omul sub care o revoltă a părut, pentru scurt timp, începutul unei ere noi. Pentru mulți evrei ai vremii, acei ani au fost priviți ca începutul epocii mesianice proorocite. Dar între speranță și ruină n-a fost decât un drum foarte scurt. Statul răsculaților a durat puțin, iar în 135 romanii l-au recucerit.

Numele care spune o poveste

Chiar și numele lui Bar Kohba poartă urmele acestei răsturnări de destin. Sursele creștine l-au făcut cunoscut sub forma Bar Kohba. Eusebiu din Cezareea îl menționează astfel, iar tradiția a fixat numele. În sursele evreiești vechi apare însă altfel: Ben Kosva sau Ben Koziva. Descoperirile arheologice din Deșertul Iudeei, mai ales scrisorile găsite în peștera cu scrisori de la Nahal Hever, au adus o lumină nouă. În ele, numele apare semnat ca Shimon Bar Kosva sau Ben Kosva. O scrisoare în limba greacă sprijină pronunția Ben Kosiva.

În unele epistole, numele este însoțit și de titlul adoptat de el: Nessí Israel, adică „prinț” sau „conducător al Israelului”. Numele său figurează și pe greutăți de plumb emise în vremea revoltei. Aceste urme nu spun totul despre omul Bar Kohba, dar arată limpede că el nu a rămas doar o figură a tradiției. A existat și în documentele timpului său, în acte de administrare, în înscrisuri și în însemne de autoritate.

Forma Bar Kohba are o încărcătură aparte. În arameică, ea înseamnă „Fiul stelei” și a fost pusă în legătură cu versetul biblic „O stea a coborât din Iacob”, căruia tradiția iudaică îi atribuia un mesaj mesianic. În acei ani, această asociere nu era una minoră. Ea așeza răscoala într-un orizont de așteptare religioasă și politică deopotrivă.

După înfrângere, tonul s-a schimbat. Literatura rabinică de după prăbușirea răscoalei i-a atașat numelui o conotație negativă și a deformat forma Bar Kosva sau Bar Kosiva în Bar Koziva, „Fiul minciunii”. Numele devine astfel o judecată. Cât timp lupta părea să deschidă viitorul, el putea fi „Fiul stelei”. După catastrofă, aceeași tradiție a putut vedea în el semnul unei amăgiri.

Nici originea numelui Kosva sau Kosiva nu este sigură. Ipotezele amintite de surse merg în mai multe direcții: ar putea fi numele tatălui său, poate al mamei sale, o poreclă sau numele unui loc. O ipoteză socotită mai verosimilă este aceea a unei localități, Kozeva, amintită în „Cronici” ca făcând parte din teritoriul atribuit tribului Iuda.

O țară în ruină, o nouă răscoală

Răscoala lui Bar Kohba nu a izbucnit într-o lume liniștită. Primul război iudeo-roman din 66-73 lăsase populația și țara în paragină. Tocmai de aceea, apariția unei noi revolte spune cât de adâncă era tensiunea. Potrivit surselor, o serie de legi adoptate de împărații romani au alimentat această nouă izbucnire.

Historia Augusta notează că împăratul Adrian a interzis evreilor să-și circumcidă copiii. Alte surse rabinice amintesc că autoritățile romane au interzis evreilor să numească judecători din rândurile lor în litigii de despăgubiri și amenzi. Din asemenea măsuri se vede felul în care puterea romană atingea viața comunității în puncte sensibile, nu doar politic, ci și religios și juridic.

După Cronica lui Eusebiu, răscoala a izbucnit în anul 16 al domniei lui Adrian, în timpul guvernatorului Quintus Tinerius Rufus. Împăratul a trimis o armată ca să zdrobească rezistența. În fața ei se afla însă un adversar capabil să impună disciplină. Bar Kohba, aflat în fruntea insurgenților, îi pedepsea pe evreii care refuzau să se alăture răscoalei. Formula aceasta, păstrată de surse, arată severitatea conducerii sale. Unitatea de care avea nevoie războiul nu era lăsată la voia întâmplării.

Războiul a durat cam doi ani și jumătate, cu excepția asediului Betarului, care s-a prelungit încă un an. În acest timp, Adrian a interzis evreilor accesul la Ierusalim și a hotărât ca în locul vechiului oraș să fie zidit un nou oraș roman, Aelia Capitolina, numit după Aelius Hadrianus. Gestul avea o greutate simbolică uriașă. În centrul conflictului nu stătea doar controlul unui teritoriu, ci și redefinirea locului însuși.

Trei ani și jumătate de stat

Faptul cel mai remarcabil al răscoalei este acesta: ea nu a rămas doar o mișcare de gherilă. Potrivit surselor, în condițiile războiului s-a constituit o entitate statală independentă care s-a menținut vreme de trei ani și jumătate. Bar Kohba a condus-o ca Nassí. În jurul acestui titlu se vede limpede ambiția politică a mișcării. Nu era doar împotrivire, ci încercarea de a ridica o autoritate proprie.

Pentru mulți dintre evreii timpului, momentul a fost privit ca începutul erei mesianice. În sursa engleză se arată că unii învățați rabinici l-au socotit pe Bar Kohba drept Mesia cel mult așteptat. Tradiția despre legătura numelui său cu „steaua” se potrivește acestui orizont de așteptare. Un război de eliberare, o conducere recunoscută, semne de autoritate și o stăpânire efectivă a unei țări pentru câțiva ani: toate acestea puteau părea împlinirea unei promisiuni.

Și totuși, succesul acesta a fost scurt. Entuziasmul a avut o limită pe care nimeni nu o putea ocoli: puterea Romei. Chiar dacă sursele care povestesc desfășurarea răscoalei sunt răzlețe și fragmentare, ele păstrează limpede contrastul dintre început și sfârșit. La început, romanii au întâmpinat mari dificultăți. De data aceasta se aflau în fața unei forțe evreiești unite, spre deosebire de prima mare revoltă, când răsculații fuseseră divizați.

Este un detaliu esențial. Prima dată, după mărturia lui Josephus Flavius, trei oștiri evreiești se luptaseră între ele pentru controlul Muntelui Templului, chiar după ce romanii străpunseseră zidurile cetății și înaintau spre centru. Acum, sursele insistă tocmai asupra contrariului: unitatea a făcut din răscoala lui Bar Kohba un adversar mult mai primejdios.

Când Roma a schimbat tactica

Primele dificultăți ale romanilor au avut un preț. Fiind inferiori numeric și după ce au suferit pierderi grele, ei au schimbat tactica. Au adoptat tactica pământului pârjolit. Formula este seacă, dar spune mult. Nu era vorba doar de bătălii câștigate sau pierdute, ci de distrugerea sistematică a resurselor care susțineau rezistența. Populația evreiască a fost astfel redusă și demoralizată, iar voința de a continua războiul a fost zdruncinată treptat.

Aici se vede de ce o revoltă care pornise atât de puternic a ajuns să se frângă. Un stat născut din război trăia prin susținerea unei populații și prin capacitatea de a ține piept unei mașini imperiale. Când Roma a transformat conflictul într-o uzură totală, succesul militar inițial al răsculaților nu a mai fost de ajuns.

În faza finală, Bar Kohba s-a refugiat în fortăreața Betar. Acolo s-a concentrat ultima rezistență. Romanii au cucerit cetatea după asediu. Tradiția talmudică a păstrat imaginea unei catastrofe totale. Shimon ben Gamliel afirmă, în tratatul Taanit 4:5, că toți apărătorii cetății, în afară de el însuși, au fost uciși. În Eikha Rabba 2:5, rabbi Yohanan amintește că pe o stâncă din cetate s-ar fi găsit creierele a trei sute de copii, împreună cu trei sute de săculețe cu filacterii.

O altă tradiție spune că la Betar ar fi funcționat cinci sute de școli, iar în cea mai mică dintre ele învățau nu mai puțin de trei sute de elevi. Acești copii ar fi fost gata să-i împungă pe dușmani până și cu indicatoarele de litere folosite la lecții, dar au fost prinși de romani și arși împreună cu cărțile lor. Aceste mărturii aparțin literaturii rabinice și dau măsura felului în care memoria evreiască a înregistrat dezastrul: nu doar ca înfrângere militară, ci ca nimicire a unei lumi.

Sursa engleză notează că unele afirmații din Talmud despre Betar sunt considerate neistorice de cercetarea modernă. Dar chiar și astfel, prezența lor în tradiție spune ceva important despre ecoul căderii cetății. Betar nu a rămas doar ultimul punct al unei campanii, ci locul în care o speranță întreagă s-a prăbușit.

Numărul morților și prețul victoriei

Cel mai rece bilanț al războiului vine de la Dio Cassius. După el, în timpul revoltei au fost omorâți în întreaga țară 589.000 de iudei, 50 de orașe fortificate și 985 de sate au fost rase de pe fața pământului. Iar numărul celor care au pierit de foame, molime și incendii a fost de neștiut. Cifrele acestea nu descriu doar o campanie dură. Descriu o devastare generală.

Și victoria romană a costat enorm. Atât de mult, încât Adrian, anunțând-o în fața Senatului, a renunțat la formula obișnuită cu care împărații își începeau rapoartele.

„Dacă voi și copiii voștri sunt sănătoși, totul este bine. Căci Eu și oastea suntem bine sănătoși.”

Faptul că împăratul a lăsat deoparte această formulă spune singur cât de scumpă fusese victoria. Roma învinsese, dar nu ușor. Înfrângerea lui Bar Kohba a cerut o mobilizare și o violență care au lăsat urme și asupra învingătorului.

În 135, legiunile romane au izbutit să zdrobească răscoala prin metode de represiune sângeroase și de o cruzime deosebită. Luptătorii prinși au fost crucificați, iar conducătorii schingiuiți până la moarte. Rabi Akiva, bătrânul conducător religios al revoltei, a fost, după tradiție, jupuit de viu. După moartea lui Bar Kohba la Betar, răsculații care mai rămăseseră au fost uciși sau înrobiți în anul următor.

După Betar

Căderea lui Bar Kohba nu a însemnat numai sfârșitul unui război. A însemnat sfârșitul unei încercări de a reclădi o stăpânire evreiască independentă în Iudeea. Marea majoritate a populației evreiești rămase până atunci a fost exilată și împrăștiată în lume. În urma războiului, Adrian a consolidat vechile unități politice ale Iudeii, Galileii și Samariei într-o nouă provincie, Syria Palaestina, măsură interpretată în mod obișnuit ca o încercare de a duce până la capăt despărțirea de Iudeea.

În paralel, Ierusalimul a fost închis evreilor, iar în locul lui s-a afirmat Aelia Capitolina. Această schimbare a dat înfrângerii un sens care depășea câmpul militar. Roma nu s-a mulțumit să zdrobească revolta. A refăcut spațiul politic și simbolic în care ea izbucnise.

Portretul lui Bar Kohba din literatura rabinică târzie este aspru. Talmudul îl înfățișează ca impulsiv și irascibil. Se spune că ar fi condus o armată de 200.000 de răsculați și că își obliga recruții tineri să-și dovedească vitejia tăindu-și fiecare câte un deget. Tot acolo este amintită o rugăciune atribuită lui înainte de luptă, prin care cerea să nu fie ajutat, dar nici împiedicat. Tradiția mai spune că și-ar fi ucis unchiul dinspre mamă, rabbi Elazar Hamudaʻi, bănuindu-l de colaborare cu dușmanul, și că astfel și-ar fi pierdut ocrotirea divină, ceea ce a dus la distrugerea Betarului. Aceste episoade aparțin imaginii sale în literatura rabinică și arată cât de puternic a fost reevaluat după dezastru.

Pe de altă parte, aceeași memorie nu l-a putut șterge. Descoperirile arheologice din secolul al XX-lea și al XXI-lea, mai ales colecțiile de scrisori din Cave of Letters, au adus informații noi despre vremea sa. Cele mai multe au caracter administrativ sau economic și nu lămuresc în mod direct acțiunile militare, dar sunt cu atât mai importante: pun sub ochi urmele concrete ale unei autorități care a funcționat.

Bar Kohba rămâne astfel prins între două imagini. Una este aceea a omului care a ridicat, pentru circa trei ani, un stat evreiesc independent și a fost văzut de unii dintre contemporani ca începutul unei împliniri mesianice. Cealaltă este imaginea conducătorului înfrânt, după care au rămas sate distruse, orașe rase de pe fața pământului, exil și o memorie plină de răni. Tocmai din această tensiune vine greutatea lui istorică. În jurul numelui său se vede cel mai bine cât de aproape pot sta, în istorie, speranța absolută și prăbușirea totală.