Asediul Antiohiei, lupta care i-a adus lui Bohemund stăpânirea orașului

La sfârșitul zilei de 3 iunie 1098, cruciații stăpâneau aproape tot orașul. Aproape. Citadela rămăsese încă în mâinile garnizoanei, iar dinspre răsărit se apropia armata lui Kerbogha. Antiohia fusese luată după luni de foamete, atacuri și așteptare, dar victoria nu adusese liniște. Orașul era lipsit de alimente, oamenii dezertaseră, iar cuceritorii riscau să devină, în numai câteva zile, asediați în propriul lor câștig.

Aceasta este tensiunea care face din Asediul Antiohiei unul dintre marile episoade ale primei cruciade. Nu a fost un singur asediu, ci două, unul după altul. Mai întâi, cruciații au înconjurat un oraș apărat de musulmani. Apoi, după ce au intrat în el, au fost ei înșiși încercuiți de o armată mult mai numeroasă. Între aceste două momente se află tot ce dă greutatea poveștii: fortificații aproape imposibil de cucerit, foame, intrigi, trădare, relicve, panică și o luptă care a hotărât soarta orașului.

Asediul a avut loc în timpul primei cruciade, în perioada octombrie 1097 – iunie 1098. Cruciații au asediat Antiohia din 21 octombrie 1097 până pe 2 iunie 1098. Apoi musulmanii au asediat orașul apărat de creștini între 7 și 28 iunie 1098. Din această succesiune de lovituri și răsturnări de situație s-a născut, în cele din urmă, Principatul Antiohiei, stăpânit de Bohemund de Taranto.

Orașul care bloca drumul

Antiohia se afla într-un punct strategic pe drumul cruciaților spre Ierusalim, prin Siria. Orașul controla aprovizionarea, întăririle și chiar retragerea. Tocmai de aceea, liderii cruciadei au simțit că trebuie să-l ia, deși zidurile sale făceau din această decizie un pariu extrem de riscant.

Fortificațiile erau vechi bizantine, datând din vremea împăratului Justinian I. Fuseseră reconstruite și întărite de puțină vreme, iar orașul căzuse în 1085 în mâinile turcilor selgiucizi prin trădare, nu prin slăbiciunea apărării. Zidurile, turnurile și poziția cetății făceau din Antiohia un obstacol redutabil. La sud și la est se ridicau dealurile numite generic Muntele Sfântul Silpius, iar citadela domina totul.

Din 1088, guvernatorul musulman al Antiohiei era Yaghi-Siyan. El știa că armatele cruciate înaintau prin Anatolia în 1097 și a încercat să se pregătească. A cerut ajutor în statele musulmane vecine. A început să strângă provizii. Și-a schimbat și atitudinea față de populația creștină a orașului. L-a aruncat în închisoare pe Patriarhul ortodox al Antiohiei, a exilat grecii și armenii ortodocși și le-a permis doar sirienilor ortodocși să rămână în cetate.

Cruciații au ajuns în fața porților pe 20 octombrie 1097. A doua zi au început asediul. Chiar în acel prim moment s-a văzut că între liderii lor nu exista unitate deplină. Raymond al IV-lea de Toulouse voia un atac imediat. Godfrey de Bouillon și Bohemund preferau asediul. Raymond a cedat fără tragere de inimă. Alegerea aceasta a dat tonul întregii campanii: în locul unei izbiri rapide, a urmat o încercare lungă de a închide un oraș prea mare și prea bine apărat pentru mijloacele disponibile.

Cruciații au încercuit Antiohia doar parțial. Bohemund și-a pus pozițiile la colțul de nord-est, la Poarta Sfântul Pavel. Raymond s-a așezat spre vest, la Poarta Câinelui. Godfrey a ocupat tot vestul, la Poarta Ducelui, aproape de podul de vase peste Orontes. Dar nu toate ieșirile au fost blocate. Poarta Sfântul Gheorghe, în colțul de nord-vest, a rămas deschisă și era folosită de Yaghi-Siyan pentru aprovizionare.

Faptul acesta a contat enorm. Asediul nu era complet, iar guvernatorul orașului a prins curaj tocmai când a văzut că dușmanul nu poate trece la un atac direct.

Iarna foametei

La început, cruciații au mai putut trăi din ceea ce găseau în jurul orașului. În noiembrie a sosit și Tancred, nepotul lui Bohemund, iar o flotă genoveză a intrat în portul Sfântul Simeon cu noi provizii. Dar asediul se prelungea. În decembrie, Godfrey s-a îmbolnăvit. Odată cu venirea iernii, hrana a început să se termine.

La sfârșitul lunii, Bohemund și Robert de Flandra au plecat cu aproximativ 20.000 de cruciați în căutare de alimente. Absența lor i-a oferit lui Yaghi-Siyan prilejul să lovească. Pe 29 decembrie, a ieșit prin Poarta Sfântul Gheorghe și a atacat pozițiile lui Raymond din Talenki. Raymond a respins atacul, dar nu a putut transforma apărarea într-o cucerire a orașului.

În același timp, cei plecați după hrană au dat peste o armată venită în ajutorul Antiohiei, condusă de Duqaq al Damascului. Cruciații au ieșit învingători, dar au trebuit să se întoarcă spre nord fără să-și fi îndeplinit misiunea. S-au întors cu prea puțină hrană.

Luna s-a încheiat sub semne pe care ambele tabere le-au privit cu teamă. Pe 30 decembrie, regiunea a fost lovită de un cutremur. În noaptea următoare a apărut pe cer o auroră, interpretată ca un semn rău. Apoi au urmat ploi puternice și un frig neobișnuit pentru regiune. Chiar și Duqaq a fost nevoit să se retragă fără să mai reia lupta.

Dar frigul și ploaia nu au fost cea mai mare nenorocire pentru cruciați. Foametea a lovit tabăra. Unul din șapte oameni a pierit de foame. Au mai rămas în viață doar 700 de cai. Potrivit izvoarelor, unii dintre cei mai săraci soldați, tafurii, s-au dedat la canibalism, consumând cadavre de musulmani. Alții au mâncat carne de cal. Unii cavaleri au ales să rabde foamea.

Au fost încercări de aprovizionare. Creștinii și exilatul Patriarh ortodox al Ierusalimului, Simeon, aflat în Cipru, au încercat să trimită alimente, dar nu au putut hrăni suficient tabăra. În ianuarie 1098 au început dezertările. Printre cei care au fugit s-a aflat și călugărul Pierre l’Ermite. A fost adus repede înapoi, dar prestigiul său a fost grav afectat.

Asediul nu mai era doar o problemă militară. Devenise o probă de rezistență fizică și morală. Zidurile nu cădeau, dușmanii din jur atacau, iar în interiorul taberei începeau să apară fisuri.

Bohemund și jocul puterii

În februarie, situația militară s-a împletit deschis cu lupta pentru stăpânirea viitoare a orașului. Generalul bizantin Taticius, consilier al cruciaților și reprezentant al împăratului Alexie I Comnenul, a părăsit pe neașteptate tabăra. Potrivit Anei Comnena, cruciații nu îi urmaseră sfaturile, iar Bohemund l-a avertizat că unii conducători ar plănui să-l ucidă. Din cealaltă tabără de explicații, Bohemund a susținut că plecarea lui Taticius a fost trădare sau lașitate.

Miza era limpede. Dacă reprezentantul împăratului dispărea, Bohemund putea pretinde mai ușor că obligația de a retroceda Antiohia bizantinilor nu mai stă în picioare. Este chiar posibil ca el să fi pregătit această plecare tocmai pentru a avea un motiv întemeiat să păstreze orașul pentru sine. Godfrey și Raymond nu au fost de acord cu pretențiile lui, dar Bohemund a devenit repede popular printre cavalerii și soldații de rând.

În același timp, Yaghi-Siyan continua să ceară ajutor. Din Alep a venit Ridwan, dar și el a fost înfrânt pe 9 februarie, în apropiere de Antiohia, la Harim. Pentru cruciați, această victorie a fost vitală: arăta că, deși slăbiți, puteau încă lovi armatele trimise în sprijinul orașului.

În martie a ancorat în portul Sfântul Simeon o flotă engleză condusă de Edgar Atheling, care aducea din Constantinopol materiale pentru mașini de asediu. Drumul de la port la tabăra cruciată era periculos și pe 6 martie coloanele de transport au fost atacate de un detașament al garnizoanei lui Yaghi-Siyan. Numai intervenția ordonată de Godfrey a salvat materialele.

Cu aceste resurse, cruciații au început să construiască mașini de asediu și un fort numit La Mahomerie, menit să blocheze Poarta Podului și să apere ruta de aprovizionare dinspre Sfântul Simeon și Alexandretta. Au refăcut și mânăstirea abandonată de lângă Poarta Sfântul Gheorghe, folosită de musulmani pentru a aproviziona orașul. Tancred a ocupat mânăstirea, devenită Fortul lui Tancred, iar Raymond a preluat La Mahomerie. Abia atunci asediul a început să aibă efect real. Odată cu primăvara, aprovizionarea s-a îmbunătățit, iar încercuirea Antiohiei a devenit în sfârșit aproape completă.

În aprilie au sosit și soli fatimizi din Egipt. Ei încercau să obțină pacea cu cruciații, inamicii dușmanilor lor selgiucizi. Pierre l’Ermite, care vorbea fluent araba, a negociat. Fatimizii erau dispuși să-i lase pe creștini să stăpânească Siria dacă nu atacau Palestina fatimidă. Dar cruciații nu puteau accepta o înțelegere care nu le asigura Ierusalimul. Solii au fost tratați cu politețe și daruri, însă fără rezultat.

Poarta deschisă dinăuntru

La sfârșitul lui mai 1098, spre Antiohia înainta o nouă armată musulmană, mult mai numeroasă decât cele de până atunci. Era condusă de Kerbogha din Mosul și își unise forțele cu cele ale lui Ridwan și Duqaq, având în rânduri și trupe persane și din Mesopotamia Artuqidă. Cruciații au câștigat un răgaz fiindcă Kerbogha a atacat mai întâi, fără succes, Edessa, cucerită în 1098 de Baldwin de Boulogne.

Totuși, timpul era scurt. Dacă nu luau Antiohia înainte de sosirea lui Kerbogha, șansele lor de supraviețuire scădeau dramatic. În acel punct, Bohemund a pus în mișcare soluția pe care o pregătise în taină. Intrase în legătură cu Firouz, un soldat armean care păzea Turnul celor Două Surori și care voia să se răzbune pe Yaghi-Siyan din motive personale. Bohemund l-a mituit pentru a-i deschide poarta.

În adunarea cruciaților, Bohemund a cerut ca, dacă orașul urma să fie luat prin această mită și trădare, să-i fie oferit lui. Raymond a reacționat furios și a spus că orașul trebuie predat împăratului bizantin, așa cum se stabilise la Constantinopol în 1097. Dar Godfrey, Tancred, Robert și alți lideri au acceptat pretențiile lui Bohemund. Situația disperată a înclinat balanța.

Pe 2 iunie, Étienne de Blois și alți câțiva cruciați au dezertat. În aceeași zi, Firouz i-a transmis lui Bohemund planul final: să mimeze un marș împotriva armatei lui Kerbogha, apoi să se întoarcă noaptea și să atace zidurile. Așa s-a făcut. Firouz a deschis porțile turnului pe care îl apăra. Un grup mic a escaladat, apoi a deschis o poartă pentru ceilalți. Orașul a fost invadat.

Creștinii sirieni rămași în cetate au deschis și ei restul porților și au luat parte la masacrarea musulmanilor. Violența a scăpat însă de sub control. Cruciații au ucis, alături de musulmani, și creștini localnici, inclusiv pe fratele lui Firouz. Yaghi-Siyan a încercat să fugă. A fost prins de creștinii sirieni în afara zidurilor, decapitat, iar capul său a fost adus lui Bohemund.

Antiohia căzuse. Dar nu cu totul. Citadela încă rezista.

Asediații din orașul cucerit

La numai două zile după sosirea lui Kerbogha, pe 5 iunie, amenințarea a devenit realitate. Musulmanii au încercat fără succes să ia orașul prin surprindere pe 7 iunie. Pe 9 iunie începuse deja al doilea asediu al Antiohiei. De această dată, cruciații erau cei încercuiți.

Orașul ducea lipsă de alimente. Garnizoana citadelei, condusă de Shams ad-Daulah, fiul lui Yaghi-Siyan, rămânea ostilă. Patriarhul ortodox al Antiohiei a fost reinstalat de legatul papal Adhemar de Le Puy, gest care arăta grija pentru relația cu bizantinii, tocmai când devenea limpede că Bohemund voia orașul pentru sine.

Între timp, dezertorii plecați înainte de venirea lui Kerbogha s-au întâlnit pe drum cu împăratul Alexie, care se îndrepta spre Antiohia în ajutorul cruciaților, fără să știe că aceștia cuceriseră orașul și erau acum asediați în el. Étienne de Blois l-a convins că situația era pierdută. Mai mult, iscoadele bizantine depistaseră o nouă armată selgiucidă în Anatolia. Împăratul a ales să se întoarcă la Constantinopol.

În Antiohia, moralul era jos și hrana puțină. Atunci a apărut unul dintre cele mai cunoscute episoade ale asediului. Pe 10 iunie, un călugăr simplu, Pierre Bartholomeo, a anunțat că avusese o viziune a Sfântului Andrei, care îi dezvăluise că Lancea Sfântă se află în oraș. Un alt călugăr a spus că văzuse în vedenie pe Isus Cristos și pe Fecioara Maria. Pe 14 iunie, un meteorit a fost văzut căzând în tabăra musulmanilor și a fost socotit semn bun.

Adhemar nu a crezut. El văzuse relicva Sfintei Sulițe la Constantinopol. Raymond însă l-a crezut pe Pierre. Pe 15 iunie, în Catedrala Sfântului Petru, după săpături conduse de Raymond și unii clerici, călugărul a găsit vârful unei sulițe. Pentru Raymond, acesta a fost semnul că victoria va veni și că predarea nu mai putea fi luată în calcul. Pierre a spus apoi că Sfântul Andrei le cere cruciaților să postească cinci zile și după aceea să atace.

Bohemund rămânea neîncrezător, dar a înțeles imediat efectul descoperirii. Moralul cruciaților a crescut. Sursele admit chiar posibilitatea ca relicva să fi fost folosită și în jocul politic și psihologic al momentului, mai ales fiindcă Bohemund aflase prin spioni că în tabăra lui Kerbogha existau certuri între facțiunile musulmane.

Pe 27 iunie, Pierre l’Ermite a fost trimis să negocieze cu Kerbogha. Fără rezultat. Lupta era inevitabilă.

Ziua în care s-a rupt cercul

Luni, 28 iunie 1098, cruciații au ieșit din Antiohia pe poarta principală. Raimond de Aguilers purta înaintea lor Lancea Sfântă. Bohemund și-a împărțit oastea în subunități. El comanda una direct, iar celelalte erau conduse de Hugh de Vermandois, Robert de Flandra, Godfrey, Robert al Normandiei, Adhemar, Tancred și Gaston de Béarn. Raymond, bolnav, a rămas cu 200 de oameni să păzească citadela, care era încă în mâinile oamenilor lui Kerbogha.

Kerbogha a ales să nu atace fiecare contingent pe măsură ce ieșea din cetate, deși unii dintre generalii săi îl sfătuiseră să facă tocmai asta. A preferat să aștepte forțele reunite ale creștinilor. A mimat o retragere, încercând să-i tragă pe teren accidentat, în timp ce arcașii lui loveau necontenit. O unitate musulmană a căzut pe flancul stâng al cruciaților, neprotejat de râu, dar Bohemund a observat repede pericolul și a respins atacul. Kerbogha a dat foc ierbii dintre cele două armate. Nici asta nu i-a oprit pe creștini.

În mijlocul luptei, cruciații au avut viziunea a trei sfinți care călăreau alături de ei: Sfântul Gheorghe, Sfântul Demetrios și Sfântul Maurițiu. Bătălia s-a încheiat repede. Când atacul cruciat a lovit liniile lui Kerbogha, Duqaq și oamenii săi au fugit de pe câmpul de luptă. Restul turcilor s-au împrăștiat cuprinși de panică. În scurt timp, întreaga armată musulmană se retrăgea în dezordine.

Al doilea asediu se sfârșise. Cruciații nu doar că rezistaseră într-un oraș abia cucerit, dar spulberaseră armata venită să-i zdrobească.

Victoria și lupta pentru pradă

După fuga lui Kerbogha, garnizoana citadelei, aflată acum sub comanda lui Ahmed ibn Merwa, a declarat că se predă. Dar numai lui Bohemund, nu lui Raymond. Se pare că aceasta fusese o înțelegere făcută fără știrea lui Raymond. Bohemund a pretins imediat orașul ca pradă de război, în ciuda opoziției lui Adhemar și Raymond.

Au fost trimiși doi cavaleri la Constantinopol, Hugh de Vermandois și Baldwin de Hainaut. Al doilea a murit într-o ambuscadă. Împăratul Alexie nu s-a arătat interesat să trimită o expediție pentru recuperarea orașului. Bohemund a susținut că bazileul abandonase cauza cruciată și că astfel jurămintele făcute la Constantinopol nu mai aveau valoare. El și Raymond au ocupat palatul lui Yaghi-Siyan, dar Bohemund controla cea mai mare parte a orașului, iar stindardul său flutura deasupra citadelei.

Victoria nu a adus însă pace între cruciați. Ambițiile personale au adâncit fragmentările și dușmăniile. La scurtă vreme a izbucnit în Antiohia o epidemie, probabil tifos, iar pe 1 august a murit legatul papal Adhemar. În septembrie, liderii cruciați i-au scris Papei Urban al II-lea, cerându-i să preia personal controlul orașului, dar papa a refuzat.

Până la sfârșitul anului 1098, cruciații au ocupat zonele rurale din jur, deși aveau și mai puțini cai, iar țăranii musulmani refuzau să le dea hrană. Foametea a reapărut. Cavalerii și pedestrașii au amenințat că vor pleca spre Ierusalim fără conducătorii lor, care nu făceau decât să se certe. În noiembrie, Raymond a cedat pretențiilor lui Bohemund pentru a salva continuarea cruciadei și pentru a-și liniști oamenii. La începutul anului 1099, Raymond a plecat spre Ierusalim, lăsându-l pe Bohemund stăpân peste proaspăt înființatul Principat al Antiohiei.

Povestea nu s-a încheiat nici măcar atunci. Viziunile lui Pierre Bartholomeo au ajuns să fie privite cu suspiciune, prea folositoare cauzei lui Bohemund. Acuzat de minciună, călugărul a acceptat proba focului. A traversat calea dintre doi pereți de lemn în flăcări și a ieșit cu arsuri groaznice. A murit după o agonie de 20 de zile. Din acel moment, despre Lancea Sfântă de la Antiohia nu s-a mai vorbit oficial în același fel, deși o vreme a rămas o facțiune care a continuat să creadă în viziunea lui.

Asediul Antiohiei a devenit repede legendar. Nu este greu de înțeles de ce. În mai puțin de un an, același oraș a fost pe rând fortăreață selgiucidă, pradă cucerită prin trădare, capcană pentru cuceritori și apoi baza unui nou principat. Totul s-a hotărât în jurul zidurilor lui, dar și în jurul unei alte întrebări, la fel de importantă: cine urma să stăpânească victoria. Răspunsul a fost Bohemund. Iar acesta a fost unul dintre marile efecte istorice ale asediului.